Un caine pe nume Figo
Oamenii au gusturi ciudate. Iar cand vine vorba sa-si boteze animalele, nici nu stii daca imaginatia are limite sau merge de nebuna. In trecut, parca erau mai limitate numele cainilor, ale pisicilor si in general. Era clar ca Labus e un caine, Tili o pisica si Motata o gaina. N-o sa intru in detalii la gaini pentru ca nu am auzit prea multe persoane care sa-si boteze gainile pentru ca erau multe si se confundau. Dar deviez. Caini si pisici am avut intotdeauna in casa copilariei. Primul caine de care imi amintesc vag acum, se numea, Frunza. Era cateua fidela strabunicului meu, care dupa moartea lui a refuzat sa mai manance si a murit la putin timp dupa. Au urmat Muchi si Bell, amandoi botezati de tata, Muchi un caine negru frumos, sprinten si foarte inteligent, Bell un boxer cu figura de bodyguard, care insa a invatat de la inteligentul Muchi cum stau lucrurile, cum se urca o scara in pod, care-i locul optim prin care sa poti iesi pe casa si cum sa suni la sonerie. Imaginati-va. Pisici lenese la soare, pe acoperisul casei si brusc, doi caini, alergandu-le. Apoi oprindu-se si savurand momentul de la inaltime. Ca o curiozitate, nu aveau nimic cu pisicile casei, dar nu suportau pisicile vecinilor. Dusmanul numarul 1 a lui Bell era snauterul Argus ! Cainele prietenului meu cel mai bun. Noi prieteni, dar niciodata n-am reusit sa ne imprietenim cainii. Cand se prindeau pe strada, luptele erau foarte incinse iar castigatorul era in general cel care era mai aproape de casa. Parca curajul era de partea celui mai aproape de casa. Dar iar deviez. Vorbeam de nume. Prietenul asta al meu, avea o adevarata pepiniera de caini si de nume care mai de care. Inainte de Argus, a fost King, iar inainte, Lago. Dupa Argus, au venit intr-o ordine aleatoare, Duru si Dura, Ursa, Kara si oarecum doar pentru o perioada scurta, cainele “Caine”. Acum o are pe Aura. Iar pisicile lui se numeau Romeo si Julieta. Vecinul celeilalte bunici avea un caine alb si batran, care si-a lasat o ureche la Bell in gura. Ciper il chema. Cainele matusii era Catalin. Un caine flocos si simpatic pe care insa il vedeam rar. Intorcandu-ma in curtea bunicii, toti motanii care aveau blana portocalie, erau Dundi ! Explicatie e faina insa. Vazuse un film in care personajul lui Robert Redford se numea Dundee. I s-a parut ca seamana si uite asa, motanii portocalii, erau Dundi(chiar si acum are unul). Oarecum cu o logica mai simplista, pisicile negre, au cam fost Canita(canit e termenul banatean pentru manjit) si cateodata Negruta. Pisicii verisorilor mei erau Tom si Jerry. Apoi a venit Tili. Si Tili 1,2, 3…Cainele verisorilor e Gin. Pentru ca in perioada in care a fost cumparat, vara-mea descoperise ginul 
Mai exista un caine, Lucky, un caine mic si rau, unul dintre putinii care ma latra si nu ma recunoaste niciodata si pe care personal il urasc ! Bagheera si Scooter au fost alti doi caini in casa noastra. Poate cei mai rai caini, in perioada aceea nu prea indrazneau multi sa intre fara sa sune la usa. Apoi au urmat Kara si Figo. Pe Figo l-am simtit cel mai aproape, desi cu Bell am copilarit. Dar poate pentru ca imi amintea de Bell, fiind tot boxer, poate pentru ca imi parea un caine care intelegea tot si cumva poate ca acum simt si eu altfel. Bell insa era cel care suna pana si la sonerie, cand era pe strada si usa era inchisa cu cheia sau cu cate un carlig(pus ca sa nu iasa, dar cineva il credea prin pod sau pe casa). In fine, aminirea cu Figo e cea mai proaspata si undeva o sa-mi amintesc mereu cu drag de el.
Dar mai sunt si alte nume. Zorro, Arco, Nero, Codita, Azorel, Lady, Sir, Coniac, Catana,Negru, Ursu, Dulau, Noriere, Lupu, Valentin(cainele altor vecini), Bessy(un fel de Lassie dar varianta germana) si toate au cate o poveste in spate. Dar lasam asta pentru alta data.
Oare isi mai aminteste cineva de cainele lui Pistruiatu ? Calu’ il chema si o sa mi-l amintesc mereu in saltul acela care-l facea, la inceputul fiecarui serial, in generic.Doar am vazut serialul de 4-5 ori. Intr-un alt film romanesc, Aventurile lui Babusca, film care mi-a marcat parte din copilarie, cainele se numea Spic. Nici cum nu-mi pot aminti cum il chema pe cainele din Ciresarii.
Fram insa era singurul nume de urs polar pe care l-am stiut. Apoi a aparut si Knut, iar de curand si Deisy.
Cine aduce aceste nume? Poti sa-i spui viitorului tau caine Sandokan? Sau Chuck? Sau Barna? Dar ursii polari de ce nu s-ar putea si ei numi, Valentin, de exemplu ? E clar ca poti, daca eu l-am numit pe Figo dupa un fotbalist portughez, fiecare isi face propria conexiune si numeste pur si simplu. Asta e, cateodata suna ciudat, dar mai apoi te obisnuiesti. Am trecut de la intrebarea, “ce nume e asta?” la cea in care esti intrebat, “are doar un nume?”. Iar bunica, ca sa-i evidentieze, la un recensamant al animalelor, in trecut, le-a dat chiar doua nume. Erau Bell Cabariu(cel care tine de familia mea) si Muchi Belcota( al ei si al bunicului).
Iar acum cred ca pe corbul care sta pe cosul cladirii de vis-a-vis il cheama Matei ! Poate chiar Matei Muller, ca are tata neamt !
Be stupid !
E o campanie Diesel si in prima faza nu mi-a placut mesajul. Imaginati-va. Mergeam pe strada, atent la pasi ca doar e gheata si trebuie sa vad exact unde calc, evit multimea, zonele aglomerate si cand reusesc sa ajung la metrou, ma loveste in plin. Be stupid ! De ce ? E prima intrebare care mi-a venit in minte…si apoi am facut conexiunea cu o filozofie de viata adaptata instant la munte, cu multi ani inainte, cand cabana era suprapopulata si grupurile formate instant isi justificau dreptul de a o folosi. Si toata lumea se certa cu toata lumea si toti aveau dreptate. Prin urmare, am spus ca in camera noastra o sa fim cu totii lejeri. Nu a fost ideea mea, dar am preluat-o din zbor si am aplicat-o imediat. ”Fii lejer” avea sa fie sloganul intregii vacante, cea care ne-a scos din impas si care pana la urma a adus linistea. Era un raspuns la o decizie de turma. Daca multimea dicteaza, cateodata poti merge in contra curentului. Atunci am spus, fii lejer. Acum, vad ca incet se gasesc cei care sa mearga altfel in contra curentului. Poti avea solutia problemei, dar curajul e al celor care nu gandesc prea mult si se arunca. Iar cateodata ar trebui apreciat si curajul. Nu doar solutia aia calculata in care pur si simplu urmezi niste pasi trasati de cei care considera ca aceia sunt pasii de urmat.
Despre vecini
Am inceput sa-i invat dupa nume, pentru ca stand la etajul 4, in functie de ei imi calculez etajele ramase, cand urc. Stiu ca (Bruce) Lee e la 1, stiu ca (iaurtul) Muller e la 2, la 3 sta Wagner, care ca si tizul ei mai renumit, canta la pian. Cateodata frumos, de iti vine sa adormi cu urechea lipita de parchet sau sa te lasi purtat de acorduri spre o zi mai linistita. Langa mine s-au mutat unii, noi, care isi lasa pantafii de iarna afara, pe hol. Ciudat. Dar probabil ca aici nu se fura asa usor. Dar nici prea calzi nu sunt dimineata, daca raman peste noapte in casa scarii. Imi amintesc, inevitabil, de o intamplare din perioada liceului, cand dupa o petrecere la prietenul meu cel mai bun, dar si vecin, multi au ramas fara papuci. Hotii, oameni orientati, au luat tot ce au prins(aproximativ 16-17 perechi de la intrare) plus cateva haine de iarna. Cam tot ce au gasit in micul hol de la intrare unde era cuierul. Avantajul celor care nu s-au descaltat. Dar deviez. Asa ca, inapoi la vecinii actuali. Imi trebuia cheia de la pod.(pentru ca o sa vina o echipa de tehnicieni sa-mi monteze internet in casa)Asa ca am vorbit cu proprietara si prin ea, am ajuns la Herr Peter Bodeker. Vecinul de la 1. De langa Lee. Pe acest domn il remarcam stand la fereastra si privind mereu in curte. E unul din acei batrani care au vazut multe la viata lor si acum sunt in faza in care mediteaza.Proprietara l-a descris ca un om care te ajuta cu placere. Asa a si fost. Foarte amabil, mi-a zis din start ca nu are nici o cheie de la pod, ca probabil nu-si mai aminteste proprietara ca e la ea dar ca ar putea fi in beci distribuitorul si cablul ramas al firmei respective. Doua cautari in beci, singur si cu domnul Bodeker(acest Bo Derek masculin), doua in pod(pentru ca ni s-a spus ca ar putea fi deschise usile si apoi ca poate sunt intepenite), mai intai la scara mea, unde am fost singur, a doua oara la scara de langa, care ar avea camere comunicante cu scara mea, cu domnul Bodeker. Erau inchise. Prin urmare a urmat planul 2. Am sunat-o pe proprietara si i-am spus cum stam, fara chei si fara usi deschise. Intre timp isi amintise si se gandise la un plan de trimitere. Dar astepta niste confirmari. Prin urmare, am asteptat si eu la dl Bodeker in casa. Si m-am lasat putin furat de peisaj. Poze vechi, ingalbenite, din tineretea sotilor Bodeker, colaje, taieturi din ziar, imagini de la campionate de sah, ceasuri, foarte multe ceasuri, dupa ce am numarat 30, am intrebat.
Sunteti colectionar? Mi-a raspuns sotia. Pe care in prealabil o cunoscusem. Mi-a spus ca ea e. Domnul insa usor timid, imi spune totusi ca nu-i vine sa creada ca am remarcat prima data colectia ei de ceasuri si nu pe a lui de chihlimbar. Abia atunci am deschis ochii si nu mi-a venit sa cred. Omul e fan chihlimbar. Cred ca are peste o mie de pietre si pietricele. Are unele cu care a fost la expozitii, unele cu cate o insecta in interior, cu poza marita a insectei, unele foarte vechi, altele gasite la mare…altele slefuite in atelierul propriu de la parter, multe piramide facute de el, multe figuri….apoi vad o bucata de stanca in miniatura si patru figuri. Ma intreaba daca stiu ce e. Ma uit bine. O piatra si 4 masti cumva. Risc un raspuns.
Masti? Incepe sa rada. Nu. Ma duce apoi in camera alaturata sa vad un tablou. Nici mai mult nici mai putin decat celebrul munte(Rushmore) al americanilor in care sunt sculptati cei patru presedinti. Nu prea semanau. Dar i-am facut pe plac, spunandu-i ca nu stiam de unde sa iau imaginea cu stanca si respectivele figuri. Ce e drept, nu mi-ar fi trecut prin cap ca ar fi un munte si cele 4 fete de chihlimbar, s-ar fi vrut sculpturi. Dar cum mie imi plac oamenii pasionati de ceea ce fac, mi s-a parut cea mai faina lucrare. Apoi am vazut tablouri cu chihlimbar, poze cu rama din chihlimbar, casete de bijuterii, elefanti, multe alte figurine si langa un papagal impaiat. Iar la geam, pe cate o crenguta, alti doi papagali, dar cat se poate de in viata si de zburatori. Au facut cateva tururi pana pe tabloul cu presedinti si inapoi in mica jungla improvizata de la geam. Nu te plictisesti niciodata in casa sotilor Bodeker. Doar uitandu-ma la pereti, cred ca as fi putut sta inca mult si bine si as fi cautat tot felul de povesti prinse in cate un colt in cele mai nevinovate colaje cu chihlimbar. Apoi a sunat telefonul si m-am intors in celalalt film. Cheia o sa ajunga in cutia postala a domnului Bodeker la ora 6. La 6.30 urma sa vin s-o iau sa deschid usa de la pod si s-o las asa, urmand ca in final sa las cheia domnului Bodeker(pentru ca e un om de incredere). Asa s-a si intamplat.
The Big Blue
E un film pe care il indragesc de mult ,cu oameni pasionati care alearga dupa vise. Poza e dintr-un loc in care n-ai fi putut face altceva. Cateodata si locul te ajuta. Nu stiu cum e in interior, restaurantul cu acelasi nume, era inchis la ora la care treceam pe acolo. Dar privelistea si imprejurimile ti-ar fi spus ca poate ca cineva, iubitor de ocean s-a retras aici, aproape, aproape la mal si din cand in cand gateste pentru calatorii ce-i trec pragul si poate chiar bea cate un pahar. Iar povestile curg si curg de la ceas de seara si pana dimineata, pana cand drumul te cheama din nou sau poate odihna. Oricum, e un loc in care iti incarci bateriile si o iei de la capat. Prin urmare, mergi acolo calatorule sau gaseste-ti propriul loc, care sa faca acelasi lucru.
Usa cu 7 incuietori
Sala e mica, scena cu niste panouri si cam atat, la fel de mica, spectatorii sunt foarte aproape de scena si asezati pe cateva randuri intr-un fel de semicerc. Se sting luminile. O muzica ciudatica si mult intuneric. Senzatia e accentuata de muzica. Apoi apare prima papusa. A da, uitasem sa zic. E un teatru de papusi pentru adulti. Pentru mine ceva nou. De aceea ochii imi erau deschisi cat se poate de mari si concentrati si practic nu miscam asteptand actiunea. Revenind. Papusa se plimba pe dupa panouri, e speriata, incearca sa fuga de ceva…tot intoarce capul, tot se asteapta sa pateasca ceva. Si pateste, evident. Un lat o sugruma si cumva, incepe povestea. Panourile se inverseaza si apar in fundal diverse imagini care reconstituie intr-un mod simplist Londra inceputului de secol. Personajele apar incet incet si intriga se constituie imediat. Informatiile si detaliile circula simplu si pare ca orice discutie iti aduce o noua piesa de puzzle. Ancheta Scotland Yard e condusa de un detectiv nonconformist, scriitor de romane politiste in timpul liber, de care insa nu a auzit nimeni. Apar pe rand, sergentul care il ajuta in investigatii, povestea unui lord disparut si o mostenire, un cercetator ciudat, un avocat doritor sa ajute dar mai mereu lasand senzatia ca ascunde ceva, o domnisoara batrana, putin naiva si in acelasi timp o persoana care pare sa lege cumva celelalte personaje, un gradinar al lordului, un cuplu de batrani in care doamna e mana forte, el un simplu executant, un sofer al lordului, un nepot disparut la randu-i si un personaj care iti da senzatia ca e mai mereu in umbra oricarui eveniment. Discutiile sunt savuroase, gaselnitele neasteptate, inclusiv faptul ca papusile sunt purtate de oameni complet in negru, pe genunchi cumva, mainile papusilor fiind de cele mai multe ori preluate de mainile oamenilor din spate, umorul britanic si aparitia unor elemente noi pe masura ce inaintam in spectacol m-au tinut incordat pana in final. Detectivul a devenit personajul meu preferat, atipic total pentru un personaj din cadrul politiei, avand metode neconventionale si idei care pareau ca se indeparteaza de subiect, gasind mai mereu similitudini cu cartile politiste cu nume extrem de haioase, scrise de el si totodata iesind mereu din incurcaturi chiar daca de multe ori se baga in altele. Decorul, minimalist cum am spus, cateva imagini din Londra, cateva panouri care pareau sa fie cand stradute, cand colturi, cand pur si simplu cladiri sau parti din cladiri, totul insa in alb-negru, inclusiv papusile erau in alb-negru, lucru care a contat enorm in senzatia aia de inceput de secol. Doua ore pline as zice, a adaptare dupa Edgar Wallace impresionanta, niste papusi ce in bune parti, pentru mine, au inlocuit cu brio oamenii, mult mister, muzica aleasa perfect, crime si un singur punct slab. Finalul. Din pacate. Solutia aleasa a fost putin dezamagitoare pentru mine. Toata sala parca era in transa sa descopere criminalul, in pauza toti vorbeau, isi puneau intrebari si cumva probabil nu toti au fost fericiti in final. N-o sa spun decat ca se aseamana putin cu Frankenstein si eu militam pentru o varianta mai umana. In fine. De vazut cred ca ar trebui vazut oricum. Iar pentru Bucuresti(sau Romania in general) cred ca s-ar putea face usor si acolo asa ceva, trebuie doar sa porneasca si sa-si gaseasca publicul. Ca oameni talentati stiu ca sunt. Doar ca obisnuinta e ca teatrele de papusi sa fie doar la matineu si doar pentru copii. Poate se schimba ceva sau poate nu stiu eu. Oricum, papusile au fost la inaltime ! E clar si cei din spatele lor. Aplauze binemeritate si indelungate. O sa mai merg.
Statistici aproximative, gesturi, intrebari
In restaurantele, bistrourile, bodegile, barurile in care mananc sau beau in Berlin, am observat ca la mese, in general, barbatii stau cu alti barbati si femeile cu alte femei. Foarte rar cupluri, la fel de rar ziua cuiva sau o adunare a unor cunoscuti. In cifre, cand m-am pus sa numar, din 20 de mese, 15 erau ocupate fie de barbati fie de femei, 3 cupluri si 2 cu mai multi la masa. Barbatii beau bere, majoritatea, rar cate unul ca mine cu vin sau altceva. Acum cand scriu asta din restaurant, nu vad nici un barbat fara bere. Femeile tinere, vin rosu. Cele mai in varsta tot bere. Chiar daca stiu meniul pe de rost in anumite locuri, il cer. Astept surprize sau schimbari. Nici nu stiu. Barbatii mananca in general mult, fie paste, fie ceva cu carne, cantitatea conteaza. Femeile sunt in general cu salate sau cu peste. Nu stiu de ce nu-mi place sa stau la intrarea in restaurant si in general ma orientez dupa locul de la care sa pot sa vad cel mai mult.Am vazut foarte multi oameni care nu s-au dezobisnuit de cele doua degete ridicate ca la scoala. Asa cheama si chelnerul. Personal m-am obisnuit sa cer nota mimand un scris pe o palma intinsa. Nu stiu de ce, nu am nici o problema sa folosesc cuvintele, dar mi se pare ca ii scutesc drumul pana la mine. Altii ridica doar aratatorul. Ca si cum ar atentiona. Ca si cum ar indica sau ar da un ordin. Acum ma intreb de ce, de fiecare data cand am un cos cu paine in fata, inainte de a ajunge mancarea, trebuie sa mananc o felie? Fara unt, fara nimic. Doar asa. In trecut nu faceam asa ceva, acum insa cand vad semintele alea imi spun ca trebuie. Salt. De ce dorm pe partea dreapta? Sau hai si pe burta…dar in general mult mai bine cand sunt pe partea dreapta. De ce dorm pe partea stanga a patului? Nu stiu. Doar fac aceste lucruri fara nici o explicatie. Alt salt. Sar de la una la alta. Clar. Nu o sa explic nici asta. De ce nu pot sa citesc carti vechi? De ce nu suport hartia ingalbenita? De ce imi place vinul alb mai mult decat cel rosu? De ce berea neagra mai mult decat cea blonda? Stiu, chestie de gust. Oameni diferiti. Sar iar. De ce imi place sa zbor dar nu imi place cu avionul? De ce imi plac inaltimile dar nu as urca intr-un balon? De ce imi plac cabinele telefonice dar nu ma vad folosindu-le? De ce ma fascineaza scarile rulante de la metrou? De ce cred ca drumul cu trenul e ca o calatorie initiatica? De ce cred ca podurile au secrete ascunse ?Nu pot intelege gestul unei persoane care atentioneaza prin trei batai in masa cand te saluta sau iti spune ceva. Nici oamenii care intra la film la 5-10 minute dupa ce filmul a inceput doar pentru ca au stat in coada la popcorn. N-am nici o problema sa merg singur la film, la teatru, la meci sau la restaurant, am o problema insa sa stau singur pe o banca.
E duminica si am dormit prost. Astern cuvinte fara sens si imi pun intrebari cu zeci de variante de raspuns. Poate ca doar imi fac curaj sa ies in frigul de afara, poate ca imi place lumina de la geam si doar inspiratie nu ma ajuta sau poate doar vroiam sa-mi reamintesc de drumuri, calatorule.
Fascinatie si teama
Ieri in drumul spre casa am vazut o ambulanta pentru animale. M-a amuzat si in acelasi timp m-a intristat pentru ca stiu ca pana si animalele au nevoie cateodata sa fie duse de urgenta la doctor. Un pas inapoi in minte si eram iar copil. In orasul mic in care m-am nascut evenimentele majore pentru copii nu erau permanente. Nu puteam merge saptamanal la teatru sau la circ pentru ca nu exista asa ceva. De aceea, momentul in care se afisa un nou teatru de papusi sau sosirea circului in oras, mai rar un desen animat sau film de aventuri, parca intram in priza. Imi amintesc cozile de la bilete, senzatia aia ca daca nu stai din timp, s-ar putea sa nu vezi un lucru minunat si asta pentru inca o bucata buna de timp pana la urmatorul eveniment. In plus mai erau povestile celor mai mari, care te obligau sa mergi, imaginea ta in fata lor, propria varianta a evenimentului…. La circ cand am intrat prima oara am vazut o plasa imensa intinsa, ca de paianjen imens. Apoi in ritm de tobe au intrat in sala zburatorii. Wow, in costume colorate, au urcat cu un fel de scripete deasupra capetelor noastre si au facut tot felul de salturi, iar la fiecare desprindere de trapez, sala traia si vocifera la maxim. Mult mai tarziu aveam sa inteleg si privirile barbatilor oprite momente bune pe cate o zburatoare. Eu eram doar fascinat de ce faceau, nu intelegeam cum se arunca in gol si totusi sunt prinsi de altcineva, cum isi potrivesc ritmul, cum nu cad…si tot mai tarziu ca de asta era si plasa in care sareau in final. Apoi s-a strans plasa si m-am speriat de clovn. Pe langa rasul de pe alta lume, ceva imi spunea ca in spatele mastii e un monstru sau un pitic rau…nu stiu ce a fost in capul meu, cert e ca eram tare speriat cand alegea cate un copil din multime pentru nu stiu ce boacana…iar dupa ce am scapat, un an m-am gandit ce as putea sa-i fac in cazul in care m-ar alege data viitoare. Pentru ca nu puteam sa ma fac de ras in fata unei sali fara sa am o replica, nu ? Nu m-a ales. Oricum, bine ca a iesit repede si au pus niste gratii, iar in sala au intrat felinele. Nu-mi venea sa cred ca ripostau, nu erau cele mai ascultatoare…dar pana la urma au sarit prin cercul de foc…si au plecat agitate si repede in cusca. Ma intrebam ce se intampla daca scapa? Carnagiu printre spectatori sau doar alearga de nebune si cauta iesirea in libertate…elefantul era mare si cam atat, caii alergau de nebuni unul in spatele celuilalt si in cerc si nu mai stiu altceva de la circ. Mai erau circuri mai mici, fara animale, cu tot felul de acrobati, iluzionisti, scamatori si inevitabil clovni. Dar crescand, mi-a pierit teama dar undeva simpatia nu a venit niciodata…. La teatru de papusi intrai practic si tu in poveste. Era intuneric, cortina se misca, muzica concura la decorul din minte, orice lucru anormal ai fi vrut sa-l semnalezi, iti era frica sa nu pateasca ceva personajul principal cand vedeai ca se unelteste impotriva lui(nu era Miorita !) si ai fi sarit chiar sa-l aperi. Iar finalul era intotdeauna unul in care binele invingea si cumva era si victoria ta, pentru ca asa ai fi procedat si tu, pentru ca in fond ai fost acolo, ai ales partea si ai trait cot la cot cu personajul principal. Pentru tine nu erau papusi ci personaje reale, nu erau oameni care vorbeau in locul papusilor ci doar era o poveste in direct si atat….Inapoi in strada, am trecut de ambulanta pentru animale, inca zapada pe jos, oare il duc si pe leu, daca nu-i bine cu ambulanta? Dar girafa si elefantul nu intra ! Hm, uite o afacere. Sa iti faci ambulanta pentru animalele care nu pot fi transportate usor la spital, si macara, ca cine l-ar putea ridica pe hipo altfel?
Un colt de oras
…si acolo mi-am pus mainile in cap si am stat putin locului, scaunul era real, ca si tigara pe care o aruncasem impreuna cu gandurile negre…si am stat putin si-am meditat, oamenii treceau pe langa, rar cate o privire, rar cate o gluga trasa si un fular colorat, rar cate un zambet…poate doar o privire…si intrebarile au venit…oare priveam in abis? oare abisul privea la randu-i, in mine? iar de raspuns am raspuns cu calm…cuvinte, miscari, replici treceau prin fata mea, puteam sa intind o mana…am inchis ochii doar in moment si in maini aveam castile si muzica pornea incet, impreuna cu mine spre casa…am mai gasit un vis pierdut, degetele se misca iar…si m-am gandit la tine…
iar de ascultat ascultam asta
Blue dog
Oare e posibil sa fie asa? Cele doua personaje sa porneasca din parti diferite ale orasului, apoi el reface drumul ei, ea pe al lui. In locul in care el a cumparat o revista ea doar se uita pe cateva poze, in cel in care ea si-a luat o tarta, el isi cumpara un sandwich, dupa ce in prealabil au vorbit cu aceeasi persoana, se opresc pe aceeasi banca, ea citeste cateva randuri de carte, el din revista cumparata, privesc de pe pod acelasi rau si stau un putin locului. Nu stiu unul de altul, el viseaza ceva, ea zambeste la altceva si totusi povestea ar fi despre lucrurile comune. O librarie prin care au trecut amandoi, un gang intunecat plin de graffiti, un parc plin de iarna si de oameni cu copii, un fotograf, acelasi loc,o poza, doar ca el se uita in dreapta si ea in stanga, acelasi bloc, ea la o prietena, el, intamplator, greseste scara unde ar fi vrut sa vada un apartament. Usa ei e albastra cu doua dungi portocalii verticale si doua orizontale incat sa formeze un diez, ceva de genul #, a lui e neagra dar soneria lui i-a atras atentia, verde deschis si-o tinta in mijloc. A ezitat putin, dar pana la urma ar fi sunat. El nu s-a oprit prea mult la usa ci la bicicleta ei legata de scara. O mangaiase la plecare. A pus si el mana. Mai intai uitandu-se in jur, apoi doar asa, cat sa-i zica salut…n-a sunat, prietena ei a deschis usa si s-a trezit imediat in balcon, fuma si privea in jos, strada, ca si el, cu cateva ore mai devreme, din acelasi loc. Intre timp el a schimbat scara, apartamentul vazut a fost pe gustul lui, prin urmare a cerut timp de gandire si a plecat. Dupa un timp si ea, pe acelasi drum cale intoarsa. Parc, zapada, oameni, chiosc de ziare, patiserie, metrou…Se intalnesc? La mijloc? Se vad doar din metrou? …nu stiu…cumva el a coborat mai repede, e in fata la Blue dog, ii place cum suna si se gandeste ca ar scrie o poveste….cum ar fi daca…, aceeasi privire, acelasi drum, acelasi mers in graba, acelasi fel de a purta gulerul, aceleasi gesturi cand vad aceleasi lucruri, aceleasi…si in acelasi moment, ea il atinge in treacat si isi cere scuze. Incepe povestea.
Depeche Mode, inapoi in adolescenta
In liceu eram depesist sau depesar, cum s-ar spune prin alte locuri. Incercam sa ma tund ca Dave, incercam sa-i imit miscarile si cateodata in semn de protesc, nu dansam decat pe piesele lor si ale celor care sunt apropiati ca muzica sau ma rog, asa imi sunau mie, The Cure, Camouflage, Joy Division, The Jesus and Mary Chain, The Clash, Bauhaus, Einsturzende Brieftauben, Die Toten Hosen, Die Arzte(influenta germana), Toy Dolls, Sex Pistols, Exploited etc. Acum cativa ani am reusit sa-i vad la Bucuresti intr-un concert de zile mari pe Stadionul National. 50 000 de oameni au fost atunci, bilete luate din timp, atmosfera de neuitat. M-am hotarat tarziu ca vreau sa merg sa-i vad iar. Bilet nu aveam dar niciodata nu mi-am facut o problema din acest lucru. Imi spuneam ca daca s-ar da un titlu cu cel mai bun intr-un anumit domeniu, singurul la care as avea o sansa ar fi chestia asta, sa intru la evenimente de orice natura, chiar daca nu am bilet. Exista intotdeauna cineva care renunta, cineva care nu vine, cineva care deschide o usa sau pur si simplu e noroc. De data asta conditiile meteorologice nu au fost cele mai favorabile celor care incercau asa ca mine sa prinda un loc. Minus multe grade, viscol, vreme din aia sa nu iesi din casa. Inca de la metrou erau oameni care intrebau de bilet. Daca ai unul in plus, nu daca doresti. Bisnitari si pe aici. Afaceri din alea in care cineva cumpara un bilet si il vindea apoi la suprapret. In fine, ca peste tot. Cert e ca singurul bilet gasit era la 120 de euro si undeva nu am vrut sa dau atat. In jumatate de ora, atat de mult imi doream sa merg ca aproape as fi dat si 150, dar nu mai erau bilete. O coada in care erau oamenii cu bilete rezervate, am stat-o, poate poate renunta cineva. Dupa o perioada a venit si un prieten, intarziase, incercase alte variante, nimic nu parea sa functioneze. Intrarile s-au deschis de la 7.30, la 8 canta o formatie in deschidere. La 9 teoretic Depeche. Putin inainte de 9, cei intrati la concert dar iesiti pe terasa etajului 1, la tigara, au inceput sa arunce cu bulgari in cei cativa care ne incercam norocul la orice om care venea(intarziat) la concert. Mi-am spus ca mitul meu de a face rost de bilete in orice situatia a apus ! Trist era ca tocmai cu Depeche, formatia adolescentei mele se intampla. Am incercat la intrare, apoi la casele de bilete unde ceream sa ne mai lase in interior ca tot suntem doar 20-30 de oameni. Am intrebat cel putin 70 de persoane daca nu au cumva un bilet in plus. Unii aveau hartii pe care solicitau asta, unul si-a scris pe iphone…cateodata insa cant nu te mai astepti, norocul apare. O doamna intarziata pe care cativa “colegi” de suferinta o lasasera in pace, dupa atatea raspunsuri negative si-a scos un plic exact in fata mea. Am intrebat-o intamplator. Avea un bilet in plus. Nu mi-a venit sa cred. Au navalit aproape toti ceilalti. Doamna insa, mi l-a dat mie pentru ca eu o intrebasem primul. Ca in filme. Cand renunti sa mai crezi in ceva, parca te trage de mana. Mi l-a dat la pretul unui bilet normal. Super fericit. Aveam sa intru, de asta eram sigur. Dar undeva am inceput sa cred ca daca mai stau putin as putea sa-mi ajut si prietenul. Era firesc sa incerc. Venisem impreuna la concert, m-as fi simtit aiurea sa intru si el sa ramana. In alte 5 minute reuseam si asta. Foarte norocos am fost. Sunt convins ca la loto nu as fi castigat nimic. In fine. Era ora 9 fix, ne feream de bulgari, loveam cu piciorul in unul si altul mi-a sters un umar, nu mai conta….intram insa la concert. Depeche Mode aveau sa inceapa la foarte putin timp dupa ce am intrat in sala. Inca aproximativ 20 000 de oameni erau acolo. La Bucuresti a fost un stadion si o atmosfera greu de egalat, aici insa, intr-o sala imensa si impresionanta, cei nici macar jumatate parca au fost mai intimi cu formatia. Stiau mai multe versuri, se miscau ca un tot, iar sunetul….sunetul a fost de nota 10 !
Depeche au ramas Depeche. Dave neobosit si intr-o forma care ar face invidios pe orice tanar de 20 de ani. S-a miscat continuu, a dansat, a cerut miscare de la public, a cantat si vocea l-a tinut pana in final. 2 ore de muzica, de intoarcere in adolescenta, de ritm, de imagini, de priviri in sala, de raspuns la miscarea de pe scena, de privit imaginile din spatele artistilor, de fredonat, de tipat, de senzatie din aia ca dupa atata timp ii revezi ca pe niste prieteni dragi. Martin a cantat si el 2-3 piese. Lente. Dar bine venite, ca un moment de acalmie, dupa vacarm. Andrew e mereu acolo. Apoi din nou in adolescenta, in ritm, printre imagini, privind sala….
Piesele mai noi la inceput, am retinut doar Wrong, Corrupt si Miles away, apoi pe ecran imaginea unui drum in desert, o cioara imensa si un ochi deasupra ei, ochiul se misca si avea alte imagini din desert, se auzea incet dar tot mai sigur ceva cunoscut. Iar cand recunosc, imi spun ca e una din cele mai bune piese ale lor. Walking in my shoes ! Continua rapid intr-o ordine pe care am pierdut-o cu I feel you, Barrel of a gun, Policy o truth, Behind the wheel, In your room(o varianta inedita), Martin canta doua piese lente si Dave apoi, in forta, World in my eyes(preferata mea), Stripped, Photografic(de pe primul album !!!), Halo, Enjoy the silence si Never let me down again. La bis, inca o piesa Martin, apoi Question of time, It’s no good si Personal jesus in incheiere. Iar eu nu am vazut sala ca se goleste, nu am simtit cand mi-am luat iar hainele si am coborat, mintea imi era inca acolo sau chiar departe, in perioada in care ma invarteam si eu si doar cei cativa care mai gustau astfel de muzica. Erau minutele noastre. Nu multe, dar asa, 3-4 piese la cate o petrecere. Dar pentru noi asta era totul. O ultima privire in sala, o masina de scris la o piesa trecuta, un ecran imens
“I
Have
Learned
So much from God
That I can no longer
Call
Myself
A Christian, a Hindu, a Muslim
A Buddhist, a Jew.
The Truth has shared so much of itself
With me
That I can no longer call myself
A man, a woman, an angel
Or even pure
Soul.
Love has
Befriended Hafiz so completely
It has turned to ash
And freed
Me”
Ramai cu Depeche Mode, calatorule.
