U2 fara granite
2o de ani de la “caderea” zidului au trecut peste Berlin. Trebuie sarbatorit, fireste. Nu oricum, ci scotand lumea in strada. Scena montata in fata portii Brandenburg, locul simbolic de patrundere din est in vest, bilete gratis, surpriza a fost doar cine o sa vina. U2 !!! Greu de crezut. Apoi cateva explicatii suplimentare au fost bine venite. Era vorba de un miniconcert si numai primii 10 000 de oameni puteau sa ii vada. Biletele s-au dat in mai putin de o ora, e firesc, zvonurile umbla, eu dupa 2-3 ore de la aparitia vestii, nu am mai gasit. Dar am sperat si am mers acolo impreuna cu alte cateva mii. Probabil inca 35 000, poate chiar mai mult. Oricum piata era plina cu 20-25 de minute inainte de ora de incepere. Am prins loc imediat cum am iesit de la metrou, departe, nu vedeam nici scena dar mai sa vad altceva. In fond vedeam luminile si oamenii de la balcoane si auzeam. Apoi s-a intamplat ceva la care ma asteptam. Dupa ce au intrat primii 10000 ne-au lasat si pe noi. M-am apropiat, prin urmare, ajunsesem mai aproape de scena si de cei 4 de la U2 care erau urmau sa vina. S-au lasat putin asteptati dar au venit si imediat apoi au inceput sa cante. One in deschidere si mii de voci cantau alaturi de Bono, “One love, one life, when it’s one need, in the night”, Magnificent a doua piesa si deja eram de mult cuceriti. Stiam ca e un mini concert, ca practic erau doar in trecere find prezentia la gala premiilor MTV, dar speram si pe masura ce melodia curgea, speram sa-i mai tinem in loc. Sunday Bloody Sunday alaturi de Jay Z care a venit pret de un minut sa salute Berlinul in ritm de hip hop, Beautiful Day cat sa nu uitam ca asa e, chiar daca am fi vrut sa dureze mult mai mult, Vertigo, pentru ca, nu-i asa, “hello hello….I’m in a place called Vertigo” si in final, cum mai nou fac la fiecare final, Moment of Surrender. 6 piese, 30 de minute, o mare de oameni si o stare de bine. U2 sunt un nume mare iar ei sunt constienti de asta. Fara bis in miniconcert. Trebuie sa plece. Asta au spus. Acum trebuie sa plecam. Au venit, au cantat, au plecat. Simplu. Berlinul in extaz si cu melodiile pe buze si parca si cu un zambet intiparit pe fata fiecaruia in drum spre casa. Un grup de spanioli langa mine, un cuplu de japonezi, trei italieni galagiosi, unul din ei a sunat aproape pe tot parcursul concertului sa le spuna prietenilor ca vede U2 gratis, o fata din Croatia, una din Rusia si un baiat din Kosovo, mii de germani, U2 nu are granite.
Mai sus, doua filmulete, inceputul concertului e filmat de mine, o sa spuneti ca se vede, camera alearga de nebuna cautandu-si un punct de sprijin, un ceva de care sa se lege, un ceva prin care sa ajunga mai aproape(aveam sa ma prind pe la mijlocul miniconcertului ca mai pot misca din obiectiv), dar sa zicem ca ar fi imagini luate din mijlocul evenimentului. Celalalt, mult mai de aproape si facut de cineva care stie sa filmeze, o sa va arate de fapt ca cei care erau “undeva la distanta” in imaginile mele, sunt chiar U2.
Enjoy.
Gomora
Pana sa citesc cartea lui Roberti Saviano stiam despre mafie ca e o organizatie criminala, ca lucreaza cu sume mari de bani, ca au un cod de onoare, ca lucreaza din umbra cumva si desi sunt urmariti permanent, rar sunt prinsi. Undeva, tot vazandu-i in filme, poti ajunge sa-i si simpatizezi, pe unii. In fond, cat timp esti la distanta, nu ai treaba cu ei si nici ei cu tine. Cartea de fata insa mi-a schimbat total viziunea. “Cealalta mafie a Italiei” cea din sud, cea din orasul Napoli si imprejurimi, numita de ziaristi si politisti “Camorra”, iar de localnici si de cei care fac parte din ea, “Sistemul”, e pusa altfel in lumina in cartea lui Saviano. Scrisa la persoana intai, ca un reportaj, cartea te poarta pe stradutele inguste ale orasului Napoli, prin port, prin gropile de gunoaie incarcate cu materiale radioactive, prin imprejurimi, pe plaja plina de masini arse si resturi umane, fiind martora cumva la tot ceea ce se intampla in jur. Sefii Sistemului, nu sunt niste personaje coborate din filmele cu mafie, ci niste oameni cu viziuni economice financiare extrem de largi, persoane care castiga enorm, traiesc riscand enorm mai mereu si in permanenta isi fac dreptate cu arma sau folosind violenta sau intimidarea. Familia e baza unei afaceri. Odata ce ai intrat in sistem ai intrat in jungla. Omoara sau vei fi omorat. Afacerile se fac cu orice, pornind de la betoane, controland firme de constructii, impunand forta de munca, tariful muncitorilor, trecand prin depozitari de gunoaie radioactive, transporturi, controland portul si piata produselor de lux, branzeturile, drogurile, prostitutia, emigrantii. Se face comert pana si cu moartea unui om. Containere cu chinezi inghetati sunt trimise in China.Pe pasaportul unui chinez mort, oricand poate altul sa vina in loc. Asociatii familiale iti aduc un control mai mare asupra pietii. Dar de multe ori, apar fractiuni, apar familii rivale si apar razboaie intre familii sau in interiorul unei familii. Ca un joc de tenis functioneaza totul. O familie incepe, elimina sau pedepseste pe cineva, ceilalti continua, pana ce, in picioare o sa ramana cea mai puternica familie. Rudele sunt principalele tinte. Fratii, sotia, copiii, parintii, verisorii sunt primii vizati. Dar si rudele mai indepartate. Chiar daca nu au fost implicate. Conteaza prea putin. Ideea e doar sa faca rau si sa slabeasca puterea celeilalte familii, sau al celuilalt boss mafiot. Multi nevinovati sunt la mijloc. Civili rapusi de glontele care nu erau pentru ei, copii aruncati in lupta fara probleme, rude indepartate, prieteni, sau doar vecini, toti platesc. Familia pierzatorului e decimata. Cartea e un document despre modul de viata in acea parte a Italiei, despre faptul ca nu poti creste decat intrand in Sistem, nu poti trai decat daca Sistemul iti permite, nu poti muncii doar facand pe sclavul aceluiasi sistem si in mare, alternativa ta e fie sa intri cumva intr-o familie mafiota, fie s-o slujesti, traind mai mult decat modest pana la sfarsit, fie trecand cumva de partea legii dar si acolo, risti ca cei de cealalta parte sa te controleze. Practic e povestea unui “eu stiu”, al omului care vede, simte si nu poate face nimic, doar relateaza, oricat de mult s-ar face, oricat de mult s-ar lupta, pare totul in zadar.
Saviano a fost condamnat la moarte din cauza acestei carti. Traieste pazit de politie si mai mereu isi schimba adresa cat sa nu i se dea de urma. A fost ecranizata in 2008, filmul poarta semnatura lui Matteo Garrone , fiind unul din cele mai bune filme ale anului trecut. Cartea e insa mult mai buna ! Enjoy.
Massive Attack, 2 ore de visare
Biletul l-am gasit rapid, cineva avea unul in plus, pretul a fost ok, prin urmare am intrat. Nu eram in cea mai buna stare pentru un concert, dar Massive Attack inseamna foarte mult pentru mine, asa ca, mi-am spus ca e un mod bun de a iesi din stare. Foarte buna organizarea, intrarea s-a facut cu o ora inainte pe cateva randuri, coada se respecta, in maxim 5 minute am ajuns in interior. Aveam sa vad o multime de persoane pe care nu ma asteptam sa le vad, persoane trecute de 50 de ani, chiar in primul rand, persoane imbracate office, fie venind direct de la birou, fie preferand o tinuta de acest fel, cupluri gay, de ambe sexe, tineri si varstnici deopotriva. Sala s-a umplut foarte repede, luminile s-au stins si de nicaieri a aparut un ninja ! Imbracat in negru, avea sa fie un fel de omul bun la toate, cantand la foarte multe instrumente in concertul in deschiderea celor de la Massive. Martina Topley Bird, un nume ce ar trebui retinut. Tipa promite ! Apoi au urmat “masivii lu atac” si showul a fost din ala, plin de lumini, de cuvinte , de sunet care te misca, de miscari in ritm, de mesaje legate de drepturile omului, de rasism, de economie mondiala. Rand pe rand, vocalisti diversi apareau pe scena si faceau din muzica “masivilor” partea aceea care nu poti s-o uiti. Doua ora de visare. De stat cu ochii mai mereu inchisi, fara sa vreau sa vad altceva, de ganduri care ma bantuie, de muzica din alta lume, de ritm, de dans, de mesaje, de oameni care se bucurau la aproape fiecare acord. Melodii noi, cateva chiar foarte bune, melodiile vechi nu puteau lipsi. Finalul a fost din ce in ce mai animat. O varianta superba la Teardrop(tot cu Martina Topley Bird vocal), un Angel cantat cu ajutorul “tanarului”Horace Andy , Unfinished sympathy si clasicul Karmakoma de final ca un dialog intre cei doi care inseamna Massive Attack. Daddy G(Grantley Marshall) si 3D(Robert del Naja) . Am inchis ochii, am simtit cum se misca toti in jurul meu, mi-am dat liber la visare pe timpul concertului. Poti ajunge depare cu asa o muzica, as fi vrut sa tot dureze, dar dupa aproape 2 ore, ca orice lucru bun, ajunge si la sfarsit. Noapte buna calatorule, daydreaming dupa 2 ore de visare.
Alearga Figo
Acum aproximativ 9 ani si jumatate le faceam o surpriza parintilor aducandu-l pe Figo acasa. A fost adoptat imediat, a devenit in scurt timp membru al familiei, alintatul casei si cel care era mai mereu pe langa mama. Iesea din casa, iesea si el, mergea in gradina, era dupa ea. Ochii mari pareau sa inteleaga cand ii vorbesti, avea momente in care lasa senzatia ca vrea sa vorbeasca, altele in care stia tot ce ai vrea sa faci si parca venea in intampinare. A fost un caine ce se juca in curte si dormea in bucatarie, iesea noaptea si la prima ora a zilei era din nou inapoi. Era unul din “copiii” ramasi acasa, dupa ce eu si cu sora mea am decis sa parasim orasul natal. Se juca cu Cara(celalalt caine), alerga prin gradina, era dur fata de cainii care il provocau si bun vanator, prindea sobolani, soareci chiar serpi veniti la paraul de langa casa. Iubea oamenii, nu cred ca era facut sa fie de paza, eventual prin statura putea sa sperie pe cineva, dar in mare a fost invatat sa se joace si cam asta a facut. Alerga dupa mingi, iubea jucariile chitaitoare, aducea lemne in gura, se tavalea in iarba, sarea garduri, statea la soare, sapa tunele, innota, se juca in zapada…dar cel mai mult alerga, pana si in somn, cand visa dadea din picioare si comunica ceva.
Astazi insa, a ales sa alerge intr-un loc mai bun, asa, brusc, linistit, din senin, lasand un gol mare in noi, cei care l-am avut aproape. Zambea, zice mama. Cred ca a fost un caine fericit pana in final. Alearga mai departe, Figo !
Trafic made in Romania
Nu exista tren direct din Romania spre Berlin. E in regula. Nu poti sa te superi. Faci o oprire in Budapesta, in ruta aleasa de mine. Legatura e la 50 de minute. Pare in regula, dar asta nu mai e. Am uitat complet ca in Romania o intarziere de 30 de minute nu se sesizeaza, una de 40-50, e fireasca, iar abia dupa ce trece de o ora, incepem sa ne punem problema si sa intrebam la ghiseul de informatii. Ieri am plecat din Caransebes spre Timisoara, in gara lejer, cu 15 minute inainte de a ajunge trenul, iau bilet, astept…nimic. Intreb la informatii, mi se spune , “cam o jumatate de ora asa….stati linistit pe peron”. Linistit nu prea eram cu un rucsac imens, un rucsac mai mic in brate si doua genti cu diverse pe cate un umar. Dar mi-a trebuit tren, asa ca….rabd. Dupa aproximativ 35 de minute e anuntat si oarecum in 40 de minute ajunge. Poate recupereaza sper. Dar in fond, mai adauga 10 minute la intarzierea de pana atunci. Nu-s probleme. Un bun prieten ma asteapta in gara, mergem spre Arad ca de acolo urmeaza sa iau trenul spre Budapesta, dimineata urmatoare. Drumul spre Arad incepe promitator. Cu o asteptare in coada la un semafor. 22 de minute ! Apucam sa ne si intalnim cu un alt prieten, noroc cu coada. Ca timpul nu ne mai permite. In fine, ajungem pana la urma in Arad, toate bune si frumoase, povestim, radem, ne uitam putin la meci, suntem incantati de muzica, ne bucuram ca suntem acolo si ne vedem dupa luni sau chiar ani de cand nu ne-am mai vazut…timpul trece…si la 5.45 a.m. ar trebui sa iau trenul spre Budapesta. Surpriza? Nu, firesc. 35 de minute intarziere. Merge. In alte 5 minute, se schimba, 45 de minute intarziere. Merg si astea. Cam la limita, dar merg. Dar licitatia continua. 70 de minute ! Am incurcat-o, pierd legatura. Poate recupereaza, mi se spune. 80 de minute, varianta finala. Si n-a recuperat ! Prin urmare, sunt in Budapesta, e ceata si ploua marunt si e ziua natioanala a Ungariei, asa ca mai totul e inchis. Tren am la ora 8 p.m., adica peste multe ore, adica undeva in jur de 10. O cafenea, poate singura deschisa, poze, alte poze, plimbare….si mai am 6 ore si 35. Hai ca improvizez. Nici nu mai ploua si parca se vede si putin soarele. Merg inainte.
Signs
E genul de film care-ti schimba ziua in bine. Chiar daca afara ploua, chiar daca gandurile-ti sunt intunecate si te doare capul. Despre lucruri simple, enjoy.
Festivalul National de Teatru
5 piese as vrea sa vad in aceasta editie a festivalului, piesele lui Afrim, Lucia patineaza si Omul perna, spectacolul teatrului maghiar din Cluj, Trei surori, Printesa Turandot, montata la Sibiu de Andriy Zholdak si Cantareata cheala in regia lui Lagarce. Bonus, celalalt spectacol al teatrului maghiar din Cluj, Moartea lui Danton si Cum traverseaza Barbie criza mondiala, pentru ca-mi place titlul si vine din Timisoara.Biletele se pot cumpara deja !
Programul festivalului aici.
Ca un robot
Pe masura ce avansez in varsta simt exact asa. Ma transform, incet, incet, ma misc mai lent, mai greoi, mai in reluare. Ma lovesc mai usor, ma doare mai mult, alerg mai putin, ma plang. Adaug diverse lucruri corpului meu. De ieri, un nou surub.(ii spune implant dentar) Ce-i drept in gingie, menit, cu ajutorul unui dinte, sa inlocuiasca locul vacant, de cativa ani. Operatia nu a fost complicata, chiar daca cu o noapte inainte m-am trezit din ora in ora, sa vad cat e ceasul. Nici nu a durut, in mare am simtit doar acul seringii cu care am fost anesteziat local. Apoi, poate povestile doctorului dentist, poate efectul anesteziei….oricum, in afara de putin sange, nu am vazut altceva si nici nu am simtit decat partea incomoda de a sta cu gura deschisa aproximativ o ora. Atat. Radiografia de dupa operatie avea sa confirme. Surubul e acolo. Mare si frumos. Ca o radacina de dinte, ascuns in os si in gingie. Iar eu puteam sa ies pe strada, sa mananc cat mai putin si cat se poate de lichid si sa stau linistit, fara lactate….
Acum cativa ani, in Hamburg, m-am ciocnit cu un biciclist. Urmarea, el a cazut in cap, eu mi-am rupt degetul in 3 locuri.Am apucat sa-i intind o mana, sa-l ridic. A refuzat, acuzand mersul meu pe pista de bicicleta la 11 noaptea. “Idioten” a mai spus, referindu-se la tot grupul care se intoarcea la hotel, de la masa cu clientul. Operatia a adus cu sine doua suruburi. Puteam sa le scot, dupa un an, dar s-au integrat, nu le simt, nu sunt depistat in aeroport si parca-s parte din mine. Oare cate am sa mai adaug? Un prieten bun, are o “scarita” metalica in picior, dupa un accident de motocicleta. Vrea s-o scoata in zilele urmatoare. Eu am decis sa-mi pastrez suruburile. Fac si ele parte din mine. Acum doar ma intrebam daca sunt “made in China” ,sau nu? In rest, zambesc din nou, cu inca un surub la activ, ”Surub 3 ” am sa-i zic, cat timp cu limba inca imi ating firele.
Ursul e un soarec care a crescut putin mai mult
Tren, destul de aglomerat, destul de multe bagaje, multi oameni civilizati insa, nu se agita nimeni, oamenii se ajuta reciproc, isi fac loc, urca bagaje pentru cei mai in varsta si accepta sa schimbe locul de la culoar cu cel de la geam si invers. Se citeste mult pe tren, sunt si multe laptopuri deschise, unii se uita la filme, altii doar asculta, trenul alearga cu 175 de km/ ora si mai mult si senzatia e faina. In fata mea o pustoiaca de 3 ani mananca morcovi si ciocolata Kinder(cu surpriza). Ascunde mai intai morcovul in plasticul care continea surpriza si ii ofera mamei. Apoi isi scoate plastilina si modeleaza. Face un curcubeu, apoi un fel de casa si apoi mai multe cercuri. Se plictiseste rapid si isi scoate animalul preferat. Un urs alb-gri de plus. Se joaca cu el, il urca pe geam, pe masa, pe mama ei, pe scaun, cam unde poate sa-l “plimbe” intr-un tren. Din cand in cand vorbeste cu el. “Maus stai cuminte !”, “Maus uita-te pe geam “, “Maus hai sa papam”, ma rog, spuse in germana, limba in care Maus inseamna soarec ! Intrigat o intreb, de ce ii spui Soarec si nu Urs ! Ea imi raspunde foarte linistita. Pentru ca e un soarec. Am pierdut ceva? Ma mai uit o data? Astept sa-mi confirme mama si domnul din dreapta mea. Apoi mi se ofera o explicatie mai ampla. Nu e urs, e un soarec care a crescut putin mai mult ! Mama ei adauga la aceasta precizare ca la inceput a avut un soarec, pe care l-a pierdut intr-un parc iar pentru ca nu au mai gasit unul la fel, au inventat o poveste pentru ca Ida, asa o cheama pe pustoaica, sa nu mai planga dupa jucaria preferata. Mi s-a parut o explicatie buna. In fond, de ce nu ar fi asa, macar in lumea copiilor. Cumva un soarec cuminte, care papa si o asculta pe mama, ajunge urs ! Ma rog, ursulet simpatic.
In Munchen gara e plina de oameni in costum traditional. Carnaciori albi cu mustar si covrig si bere, cam pe la toate colturile. Oktoberfest scrie pe fata tuturor, iar ei simt sarbatoarea asta din plin. Oameni de prin toate colturile lumii vin aici. Un fel de ruga(sarbatoare sateasca din zona Banatului) de la Buchin la puterea n. Un fel de soarec care a fost cuminte si a mancat si si-a scultat parintii pana a ajuns urs.
