Totul e iluminat
Nu o sa spun mai mult decat ca a aparut, ca o asteptam de mult si ca primele-i pagini sunt savuroare.
Berlinale(07.02-17.02.2008)
Nu-s prea multe de zis, programul e aici…mai trebuie doar sa ajungi acolo si sa te lasi purtat printre sutele de imagini, miile de oameni si zecile de celebritati. Apoi sa te pierzi spre seara pe stradute laturalnice, de unde sa culegi povestile sfarsitului de zi.
Taxi 2
Iarna, zapada, 3 prieteni din Arad veniti in delegatie in Bucuresti…”hai sa ne iei de la hotel Caro, iesim la o poveste”, ma duc, astept in hol, fata de la receptie ma priveste absent, citesc un ziar, chem un taxi imediat ce ii vad venind…apare unul in 5 min, ne ingramadim toti in masina si pe moment suntem blocati.
Interiorul masinii are un decor de iarna, cu blana ca de pe cojocul ciobanului, pe tavan, iar pe bord cat si prin laterale, spate sau chiar prin acea blana, zeci de animalute de plus.
Soferul porneste ca un profesionist, apoi se afunda in strazi pustii si putin ocolitoare dar libere, cat sa scape de trafic, dar ghidandu-se cu mana dreapta. Cu stanga tinea volanul.
Mana indreptata in fata, indica directia in fata, o curba era mai intai gandita din mana, apoi rotile urmau cu supunere directia mainii. Din pacate n-am prins un sens giratoriu. Dar personajul a facut toti banii pana la destinatie, folosindu-si mana la aproximativ orice intersectie sau schimbare de banda. Chiar si oprirea finala si-a comandat-o mai intai manual.
Apoi un salut smecheresc, dupa care doar am vazut cum isi face semn in masina ca poate merge mai departe.
Unde a si mers…pana la prima curba, unde probabil a mai facut o miscare din mana si a iesit din campul nostru vizual.
Mansarda
Bloc vechi, lift din ‘40, scari in spirala, la ultimul etaj, un geam se da la o parte, pasesti pe niste scari suspendate, urci, dai de un coridor intunecat, mergi ghidundu-te dupa instinct, o pisica trece in viteza, nu conteaza daca era neagra sau nu, un pod imens, aproape gol, plin de haine atarnate pe sarma, cufere vechi, carti lasate la pastrare, ganduri aruncate pe pagina, multe carti, probabil o fosta librarie rapusa…o camera mica, un geam imens, vedere peste tot orasul, umbre la geam, un ceas isi arunca umbrele doar peste coama blocului si inima mansardei…aerul e curat, ca intr-o tara nordica, daca ar fi macar doua persoane, ea ar proba haine iar el ar pregati painea cu zacusca, lampa la care o sa-si scrie memoriile, scaunul subred si masa cu picior lipsa…si toate astea in vis, in visul meu cu mansarda, atat de real uneori, dar fara personaje clare…mult fum, un dram de magie, o prefrumoasa ea, un el…reconstruction sau doar o imagine ramasa din oslo, iesita acum la temperaturi mai reci ? Probabil si una si alta…
The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford
Coloana sonora a filmului ma obsedeaza de cateva zile, filmul mi-a lasat cateva imagini intiparite, care m-au facut sa trec peste lungimea lui si sa spun la iesire ca mi-a placut mult…
Pierduti in lumea oamenilor mari
Oamenii se imprastie, care mai departe, care mai sus, mai jos…Cand se vad insa, exista acea bucurie a revederii, se imbratiseaza, isi istorisesc scurta perioada in care nu s-au vazut, fac schimb de telefoane, isi fac promisiuni si apoi isi vad de viata proprie. Melancolic dupa o perioada in care nu exista alta limita decat cerul si nici ala in totalitate…se poate, cateodata telefoanele erau si altele decat cele de servici, vacantele erau pline de peripetii, nelinistile placute, urmate de lacrimi sau de cate un prim sarut…
Cateodata erai sunat sa iesi si dupa ce ai mai iesit cele doua zile inainte din casa, nu te ascunde-ai dupa o senzatie de oboseala, de munca de birou stresanta si mancatoare de timp, cateodata telefoanele tale erau luate imediat, de cealalta parte a firului o voce te intreba “ce facem azi”…nu “ce facem in weekend” sau “ne vedem in saptamana/ luna asta, caeodata iti sprijineai un prieten, gandindu-te ca intr-o buna zi, o sa faca la fel…cateodata, noaptea era mai lunga si dimineata mai plina de soare…
Cum e sa vezi ca valorile din trecut sunt hulite si trimise acasa, ca nu mai prezinta interes, ca nu mai lasa loc de melancolie, ca nu mai spun nimic, sunt doar ceea ce sunt…cum e sa nu te mai bucuri de aceleasi lucruri, cum e sa urci pe scara sociala si sa te preocupe pozitia si oamenii din aceeasi pozitie in dauna celor langa care te simti bine, cum ar fi sa vrei sa asculti voci cunoscute dar dai de robot ? Zeci de intrebari, fara raspuns, sau cu raspuns care nu-ti este pe plac…
Trimiti un mesaj, pt ca la celelalt capat al firului existe alte prioritati si nimeni nu poate raspunde , aprinzi o tigara, oare de ce nu doua, pt cel care ar avea sa intre pe usa primul…
Cum e sa constati ca ti-ai pierdut cuvintele comune, ca pana si expresiile sunt date uitarii, ceea ce te fascineaza pe tine il lasa pe el rece si viceversa…cum e sa nu-l mai intelegi, sa-i ceri mai mult, pt ca tu poti mai mult, sa incerci sa te intorci in acel loc minunat, doar al vostru si totusi sa fii constient ca el nu vine, sau daca vine, se plictiseste repepe?
Chiar si semnele sunt tot mai putine si nici nu-i mai simti atat de aproape…si totusi, ceva e acolo, stii, intr-un licar de ochi, intr-o imbratisare, intr-un cuvant pe care doar tu il intelegi…
Greu in lumea oamenilor mari, prea multe reguli, prea multa neglijenta, prea mult “prea mult” si atata nepasare. Iar in acelasi timp, nu-i greu in aceasta lume, te obisnuiesti, cresti….greu e sa te intorci, din cand in cand, pt el, pt ea, pt ei…
Confuz
Cativa oameni adunati la un capat de bar spun povesti, se rade mult, cateva lacrimi, una din colege isi serbeaza plecarea din firma, apoi toti au de zis ceva, se deviaza….gandurile mele sunt pline de stropi, ploaie, doar undeva in fata geamului meu, sete, lumina difuza, ma uit pe geam, oamenii isi mai au televizoarele aprinse, cate o frantura de imagine in minte, totul pare ireal, bucati de pelicula ramase pe retina, inca o gura de vin, cineva cere un foc, apoi un scaun…cobor la metrou, mi se face dor, citesc, visez, ma gandesc la oameni de departe, uneori uit sa cobor la statia la care as fi vrut, care-i pasul urmator?
Imi vin in minte versurile unui cantec studentesc, aud povestile oamenilor, apoi ma gandesc iar la ale mele…imi place cartea care o citesc, snow patrol in boxe, un meci in reluare pe un canal, cateva reviste pe masa…mai iau o gura, apoi urc in autobus, cobor dupa o statie…e plin …ultimile urme de zapada…aleg visul…mi-e somn
Noapte buna, calatorule….
Oras ciudat
Cred ca pe zi ce trece Bucurestiul se transforma intr-un oras asemanator Londrei…ceata persista, aproape in fiecare seara felinarele si turturii de gheata contribuie la o atmosfera de film noir, zapada e inca ingramadita pe la colturi, noroi pe strazi principale si pietoni care circula in graba. Un batran de aproximativ 70 de ani cara in spate niste schiuri, masinile faceau coada in spatele lui. Respect.
Azi in benzinarie o fetita innebunita de dulciurile din magazin dar si de refuzul tatalui de a-i cumpara si altceva in afara de bomboanele rafaello, trece la pedeapsa suprema. “Te spun la mama si te gadil !”
Mi-am dorit imens ca Byron sa-mi cante “Lazy” la final de concert, o colega s-a indreptat spre el, cu gandul sa faca o fapta buna, se pare ca nu a ajuns…sau nici nu stiu, telepatia functioneaza…cert e ca Byron a incheiat cu acea piesa. Eram in culmea fericirii.
Imaginile in apa, vazute prin ochelari par ireale…aproape ca si ceata deasupra orasului…
Ajung acasa, iau liftul, apas pe butonul care indica 4, ma duce la 7, apoi apas din nou pe 4, ma duce la 2…mai incerc? apas 7…ma duce la 8, pt ca intre timp l-a chemat cineva…care “ma duce ” pana la 4, iar cand deschide usa, e chiar 4.
Telefonul suna…la celalalt capat nimic, doar ceva infundat, deschid televizorul, Matrix pe ecran…
Byron…dupa cateva luni
Au trecut cateva luni de la ultimul concert Byron…imi era greu sa mi-l imaginez departe de Kumm cum si pe cei de la Kumm, fara Byron, in continuare mi-e greu..asa stau lucrurile, lucrurile bune se injumatatesc cat sa formeze 2 lucruri bune, dar pana in final, raman doua jumatati. Eventual “aproape la fel de bune”.
Concertul a sunat bine, Byron ramane Byron, electrizand sala cu cate un mic impuls, cate un vers, cate un strigat, un acord de chitara…iar in final, “Lazy” a fost tot ceea ce mi-am dorit.
Cred ca trupa a crescut mult de mai bine de un an de cand au inceput sa cante in aceasta formula si in curand, daca o sa continue in acest fel, probabil ca o sa incante cum numai Kumm si Urma o faceau in trecut.
Mi-as dori…
Conect
Acum normal ar fi trebuit sa vina explicatia…”Conect” e o cantina la care mai mancam din cand in cand, se spune ca au cea mai buna mancare din zona, ca e a lui Becali, ca nu are o multitudine de optiuni dar din ce gasesti, totul e bun. Mie nu-mi plac muraturile pt ca-s prea sarate si salatele ca sunt facute fara imaginatie si foarte sec….dar nu despre asta-i vorba.
In mod normal, de la 12 la 14:30 e foarte plin, abia gasesti loc. Apoi se goleste rapid si doar foarte putini si in general cei multumiti cu ce mai raman din cele 3-4 variante zilnice stau peste 14:30.
Cand merg in acest interval nu prea am loc sa vad si alte lucruri, grija mea e sa-mi gasesc un loc, sa imi aud colegii vorbind in vacarmul de atunci si sa vad daca la masa din colt sta aceeasi doamna(probabil sefa) ca singura persoana servita la masa de personal si tratata cu foarte mare atentie.
Pierd povestile din jur, am parte numai de povestea de la masa…buna si aia…
Azi insa am fost mai tarziu, eram maxim inca 5-8 clienti, nu am mai avut din ce alege dar nu asta conta….locul parea atat de gol, ca parca ar fi fost parasit…parca nimeni nu scotea o vorba…femeile de la casa purtau esarfe noi, barbatii veste pe umeri, bucataresele si bucatarii, acea chestie gen boneta in cap…apoi s-a intamplat ceva si toti cei din personalul cantinei a trecut la masa…au umplut doua mese mari, si-au pastrat din ce vroiau sa manance si povestile au inceput sa curga, o noua telenovela pe acasa, nunta lui Adi Minune, masina lui Bursuc, concediul lui Dan Petrescu, politica, prajitura fosta Petre Roman, lipsa banilor, a ideilor, a gandurilor…si eu am iesit pe usa…mancasem in graba.
Un ceai rosu la plecare, nimeni nu mai muncea, toti clientii au iesit, ciudat sa vezi o cantina cu personalul ei la masa si clientii fugiti sa lucreze.
