Thirst
Autorul filmelor “Oldboy”, “JSA”, “Symphaty for Lady Vengence” , ChanWook Park, se intoarce dupa 2 ani cu un film nou… Nu stiu cum poate fi un film korean cu vampiri, dar sub mana acestui regizor cred ca o sa aiba macar cateva momente de stralucire. La noi, probabil o sa vina la un festival,….altfel, traiasca piratii internetului.
Ploiesti Sud
Murdara, mirosind urat, renovata doar o parte, dar lasata de izbeliste, una din garile care si-au pierdut mult din pitoresc , Ploiesti Sud….nu incercati, decat daca e obligatoriu.
Plastilina
Ploiestiul traieste prin cateva piese bune si o mana de actori care fac minuni la teatrul din localitate, pacat doar ca programul e facut fara ca cineva sa se gandeasca si la oamenii care nu vin din zona. Piesele din cursul saptamanii si chiar si cele programate duminica, lasa o multime de doritori pe dinafara. Cu greu am ajuns, duminica, sa vad “Plastilina” si oarecum tot spectacolul am stat cu ochii pe ceas ca sa nu pierd trenul spre Bucuresti. Piesa in sine urmareste povestea tragica a unui adolescent din orasul Kazan, pe nume Maxim, care incearca sa razbata intr-o lume marcata de violenta si mediocritate. Orfan, crescut de o bunica care penduleaza intre o realitatea cruda si un trecut mai bun, Maxim se agata de orice experienta cu zambetul pe buze, incercad sa vada in totul o iesire si o parte buna. Tradat de prieteni, dat afara de la scoala, abuzat, certat fara a fi vinovat, adolescentul se refugiaza intr-o lume a sa, aparent mai buna, pacalit din nou sa iasa din ea, sfarseste incercand sa-si faca dreptate printre cei care nu au stiut niciodata ce e aceasta.
Un cuvant de lauda pentru jocul actorilor si inca unul pentru muzica, iese din tipare !
Nu inteleg insa un lucru la spectatorul roman ! In cazul de fata, e pus fata in fata cu o drama, o tragedie….rar poate apar aspecte de umor. De ce trebuie sa râdă continuu ? La Ploiesti asa a fost, spectatorul a venit ca pentru comedie si s-a comportat ca atare.
Picu, Norier si Katana
Un domn respectabil ce purta mustata, cu un pahar mai mult la bord, ne povesteste dupa o masa copioasa despre “grozavia” anilor trecuti, cand isi plimba cainele, aproape seara de seara prin unul din parcurile Bucurestiului. “Sa vedeti, bai, aproape doi ani l-am plimbat pe Picu, pe strazi, prin parcuri…peste tot il luam cu mine, devenisem de nedespartit”…omul si cainele, mi-l si imaginez pe Nea Melu, cu palaria putin pe spate cu cainele in lesa, sorbind din bere, la o terasa din Cismigiu…”….pana cand, intr-o buna zi, cand soarele ardea prea rau, l-am scapat, fugise dupa un alt caine, la fel de mic, cu lesa prinsa de zgarda si nici macar o data nu si-a intors capul cand il strigam”. Dupa o ora de asteptare si-a dat seama ca Picu nu se mai intoarce….a mers spre casa, sperand ca poate, macar acolo…dar nu a fost si pana la urma s-a resemnat. Picu fugise in lume ! Probabil era un caine cu personalitate.
“Grozavia” s-a intamplat 8-9 ani mai tarziu, cand mergand cu doi nepoti impreuna la un circ, la un numar de dresaj canin, i s-a parut ca-l vede pe Picu….cainele, face tot felul de smecherii, sarea prin cercuri aprinse, aducea ziarul, alerga si sarea pe umar… in final, nemaisuportand, s-a trezit strigandu-si cainele, care culmea, a reactionat la nume, uitand de rol si de orice os de motivare si a iesit in sala, sarind in bratele stapanului.
Nu stiu daca au ramas impreuna pana la adanci batraneti !
Norier e un caine alb, flocos, mic, simpatic si foarte prietenos, crescut intr-un apartament si rasfatat de toata familia. Nu cunoscuse marea dragoste decat poate in visele lui de caine…acest aspect insa avea sa se schimbe brusc cand Katana, adusa cu greu de departe, avea sa-i calce pragul.
Katana a trait mult in Spania, intr-un sat, unde pitorescul si plictiseala se impleteau cat e ziua de lunga…a fost caine tinut la curte, scos la mare, la plaja, lasat sa viseze. Intr-o buna zi, insa, stapana a decis sa se intoarca in tara si pentru ca o indragea asa mult, i-a facut actele necesare, i-a cumparat bilet special(mai scump decat al ei) si a facut din ea unul dintre putinii caini care ajung vreodata in aer, dar si unul dintre putinii caini care ajung in Romania, venind din Spania.
Cu Norier mai intai s-a mirosit, apoi timid, lent, dar pe zi ce trece, tot mai clar, s-au acceptat, s-au jucat si in final au devenit un cuplu in lumea cainilor. Casa insa a devenit prea mica pentru ei , asa ca, au fost trimisi provizoriu, la o ruda la tara…A fost bine la inceput pentru cei doi nedespartiti, aveau loc de joaca, aer curat si libertate…dar mizeria, aparitia purecilor, a bolilor, lipsa stapanei, duritatea noilor stapani i-au facut sa aleaga drumul…Iar acum undeva tot acolo sunt, pe drum, intre un punc si un altul, poate intr-o padure in drumul spre munte, poate intr-un alt sat mai curat si cu oameni mai primitori, poate incercand sa ajunga acasa….sau poate chiar, dupa o aventura si inca una, exact in Spania, la plaja…si daca nu si nu, cred ca ar trebui sa incerce la circ….
Fara cuvinte…
Am inceput sa merg la dentist, amanasem, fusesem comod, uitasem, nu am vrut, nu am putut, nu am avut timp, mi-a fost frica, mi-a fost lene o prea mare perioada….astazi deja a 3-a sedinta, poate prima mai serioasa si cu urmari, nu din cele dureroase, obligatoriu, le-as numi mai mult, incomode, daca ar fi sa ne gandim la un pansament pe care a trebuit sa-l tin cel putin 2 ore strans cu ajutorul dintilor, timp in care nu prea am avut voie sa vorbesc ci doar eventual sa scot niste sunete, speciale pentru o lume care ar putea sa le inteleaga…e clar ca mi s-a parut intr-o prima faza ciudat, apoi imediat m-am oprit la jocul numit mima si am vrut sa vad unde ajung, am reusit sa-mi cumpar un ziar, apoi sa-mi pun niste bani pe cartela electronica, la un chiosc ratb ca sa pot circula cu autobuzul, o buna bucata de drum a plouat si eu chiar am facut exercitii cu gura inchisa, desi imi parea ciudat ca toti parca in jurul meu vorbeau…un abonament la sala a fost mai greu de explicat, fapt pentru care m-am gandit ca ar trebui sa notez pe ceva, deja eram intr-un film, ma desfasuram cu carioci pe cate un petec de hartie…prelungire abonament, numele, asta am trecut…am precizat ca platesc cu cardul, dar am deschis un sfert de gura si am intrebat cat costa…urmatoarea ora insa nu am vorbit, urma sa merg la farmacie, m-am descurcat lejer si apoi in banca, cat sa-mi schimb cardul, in drum, in autobuz, a aparut controlorul …floare la ureche…banca, usor…
Ies din banca zambind, apuc sa merg cativa metri, o doamna intre doua varste ma intreaba, de parca as fi singurul care ar putea sa stie raspunsul la aceasta intrebare, cum poate ajunge la gara ! Trecusera doua ore, am zambit iar, pentru ca ma gandeam sa fac o schita(dar ploua) si mi-am zis ca ar fi in regula sa scuip(intr-un cos) pansamentul, zis si facut, apoi i-am explicat doamnei(putin ingrozita de gestul meu) ce metrou trebuie sa ia si cum sa schimbe…
Cateodata e atat de simplu totul…doar sa gasesti jocul si sa stii ca oricand, daca nu merge, te poti intoarce la partea reala…
2 prieteni
Ma intreb doar ce si-au spus dupa ce au pozat atat de frumos, ce e drept, prin gard, unui trecator de pe strada lor ?
Bucuresti, acum cateva zile…
Undeva la sosea, aproape de statia de metrou “Eroilor”, iti sare in ochi aceasta casa cu “personalitate”, nu e de vanzare, indiferent de cum arata….sigur o sa rasara in curand o constructie grandioasa, in acest loc, care n-o sa opreasca trecatorii pentru ca o sa se integreze perfect in zona respectiva iar aerul de vechi si de bantuit o sa fie de mult dus…
Relaxare
Imi plac diminetile cu putin soare si un geam imens in față, imi place sa cobor scarile incet, sa ies printre primii din bloc si de la magazinul din colt sa cumpar paine proaspata, cas proaspat, unt si rosii. Iar de baut, sa adaug in cos, un suc de portocale natural. De la chiosc mi-as lua un ziar si o revista…as urca, apoi, intr-un ritm care mi-ar permite sa ma uit pe geam, as aseza totul pe masa si as da drumul la muzica. Pare banal, dar daca mananc in fata acelui geam, m-as relaxa chiar daca de cealalta parte a lui ar fi un santier. Ar fi aceeasi senzatie ca si cum te-ai uita la un acvariu cu pesti, doar ca aici acvariul ar avea dimensiuni mai mari.
Cand fac efort, imi place momentul in care imi permit sa inchid ochii si stau pentru un putin locului. E ca si cum ai stinge lumina in plina zi sau ca si cum tot sistemul s-ar reseta pe moment. As sta locului, as savura, poate chiar ar fi iarba pe jos si eu m-as intinde .
La spinning, dupa 50 de minute de “alergare” pe bicicleta, exista o mica sedinta de relaxare, luminile se sting(de la buton) si incep cele 5 minute de streching care te remonteaza dupa nebunia anterioara.
Cati oare nu si-ar dori la munca un pat, pe care sa-l foloseasca macar 30 de minute pe zi ?
Mi-ar place sa existe locuri amenajate pe strada unde sa te poti ascunde de multime si de caldura pana trece valul, mi-ar place sa existe parcuri in care gazonul sa fie perfect si statul pe iarba liber, mi-ar place sa pot sa deraiez din drumul zilnic spre serviciu oprindu-ma intr-un astfel de parc, plin de verde.
As citi mult, m-as reseta de fiecare data cand evenimentele din jur nu ar fi cele asteptate si in fond m-as reinventa numai din ceea ce mi-ar place…dar pentru ca as lua-o pe aratura, reinventat si plin de lucruri care-mi plac, as mai renunta la parte din ele si doar din cand in cand as adauga ceva nou.
Doar lumina laptopului in casa, noapte buna, calatorule.
Easy …
Doar cativa pasi, inapoi in Berlin, pe o strada aproape de Friedrichsstrasse, o cladire ce parea parasita data pe mana artistilor. In curte, zeci de forme ciudata din metal, zeci de desene, muzica de pretutindeni, trecatori mirati, cuvinte lasate in urma…Plimbandu-te printre atatea forme din metal, te intrebi macar o data, oare n-ar prinde viata, daca inchid ochii?
