Bucuresti, acum cateva zile
Bucurestiul e un santier si pare ca nimic nu-i schimba aceasta caracteristica, o plimbare de la piata Galati la Lizeanu, te poarta printr-un loc lasat in paragina de ceva timp, strada e pe jumatate facuta, pe jumatate, a nimanui….nu te aventura, calatorule, printre umbre si cladiri care abia se mai tin in picioare, farmecul este doar al culorii, rar a universului din spatele zecilor de bucati de cablu si atelierelor vechi de fotografie…
Ce faci in caz de cutremur?
Vine pe nepregatite, simti doar cum se misca totul si ramai in general fara reactie. Sau cel putin asa e la mine, ieri, de exemplu, eram fix in pat, priveam absent tv-ul inainte sa ies din casa….si a incep sa se miste, in mintea mea a durat undeva peste 5 secunde si apoi nimic…doar tacere.Mi-am amintit de teoria cu tocul usii, apoi imediat de emailul care circula precizand ca de fapt nu e bine sa alegi tocul usii ci ar fi bine sa stai pe langa un dulap sau pe langa un pat pentru a beneficia, in caz extrem, de formarea asa numitelor goluri, care te-ar putea salva. N-am apucat sa ma gandesc la altceva…am vazut doar ca telefoanele nu functioneaza imediat, posturile tv tac, reactioneaza doar dupa 2-3 minute si oarecum e normal, desi cei aflati in platourile tv, traiesc practic in direct emotiile unui asa eveniment. Acum cativa ani, eram cu un bun prieten intr-un restaurant in centrul Bucurestiului, cand a inceput sa se miste totul, imaginatia alerga de nebuna datorita faptului ca, cladirea in care ne aflam era foarte veche si vibratiile au fost accentuate cat sa ne faca sa credem ca jumatate din centrul Bucurestiului e daramat…reactia noastra insa a fost sa ramanem pe loc, ca si acum, absolut nimic, pana a trecut. De asta ma si intreb, ce fac in fond la un cutremur mai mare, daca la aceste mici nu reactionez ? Ca sa-mi confirme teoria, cineva, ieri seara, povestea ca ultimul cutremur l-a surprins facand baie, blocul se misca dar el a continuat sa se spele si in gand avea sa se bage sub apa. Ma intreb in ce ipostaze sunt surprinsi altii? In acelasi timp concluzionez, la cutremur nu prea reactionezi la inceput, mai intai realizezi ce se intampla, apare frica si sortatul prin minte a ceea ce ar trebui facut si abia apoi, daca mai poti, alegi una din variantele care speri sa fie norocoasa. Pe scari, nu, in lift, nu, sub birou, nu, sub tocul usii, nu, langa dulap, da, langa pat, da ? Poate, da.
Caransebes, cu cateva zile in urma…
Trei imagini suprinse in Caransebes, una facuta sambata dimineata cand orasul era inca pustiu si adormit, una in noaptea de inviere, cand era destul de intuneric si oamenii isi lasasera “lumina” in fata casei, iar alta in dimineata urmatoare cand “VISUL IMAGINATIEI” a primit marfa…
Intre vise…
As vrea mult sa scriu despre “Monstri plini de sperante” dar parca-mi lipsesc cuvintele ca sa pot descrie o carte care pur si simplu fascineaza…flunk canta intr-un colt de ecran, cineva tot asteapta primavara, am, mai tot mereu, imaginea cu o gradina de vara aproape in paragina, unde un ecran imens se intinde in acelasi timp cu florile agatatoare pe un perete ce da in strada…doar cativa trecatori-visatori pe banci sau in iarba, povesti inainte de cate un film, iar filmul e mai mereu surpriza…proiectile se termina odata cu zorii, iar putinii spectatori o sa adoarma, daca nu au facut-o deja, in momentul acela in care lumina iese de dupa perdea…
Inchizi ochii, simti miros de liliac, sau poate doar de roua…cararile iti fug prin fata ochilor, se intersecteaza ametitor, dar tu stii drumul, nu te poti pierde, totul e acolo, in adancul tau…tot acolo esti si tu, cautand drumul pentru dimineata urmatoare….noapte buna, calatorule…
Taxi 3 (in Caransebes)
Daca o sa ajungeti vreodata sa luati un taxi in Caransebes, daca o sa aveti si norocul sa gasiti o masina in care “statia” functioneaza nu ar mai trebui decat sa aveti un drum putin mai lung, dintr-un capat in altul al orasului, adica maxim 15 min, ca sa puteti savura povestile oamenilor din trafic. Pitoresti, in dulcele grai banatean, toata lumea se cunoaste cu toata lumea si toti au cate o parere cand vine vorba de ceva. Dialogul e savuros, intarzierile sunt firesti si la fel de firesc intelese, nimeni nu se supara, totul se bazeaza pe faptul ca “ne cunoastem” si “ne intelegem ” noi cumva.
Astazi dimineata, trenul m-a lasat in gara in jurul orei 6, primul taximetrist isi “astepta varu’ “, dar ne-a ghidat spre al doilea, “Ghita merge bine”, las un bagaj imens in portbagaj, urc apoi, spun strada si incepe dialogul pe statie…
Aleator, mai improvizand, suna cam asa :
-Sa mearga o masina la Hotel, la “Mura”…un tanar(dupa voce promt) tine sa se laude cu ce a facut noaptea trecuta pastrand si un aer de mister ” hai ca ma duc eu ca voi nu stiti ce am facut noaptea trecuta si acum trebuie sa muncesc”, apoi intreaba, ” hotelu’ lu Mura e pe “28 martie” ?…ii raspund 2-3 colegi, “a 3-a casa pe dreapta, sau a 2-a”, apare un alt coleg si trebuie sa precizeze ca “e a 4-a casa”…confirma si Nea Mitru, dispecerul, ” da, e a 4-a”…”o masina in Balta “(se aude dispecerul), unul ramane liber in zona zice ca l-ar lua, altul se intereseaza brusc ce a facut noaptea trecuta primul taximetrist, Ghita ii sare in aparare, “e si el tanar”, inca o masina la bar, la Simescu, apoi vocea primului taximetrist intreaba: “Cine a facut comanda aici, nea Mitre? “, raspunsul firesc e tot o intrebare “Unde aici?”…compleateaza cu ” la Hotel, la Mura….”aaaa, un baiat, stai acolo, asteapta-l, ca e prieten cu Cozma”…”bun stau”, se baga un alt coleg si ii spune ca daca nu vrea sa astepte, o sa stea el, “am chef de o cafa, la baru’ din colt…si daca tot stau…” . Pacat ca am ajuns la destinatie, in mintea mea “s-au inteles” cei doi si macar au baut o cafea impreuna, cat asteptau impreuna acelasi client…apoi au dat cu banul…o noua cursa pentru ei era oricum, la maxim 5 min distanta, ca asa-i in Caransebes, un oras in care nu se intampla nimic si totusi parca se intampla, dar nu sesizezi, pntru ca e prea lent ritmul.
Bucuresti, parcul Ioanid
Zilele trecute cand a fost mai cald, in drum spre casa, pentru ca nu vroiam sa ajung acolo, am facut un mic popas…cu cartea in mana, pana sa se puna perdeaua cu inserare, printre copaci, alei golase si oameni cu caini simpatici in lesa, in drum spre casa…parcul Ioanid, unul din lucrurile pozitive ale Bucurestiului.
Revansa teroristei
De trei ani si ceva mi-am facut un obicei in a ma uita dimineata pe anumite bloguri. Nu multe, nu tot timpul aceleasi, doar parte le-am purtat cu mine de cand le-am descoperit si pana in prezent. Erau cele care ma imbogateau cu informatii sau imi placeau pentru ca ma regaseam in ceea ce spun sau arata. Blogul Luciei T era unul dintre ele. De cand a decis sa-l paraseasca simt ca si cum mi-e afectat o parte din ritualul zilnic si nu-mi place. Motivele sunt numai ale ei, probabil solide, daca a renuntat la ceva ce-i place. Nu pot sa fac nimic…dar mi-ar place mult sa procedeze ca Sergiu Nicolaescu in filmele “politiste” care candva in trecut insemnau enorm pentru copiii care am fost. Ce facea Sergiu? NU murea ! Eroii nu mor niciodata, e un slogan ce inca-l poti gasi pe cate o cladire, pe cate un geam sau pe cate un burlan in centrul istoric al Bucurestiului.
Sau, chiar daca murea, la cererea publicului, se intorcea. N-o sa uit niciodata cum, desi a murit in filmul “Un comisar acuza”, ciuruit fiind de o multime de legionari(in cadere se rostogoleste un deal intreg, filmat cu incetinitorul), in “Revansa”, cand legionarii ii deschid sicriul, gasesc acolo cateva caramizi si o palarie. Cica la cererea publicului s-a reinventat ! Pentru mine acest tertip a fost bine primit la acea vreme si inca si astazi, imi place cand cineva mai crede in imposibil. De aceea, as spune sa faci la fel…prin urmare, intoarce-te ! Iar daca nu poti asa, incearca sa o faci la cererea publicului.
Project 112
24 de fotografii marca Alex Galmeanu au fost expuse la Biblioteca Central Universitara ca facand parte din Proiectul 112. Mie personal mi-au placut foarte mult fotografiile si idee de a pune arta fotografica fata in fata cu violenta. Toate imaginile expuse se pot vedea si pe blogul artistului foto. Vezi aici
