Pe margine…
Usile de sticla ale localului s-au deschis. E o combinatie intre bar si restaurant, in fata mesele joase si atmosfera mai calda, cu cate o floare la masa si fete de masa colorate, undeva mai in spate, mese mai inalte, grisine intr-un pahar si scaune ca de bar. Geamuri mari, decor cu flori, camere inalte. Sunt obosit. Simt de fiecare data cand apas cate o tasta ca sunt in faza in care e si bateria calculatorului, tot pierde din putere. In minte, de nicaieri o scena in care, total nepasator la ce se intampla, ma intind pe bancheta. Asa, in vazul lumii. Farfurii pline cu mancare trec in stanga si in dreapta. Nu as intinde o mana sa apuc cate ceva, as ramane intins, privind in gol tavanul, auzind cum in jurul meu oamenii isi fac semne, se asteapta o reactie a sefului de sala si in momentul in care acesta ar veni, as comanda un pahar cu vin. Alb. Chiar daca ne indreptam spre iarna. La bar un om care pare sa se stie cu toata lumea, saluta din pahar, rade, zambeste, uneori chiar se rupe din loc si intampina pe cineva, eventual bate prieteneste pe umar. La o masa de langa o pereche de tineri care au uitat ce inseamna sa fie impreuna undeva. Amadoi au cate un laptop in fata, el isi aranjeaza ceva, seteaza, nimic important, ea are emailul deschis, citeste, rade, isi noteaza ceva in telefon. De comandat au comandat un cocktail pentru ea si sampanie cu gheata pentru el. Apoi s-au intors la ceea ce stiu cel mai bine. Nu comunica. Aproape ca nu se privesc. Ca niste parteneri reci si calculati. Notez in agenda. Ies din local. Afara umbre, se plimba pe strazile din ce in ce mai animate, poarta umbrele, geci tot mai groase, gulere ridicate. Un gang si o priveliste ca de teatru. scot aparatul…apoi inca o cladire cu privire la strada…oamenii nu mai au stare, asteapta sfarsitul programului si momentul in care vor face parte din spectacolul strazii.
Movies aprozar
E cam asa. Movies aprozar s-ar vrea un blog de film. Practic o sa migrez incet incet cu tot ce tine de film pe acest nou blog, aici ramanand cumva deschis, dar tot mai mult altceva. Blogul de filme e tratat separat si s-ar vrea o chestie constanta si continua. Adica, nu-mi impun sa scriu zilnic, dar incerc s-o fac. Primele postari sunt decalate in trei zile, as vrea sa ramana o intamplare. Altfel, nu reusesc sa scriu cat as vrea despre film. N-o sa uit de acest blog, din contra, e prevazut sa scriu si aici mai des…dar vorba aceea, fara prea multe planuri, mai multa actiune. Soare afara, internetul merge foarte prost, paginile sunt deschise cu greu, doar imaginile vin de peste tot. Ieri in metrou un cersetor cu maini extrem de curate si o agenda moderna bagata intr-o plasa alaturi de resturi de gunoaie. Zambea. Undeva, cred ca e un fals cersetor. Iesind un manechin poza in fata la Louis Vuitton. Mi s-a parut la fel de fals in incercarile de a parea indiferanta in fata camerei si a multimii care o priveau. Sunt zile si zile. Masti, purtam cu totii. Cateodata conteaza ce e in spate. In spatele Umbrei, o sa mai fie un blog de acum. Movies aprozar, un loc unde ”marfa” o sa fie gestionata pe rafturi cu numele regiunii de unde provin, iar cei interesati se vor duce direct la raftul cautat. O sa mai fie si note, pentru fiecare produs din raft. Ca la scoala. Prin urmare, cateodata o sa merite sa vezi si un film de nota 2, pentru ca o lucrare citita are un farmec aparte, daca nu unul valoric, macar unul comic. Dar e clar ca majoritatea o sa caute premiantii. Rabdare. O sa vina si acestia. Pana atunci, timid, inainte.
U2 fara granite
2o de ani de la “caderea” zidului au trecut peste Berlin. Trebuie sarbatorit, fireste. Nu oricum, ci scotand lumea in strada. Scena montata in fata portii Brandenburg, locul simbolic de patrundere din est in vest, bilete gratis, surpriza a fost doar cine o sa vina. U2 !!! Greu de crezut. Apoi cateva explicatii suplimentare au fost bine venite. Era vorba de un miniconcert si numai primii 10 000 de oameni puteau sa ii vada. Biletele s-au dat in mai putin de o ora, e firesc, zvonurile umbla, eu dupa 2-3 ore de la aparitia vestii, nu am mai gasit. Dar am sperat si am mers acolo impreuna cu alte cateva mii. Probabil inca 35 000, poate chiar mai mult. Oricum piata era plina cu 20-25 de minute inainte de ora de incepere. Am prins loc imediat cum am iesit de la metrou, departe, nu vedeam nici scena dar mai sa vad altceva. In fond vedeam luminile si oamenii de la balcoane si auzeam. Apoi s-a intamplat ceva la care ma asteptam. Dupa ce au intrat primii 10000 ne-au lasat si pe noi. M-am apropiat, prin urmare, ajunsesem mai aproape de scena si de cei 4 de la U2 care erau urmau sa vina. S-au lasat putin asteptati dar au venit si imediat apoi au inceput sa cante. One in deschidere si mii de voci cantau alaturi de Bono, “One love, one life, when it’s one need, in the night”, Magnificent a doua piesa si deja eram de mult cuceriti. Stiam ca e un mini concert, ca practic erau doar in trecere find prezentia la gala premiilor MTV, dar speram si pe masura ce melodia curgea, speram sa-i mai tinem in loc. Sunday Bloody Sunday alaturi de Jay Z care a venit pret de un minut sa salute Berlinul in ritm de hip hop, Beautiful Day cat sa nu uitam ca asa e, chiar daca am fi vrut sa dureze mult mai mult, Vertigo, pentru ca, nu-i asa, “hello hello….I’m in a place called Vertigo” si in final, cum mai nou fac la fiecare final, Moment of Surrender. 6 piese, 30 de minute, o mare de oameni si o stare de bine. U2 sunt un nume mare iar ei sunt constienti de asta. Fara bis in miniconcert. Trebuie sa plece. Asta au spus. Acum trebuie sa plecam. Au venit, au cantat, au plecat. Simplu. Berlinul in extaz si cu melodiile pe buze si parca si cu un zambet intiparit pe fata fiecaruia in drum spre casa. Un grup de spanioli langa mine, un cuplu de japonezi, trei italieni galagiosi, unul din ei a sunat aproape pe tot parcursul concertului sa le spuna prietenilor ca vede U2 gratis, o fata din Croatia, una din Rusia si un baiat din Kosovo, mii de germani, U2 nu are granite.
Mai sus, doua filmulete, inceputul concertului e filmat de mine, o sa spuneti ca se vede, camera alearga de nebuna cautandu-si un punct de sprijin, un ceva de care sa se lege, un ceva prin care sa ajunga mai aproape(aveam sa ma prind pe la mijlocul miniconcertului ca mai pot misca din obiectiv), dar sa zicem ca ar fi imagini luate din mijlocul evenimentului. Celalalt, mult mai de aproape si facut de cineva care stie sa filmeze, o sa va arate de fapt ca cei care erau “undeva la distanta” in imaginile mele, sunt chiar U2.
Enjoy.
Gomora
Pana sa citesc cartea lui Roberti Saviano stiam despre mafie ca e o organizatie criminala, ca lucreaza cu sume mari de bani, ca au un cod de onoare, ca lucreaza din umbra cumva si desi sunt urmariti permanent, rar sunt prinsi. Undeva, tot vazandu-i in filme, poti ajunge sa-i si simpatizezi, pe unii. In fond, cat timp esti la distanta, nu ai treaba cu ei si nici ei cu tine. Cartea de fata insa mi-a schimbat total viziunea. “Cealalta mafie a Italiei” cea din sud, cea din orasul Napoli si imprejurimi, numita de ziaristi si politisti “Camorra”, iar de localnici si de cei care fac parte din ea, “Sistemul”, e pusa altfel in lumina in cartea lui Saviano. Scrisa la persoana intai, ca un reportaj, cartea te poarta pe stradutele inguste ale orasului Napoli, prin port, prin gropile de gunoaie incarcate cu materiale radioactive, prin imprejurimi, pe plaja plina de masini arse si resturi umane, fiind martora cumva la tot ceea ce se intampla in jur. Sefii Sistemului, nu sunt niste personaje coborate din filmele cu mafie, ci niste oameni cu viziuni economice financiare extrem de largi, persoane care castiga enorm, traiesc riscand enorm mai mereu si in permanenta isi fac dreptate cu arma sau folosind violenta sau intimidarea. Familia e baza unei afaceri. Odata ce ai intrat in sistem ai intrat in jungla. Omoara sau vei fi omorat. Afacerile se fac cu orice, pornind de la betoane, controland firme de constructii, impunand forta de munca, tariful muncitorilor, trecand prin depozitari de gunoaie radioactive, transporturi, controland portul si piata produselor de lux, branzeturile, drogurile, prostitutia, emigrantii. Se face comert pana si cu moartea unui om. Containere cu chinezi inghetati sunt trimise in China.Pe pasaportul unui chinez mort, oricand poate altul sa vina in loc. Asociatii familiale iti aduc un control mai mare asupra pietii. Dar de multe ori, apar fractiuni, apar familii rivale si apar razboaie intre familii sau in interiorul unei familii. Ca un joc de tenis functioneaza totul. O familie incepe, elimina sau pedepseste pe cineva, ceilalti continua, pana ce, in picioare o sa ramana cea mai puternica familie. Rudele sunt principalele tinte. Fratii, sotia, copiii, parintii, verisorii sunt primii vizati. Dar si rudele mai indepartate. Chiar daca nu au fost implicate. Conteaza prea putin. Ideea e doar sa faca rau si sa slabeasca puterea celeilalte familii, sau al celuilalt boss mafiot. Multi nevinovati sunt la mijloc. Civili rapusi de glontele care nu erau pentru ei, copii aruncati in lupta fara probleme, rude indepartate, prieteni, sau doar vecini, toti platesc. Familia pierzatorului e decimata. Cartea e un document despre modul de viata in acea parte a Italiei, despre faptul ca nu poti creste decat intrand in Sistem, nu poti trai decat daca Sistemul iti permite, nu poti muncii doar facand pe sclavul aceluiasi sistem si in mare, alternativa ta e fie sa intri cumva intr-o familie mafiota, fie s-o slujesti, traind mai mult decat modest pana la sfarsit, fie trecand cumva de partea legii dar si acolo, risti ca cei de cealalta parte sa te controleze. Practic e povestea unui “eu stiu”, al omului care vede, simte si nu poate face nimic, doar relateaza, oricat de mult s-ar face, oricat de mult s-ar lupta, pare totul in zadar.
Saviano a fost condamnat la moarte din cauza acestei carti. Traieste pazit de politie si mai mereu isi schimba adresa cat sa nu i se dea de urma. A fost ecranizata in 2008, filmul poarta semnatura lui Matteo Garrone , fiind unul din cele mai bune filme ale anului trecut. Cartea e insa mult mai buna ! Enjoy.
