Coduri
Noapte. Strada luminata de felinare. Un individ cu gulerul de la haina tras si palarie isi aprinde o tigara. O masina parca prelingandu-se, intra pe strada. Ajunge in dreptul individului cu guler ridicat si opreste. Geamul masinii coboara. O mana iese pe geam…individul stinge tigara, se apleaca, isi scoate palaria. “Scorul e egal. Urmeaza returul”, zice. In acelasi moment un plic i se intinde. Apoi geamul se inchide, masina se pierde in noapte. Individul formeaza un numar de telefon.
” Jucam returul cu portile inchise ! “
La colt urca in primul taxi si comanda sa fie dus la metrou. Coboara din masina si apoi scarile de la metrou. Urca insa la o alta iesire si ia autobuzul. Coboara dupa doua statii, ia autobuzul in sens invers si coboara dupa o statie, se uita in stanga, se uita in dreapta…isi consulta ceasul. Formeaza un alt numar.
“Sunt la matusa Dorina. Ajung la 10, e bine?
“Salutari matusii. 10 e perfect”
In fata lui sunt 2 blocuri separate de un fel de coridor ce duce in spatele lor. Intra acolo, ajunge in spatele blocurilor, deschide usa blocului din dreapta, apoi urca pana la etajul 2. Cheama liftul si urca pana la 7. Coboara doua etaje. La 5, usa de langa lift e deschisa.
Intra, ajunge in bucatarie, deschide frigiderul. Deschide una din cutiile de margarina si pune plicul in interior, lasandu-l sa ia o forma cilindrica. Inchide usa frigiderului si se apropie de masa. Un exemplar dintr-un ziar de ieri e deschis la pagina 3. Citeste un paragraf. Apoi lasa ziarul la pagina 5. Trage usa dupa el, coboara la 4 si cheama liftul. Se da jos din lift la etajul 2. Apoi coboara din nou scarile si iese din cladire.
Suna din nou. “Bratul Sulina a fost bandajat !”
As putea continua la nesfarsit. Poate ca mai bine ar fi sa incercati un Jarmusch. Ultimul ar fi indicat. Nu am inteles mare lucru. Sigur insa, modul lui de a spune povestea e mult mai original. Muzica e misto, cumva si personajele. E Jarmusch in fond. Incercati. Asta-i trailerul.
Cateodata astept
…dupa un colt, sa vad, oare se misca lumea? cateodata ma pierd intr-un metrou care se invarte in cerc si cumva nu-mi pasa care-i statia la care ma dau jos, pentru ca sunt la aceeasi distanta de centru… cateodata mi se face dor de oameni, de cei dragi, de cei apropiat si am tendinta sa scrutez imaginile din fata, poate poate, esti acolo, sunteti acolo…in spatele unei alte figuri, in spatele unei alte masti, in spatele unei dimineti obisnuite in care ma trezesc vazand soare la coltul geamului…in fata podului, intr-o coada la bilete, la un chiosc cu ziare …ceva din tine am gasit in cel care s-a pus in fata mea intr-un bar, ceva din ea, in fata de la flori, ceva din ei, in grupul zgomotos care venea de la concert…oare chiar asa se intampla cand ti-e dor sa vezi oameni? iesi pe strada si ii regasesti in alti trecatori? si in fond, daca tot stii ca e asa, de ce ii mai cauti, daca ei vin si pleaca…iar singurul raspuns care poate fi acceptat e cel in care iti spui ca orice moment conteaza….acel putin alaturi de cineva, e doar o imagine la scara istoriei, dar pentru tine e unic…
am coborat la metrou, un peron aproape pustiu, era tarziu, nici nu am bagat de seama, ma interesa doar ceasul metroului si un loc in care sa stau…cateodata astept…un drog inexistent, un drog care sa ma duca intr-un alt oras, mai mereu in altul…un drog care sa-mi arate marea, o strada pustie, un oras fara nume, o campie la poalele muntelui…pe tine….si intotdeauna pe tine….
Pe margine…
Usile de sticla ale localului s-au deschis. E o combinatie intre bar si restaurant, in fata mesele joase si atmosfera mai calda, cu cate o floare la masa si fete de masa colorate, undeva mai in spate, mese mai inalte, grisine intr-un pahar si scaune ca de bar. Geamuri mari, decor cu flori, camere inalte. Sunt obosit. Simt de fiecare data cand apas cate o tasta ca sunt in faza in care e si bateria calculatorului, tot pierde din putere. In minte, de nicaieri o scena in care, total nepasator la ce se intampla, ma intind pe bancheta. Asa, in vazul lumii. Farfurii pline cu mancare trec in stanga si in dreapta. Nu as intinde o mana sa apuc cate ceva, as ramane intins, privind in gol tavanul, auzind cum in jurul meu oamenii isi fac semne, se asteapta o reactie a sefului de sala si in momentul in care acesta ar veni, as comanda un pahar cu vin. Alb. Chiar daca ne indreptam spre iarna. La bar un om care pare sa se stie cu toata lumea, saluta din pahar, rade, zambeste, uneori chiar se rupe din loc si intampina pe cineva, eventual bate prieteneste pe umar. La o masa de langa o pereche de tineri care au uitat ce inseamna sa fie impreuna undeva. Amadoi au cate un laptop in fata, el isi aranjeaza ceva, seteaza, nimic important, ea are emailul deschis, citeste, rade, isi noteaza ceva in telefon. De comandat au comandat un cocktail pentru ea si sampanie cu gheata pentru el. Apoi s-au intors la ceea ce stiu cel mai bine. Nu comunica. Aproape ca nu se privesc. Ca niste parteneri reci si calculati. Notez in agenda. Ies din local. Afara umbre, se plimba pe strazile din ce in ce mai animate, poarta umbrele, geci tot mai groase, gulere ridicate. Un gang si o priveliste ca de teatru. scot aparatul…apoi inca o cladire cu privire la strada…oamenii nu mai au stare, asteapta sfarsitul programului si momentul in care vor face parte din spectacolul strazii.
U2 fara granite
2o de ani de la “caderea” zidului au trecut peste Berlin. Trebuie sarbatorit, fireste. Nu oricum, ci scotand lumea in strada. Scena montata in fata portii Brandenburg, locul simbolic de patrundere din est in vest, bilete gratis, surpriza a fost doar cine o sa vina. U2 !!! Greu de crezut. Apoi cateva explicatii suplimentare au fost bine venite. Era vorba de un miniconcert si numai primii 10 000 de oameni puteau sa ii vada. Biletele s-au dat in mai putin de o ora, e firesc, zvonurile umbla, eu dupa 2-3 ore de la aparitia vestii, nu am mai gasit. Dar am sperat si am mers acolo impreuna cu alte cateva mii. Probabil inca 35 000, poate chiar mai mult. Oricum piata era plina cu 20-25 de minute inainte de ora de incepere. Am prins loc imediat cum am iesit de la metrou, departe, nu vedeam nici scena dar mai sa vad altceva. In fond vedeam luminile si oamenii de la balcoane si auzeam. Apoi s-a intamplat ceva la care ma asteptam. Dupa ce au intrat primii 10000 ne-au lasat si pe noi. M-am apropiat, prin urmare, ajunsesem mai aproape de scena si de cei 4 de la U2 care erau urmau sa vina. S-au lasat putin asteptati dar au venit si imediat apoi au inceput sa cante. One in deschidere si mii de voci cantau alaturi de Bono, “One love, one life, when it’s one need, in the night”, Magnificent a doua piesa si deja eram de mult cuceriti. Stiam ca e un mini concert, ca practic erau doar in trecere find prezentia la gala premiilor MTV, dar speram si pe masura ce melodia curgea, speram sa-i mai tinem in loc. Sunday Bloody Sunday alaturi de Jay Z care a venit pret de un minut sa salute Berlinul in ritm de hip hop, Beautiful Day cat sa nu uitam ca asa e, chiar daca am fi vrut sa dureze mult mai mult, Vertigo, pentru ca, nu-i asa, “hello hello….I’m in a place called Vertigo” si in final, cum mai nou fac la fiecare final, Moment of Surrender. 6 piese, 30 de minute, o mare de oameni si o stare de bine. U2 sunt un nume mare iar ei sunt constienti de asta. Fara bis in miniconcert. Trebuie sa plece. Asta au spus. Acum trebuie sa plecam. Au venit, au cantat, au plecat. Simplu. Berlinul in extaz si cu melodiile pe buze si parca si cu un zambet intiparit pe fata fiecaruia in drum spre casa. Un grup de spanioli langa mine, un cuplu de japonezi, trei italieni galagiosi, unul din ei a sunat aproape pe tot parcursul concertului sa le spuna prietenilor ca vede U2 gratis, o fata din Croatia, una din Rusia si un baiat din Kosovo, mii de germani, U2 nu are granite.
Mai sus, doua filmulete, inceputul concertului e filmat de mine, o sa spuneti ca se vede, camera alearga de nebuna cautandu-si un punct de sprijin, un ceva de care sa se lege, un ceva prin care sa ajunga mai aproape(aveam sa ma prind pe la mijlocul miniconcertului ca mai pot misca din obiectiv), dar sa zicem ca ar fi imagini luate din mijlocul evenimentului. Celalalt, mult mai de aproape si facut de cineva care stie sa filmeze, o sa va arate de fapt ca cei care erau “undeva la distanta” in imaginile mele, sunt chiar U2.
Enjoy.
Trafic made in Romania
Nu exista tren direct din Romania spre Berlin. E in regula. Nu poti sa te superi. Faci o oprire in Budapesta, in ruta aleasa de mine. Legatura e la 50 de minute. Pare in regula, dar asta nu mai e. Am uitat complet ca in Romania o intarziere de 30 de minute nu se sesizeaza, una de 40-50, e fireasca, iar abia dupa ce trece de o ora, incepem sa ne punem problema si sa intrebam la ghiseul de informatii. Ieri am plecat din Caransebes spre Timisoara, in gara lejer, cu 15 minute inainte de a ajunge trenul, iau bilet, astept…nimic. Intreb la informatii, mi se spune , “cam o jumatate de ora asa….stati linistit pe peron”. Linistit nu prea eram cu un rucsac imens, un rucsac mai mic in brate si doua genti cu diverse pe cate un umar. Dar mi-a trebuit tren, asa ca….rabd. Dupa aproximativ 35 de minute e anuntat si oarecum in 40 de minute ajunge. Poate recupereaza sper. Dar in fond, mai adauga 10 minute la intarzierea de pana atunci. Nu-s probleme. Un bun prieten ma asteapta in gara, mergem spre Arad ca de acolo urmeaza sa iau trenul spre Budapesta, dimineata urmatoare. Drumul spre Arad incepe promitator. Cu o asteptare in coada la un semafor. 22 de minute ! Apucam sa ne si intalnim cu un alt prieten, noroc cu coada. Ca timpul nu ne mai permite. In fine, ajungem pana la urma in Arad, toate bune si frumoase, povestim, radem, ne uitam putin la meci, suntem incantati de muzica, ne bucuram ca suntem acolo si ne vedem dupa luni sau chiar ani de cand nu ne-am mai vazut…timpul trece…si la 5.45 a.m. ar trebui sa iau trenul spre Budapesta. Surpriza? Nu, firesc. 35 de minute intarziere. Merge. In alte 5 minute, se schimba, 45 de minute intarziere. Merg si astea. Cam la limita, dar merg. Dar licitatia continua. 70 de minute ! Am incurcat-o, pierd legatura. Poate recupereaza, mi se spune. 80 de minute, varianta finala. Si n-a recuperat ! Prin urmare, sunt in Budapesta, e ceata si ploua marunt si e ziua natioanala a Ungariei, asa ca mai totul e inchis. Tren am la ora 8 p.m., adica peste multe ore, adica undeva in jur de 10. O cafenea, poate singura deschisa, poze, alte poze, plimbare….si mai am 6 ore si 35. Hai ca improvizez. Nici nu mai ploua si parca se vede si putin soarele. Merg inainte.
Ca un robot
Pe masura ce avansez in varsta simt exact asa. Ma transform, incet, incet, ma misc mai lent, mai greoi, mai in reluare. Ma lovesc mai usor, ma doare mai mult, alerg mai putin, ma plang. Adaug diverse lucruri corpului meu. De ieri, un nou surub.(ii spune implant dentar) Ce-i drept in gingie, menit, cu ajutorul unui dinte, sa inlocuiasca locul vacant, de cativa ani. Operatia nu a fost complicata, chiar daca cu o noapte inainte m-am trezit din ora in ora, sa vad cat e ceasul. Nici nu a durut, in mare am simtit doar acul seringii cu care am fost anesteziat local. Apoi, poate povestile doctorului dentist, poate efectul anesteziei….oricum, in afara de putin sange, nu am vazut altceva si nici nu am simtit decat partea incomoda de a sta cu gura deschisa aproximativ o ora. Atat. Radiografia de dupa operatie avea sa confirme. Surubul e acolo. Mare si frumos. Ca o radacina de dinte, ascuns in os si in gingie. Iar eu puteam sa ies pe strada, sa mananc cat mai putin si cat se poate de lichid si sa stau linistit, fara lactate….
Acum cativa ani, in Hamburg, m-am ciocnit cu un biciclist. Urmarea, el a cazut in cap, eu mi-am rupt degetul in 3 locuri.Am apucat sa-i intind o mana, sa-l ridic. A refuzat, acuzand mersul meu pe pista de bicicleta la 11 noaptea. “Idioten” a mai spus, referindu-se la tot grupul care se intoarcea la hotel, de la masa cu clientul. Operatia a adus cu sine doua suruburi. Puteam sa le scot, dupa un an, dar s-au integrat, nu le simt, nu sunt depistat in aeroport si parca-s parte din mine. Oare cate am sa mai adaug? Un prieten bun, are o “scarita” metalica in picior, dupa un accident de motocicleta. Vrea s-o scoata in zilele urmatoare. Eu am decis sa-mi pastrez suruburile. Fac si ele parte din mine. Acum doar ma intrebam daca sunt “made in China” ,sau nu? In rest, zambesc din nou, cu inca un surub la activ, ”Surub 3 ” am sa-i zic, cat timp cu limba inca imi ating firele.
Ursul e un soarec care a crescut putin mai mult
Tren, destul de aglomerat, destul de multe bagaje, multi oameni civilizati insa, nu se agita nimeni, oamenii se ajuta reciproc, isi fac loc, urca bagaje pentru cei mai in varsta si accepta sa schimbe locul de la culoar cu cel de la geam si invers. Se citeste mult pe tren, sunt si multe laptopuri deschise, unii se uita la filme, altii doar asculta, trenul alearga cu 175 de km/ ora si mai mult si senzatia e faina. In fata mea o pustoiaca de 3 ani mananca morcovi si ciocolata Kinder(cu surpriza). Ascunde mai intai morcovul in plasticul care continea surpriza si ii ofera mamei. Apoi isi scoate plastilina si modeleaza. Face un curcubeu, apoi un fel de casa si apoi mai multe cercuri. Se plictiseste rapid si isi scoate animalul preferat. Un urs alb-gri de plus. Se joaca cu el, il urca pe geam, pe masa, pe mama ei, pe scaun, cam unde poate sa-l “plimbe” intr-un tren. Din cand in cand vorbeste cu el. “Maus stai cuminte !”, “Maus uita-te pe geam “, “Maus hai sa papam”, ma rog, spuse in germana, limba in care Maus inseamna soarec ! Intrigat o intreb, de ce ii spui Soarec si nu Urs ! Ea imi raspunde foarte linistita. Pentru ca e un soarec. Am pierdut ceva? Ma mai uit o data? Astept sa-mi confirme mama si domnul din dreapta mea. Apoi mi se ofera o explicatie mai ampla. Nu e urs, e un soarec care a crescut putin mai mult ! Mama ei adauga la aceasta precizare ca la inceput a avut un soarec, pe care l-a pierdut intr-un parc iar pentru ca nu au mai gasit unul la fel, au inventat o poveste pentru ca Ida, asa o cheama pe pustoaica, sa nu mai planga dupa jucaria preferata. Mi s-a parut o explicatie buna. In fond, de ce nu ar fi asa, macar in lumea copiilor. Cumva un soarec cuminte, care papa si o asculta pe mama, ajunge urs ! Ma rog, ursulet simpatic.
In Munchen gara e plina de oameni in costum traditional. Carnaciori albi cu mustar si covrig si bere, cam pe la toate colturile. Oktoberfest scrie pe fata tuturor, iar ei simt sarbatoarea asta din plin. Oameni de prin toate colturile lumii vin aici. Un fel de ruga(sarbatoare sateasca din zona Banatului) de la Buchin la puterea n. Un fel de soarec care a fost cuminte si a mancat si si-a scultat parintii pana a ajuns urs.
Imagini din strada
Strada. Mereu fascinanta si plina de oameni care isi duc povestile. Colorata, cu fiecare schimbare de directie, o noua imagine, cateodata mi-ar place sa am un aparat fotografic adaptap la ochi, ca sunt prea multe lucruri in jur pe care le pierd.
“Hai mergi la naspa cu mine” sau Barcelona 2
Partea a doua
Ca un film din acela de pe timpuri, cu doua parti….eram atat de bucuros ca mai e o parte intreaga, prin urmare, o sa mai dureze…Barcelona in partea a doua n-o sa se schimbe spectaculos, o sa-si pastreze graficul sinusoidal cu suisuri si coborasuri, ca noi toti.
Casele lui Gaudi le poti vedea de afara, altfel, la o ora cat de cat decenta, intre 9 si 10, tot stai la coada destul de mult…Sagrada Familia e si ea in plin santier, se adauga elemente noi, se mai continua in linia trasata de maestu, cred ca intr-o buna zi se va spune ca 3 generatii de zidari, din tata in fiu, au tot lucrat la ea…
Parcul Guell n-ar trebui vizitat la sfarsit de saptamana, e plin de turisti si isi pierde din farmec, cumva nici in mijlocul zilei de vara, la 40 de grade…la iesirea din parc epuizati, cautam apa….vad la intrare un cuplu gay care se pregatea sa intre…erau atat de fericiti…de ce nu ? La urcarea in autobus, un tigan roman, tine sa-mi spuna : “Nu composta ! Da-i in pula mea de spanioli…mergi la naspa cu mine. N-am mers. Nu-mi permiteam o amenda. La final mi-a zis :Ai fatza de roman, se vede asta. Ti-am zis sa mergi cu mine la naspa…
Nu prea gasesti internet la liber in Barcelona, poate in cate o cafenea…dar asa, in parc, pe strada, pe plaja…nu.
Exista locuri in care poti urca mult, pe stradute inguste sau pur si simplu, pe un drum serpuitor si sa privesti in zare… mare, deal, verdeata, sagrada, “oul”, funicularul, castelul…
Papagalii sunt liberi in Barcelona, zboara si se “cearta” mai mereu. Din cand in cand cate o pana colorata ramane in urma.
Se mananca bine in Barcelona, sunt restaurante pentru toate buzunarele si de la orice categorie poti sa iei si teapa…un loc insa e unic si fara egal in tot ce am intalnit…o incapare mica strangea seara de seara zeci de oameni care cu greu lasau un loc liber…multe bauturi, multe vinuri si tapas…dar ce tapas, facut in fata ta in niste combinatii de nu-ti vine sa crezi, iar dupa ce gusti, o sa tot vrei. Se numeste Quimet & Quimet, bar-bodega, de 4 generatii incanta cu cel mai bun vin si cea mai buna mancare facuta pe loc servita in mici farfurii. Inca ceva. Oamenii socializeaza usor intr-un spatiu mic, chiar daca mai “fura” din strada, din bordura, pentru ca nu mai au loc…incearca o data, calatorule.
Tot cald a fost, 14 zile de canicula, de imbracat lejer si de visat…fara muzee, fara gaudi, cu prea multa aglomeratie…insa strazile au fost fascinante, marea e mare si oamenii, parca ceva mai relaxati, sapte zile din sapte.
Nu mi-a placut si mi-a placut, mergi sa vezi, calatorule….noapte buna, oriunde ai fi
Cadaques
Exista multe locuri pitoresti in jurul Barcelonei, nu am vazut foarte multe dar cele pe care le vazusem nu m-au impresionat intr-un mod aparte. Exista mare, plaje cat de cat salbatice, zone turistice, peisaje, munti, dealuri…Cadaques, e la 2,30 ore de Barcelona, cu autobuzul, cu masina s-ar putea sa fie si mai rapid pentru ca se merge pe autostrada o parte, apoi soseaua urca spre munte, in anumite locuri devenind foarte stramta, ca nu reusesc sa treaca doua masini in paralel. Dar treci peste asta, peisajul devine unul fabulos iar locul, aflat la granita cu Franta, imprumuta putin din farmecul ambelor locuri. Spania si Franta, oameni care vorbesc ambele limbi, casute albe cu geamuri albastre, stil mediteranian, stanci, biserici, stradute inguste, oameni de arta, oglinzi imense la cate un colt de strada ca sa-ti dea impresia ca e mare peste tot, golfulete, in care lumea se strange sa stea la plaja, sosea serpuitoare, multe restaurante, mancare extrem de buna, liniste, nopti pe strada, discutii, muzica in surdina, chitari, valuri, vant(crasmontana !!! eu stiam ca era un forum celebru, aici e vantul ce vine de pe munte), straie colorate, oameni faini, lejeri, ascunsi de partea turistica a Costei Brava, in acest mic orasel. Exista un drum de-a lungul coastei din Cadaques pana la Cap de Creus, sapat in stanca, pe langa vile spectaculoase, pe langa apa, din cand in cand cate o banca cat sa admiri peisajul, cate un colt de cetate, batut de valuri, cactusi, ferigi, plante exotice si multe multe altele. Hostelul in care stam e in centrul orasului si la malul marii, se numeste Christina si are tot ce trebui pentru a te simti bine. E curat, ieftin(60-70 euro camera dubla), internet gratis(niste mac-uri in sala de mese pe care le pot folosi cei care stau in hostel), linistit si are in fata trenuletul ce te duce pana la far.(Cap de Creus).
As tot scrie, insa ies sa mai profit de vremea buna si de peisaj, 2 zile nu ajung pentru cat ai putea sa vezi, prin urmare, as zice, macar 3, calatorule….
