Prietenilor mei, din ce in ce mai putin(i)…

Posted: September 17, 2007 in ce mai iubesc...

Ma macina, ma roade, m-as intoarce si n-as face-o in acelasi timp, as lua-o pe fir, incet, domol, pana acolo, la zona aceea, unde copilaria intra in adolescenta, unde curtea scolii mai reprezenta ceva.
Era in vremea in care visele erau la liber, nu exista imposibil sau chiar daca exista, dovedeam pana-n final ca poate fi atins, trecut, chiar uitat…stateam alaturi de prietenii mei, ieseam la strand, iarna la schi, mai un fotbal, un baschet, mai o reuniune “dansanta”, mai un chef, un prim sarut, un al doilea, o cautare a ochiilor ei, un zambet aruncat celor din jur…eram puternic, iar ei erau acolo si confirmau sau infirmau sau te luau peste picior sau cateodata nici nu te bagau in seama.
Unde sunt acum? Un cantec imi tot canta, pe un canal ramas infundat al mintii, obsedant, ca un pickup stricat, sau si mai si, ca acea singura banda de magnetofon sau singura caseta intoarsa la nesfarsit…”gasca de la bloc, nu mai e deloc, din toti locatarii, numai pensionarii…valentin istrate, e plecat in stat, mircea in canada, cand cu mineriada…” sarmalele reci. Cam asa si la noi, o mana au ramas acasa, se joaca care cum, unul cu masinile, le spala, unul cu lemnul, face mobila, altul cu finantele, cei mai multi au ramas in Timisoara, se joaca si ei diverse, eu am apucat calea Bucurestiului, ma joc si eu, altii pe cea a Clujului, a Constantei…altii chiar au iesit din tara, in Germania, in Canada, in Finlanda, in Spania, in Franta si lista poate continua la nesfarsit.
Au aparut altii, au disparut si ei, iar cei care sunt, fenteaza tot mai greu serviciul, ca si mine, lucreaza la casa, se retrag in familie cu copiii, pleaca tot mai departe, sunt tot mai ocupati, mai preocupati, mai mereu pe telefon, mai mereu pe fuga.
Ar trebui sa ma opresc, s-ar fi vrut doar o constatare, cateodata mi-e dor de ei, cateodata ma complac si eu in descrierea de mai sus, de cele mai multe ori insa sunt undeva ancorat, in lumea de aici, cu gandul la acolo, cand nu aveam nevoie de telefon ca sa ne dam intalnire, cand visele noastre alergau libere pe strazi, fara opriri, cand un zambet conta mai mult decat o nota proasta, o zi intunecata trecea rapid, iar vacantele erau chiar vacante.
Inteleg trecerea, schimbarea, vederea altfel a lucrurilor, nu inteleg insa uitarea…si asta ma macina, ma roade si m-ar face de m-as intoarce….si n-as face-o pt ca tocmai inteleg.

La Tv, 1984, despre o societate utopica, in minte o lume perfecta,in gand una visata, in realitate, doar o lume.
Noapte buna, calatorule…oricat ai fi de departe, inchide ochii, lasa-i sa alerge…mai suntem, mai rezistam…tot mai putini, dar prietenii mei

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s