Pierduti in lumea oamenilor mari

Posted: January 24, 2008 in ce mai vad

Oamenii se imprastie, care mai departe, care mai sus, mai jos…Cand se vad insa, exista acea bucurie a revederii, se imbratiseaza, isi istorisesc scurta perioada in care nu s-au vazut, fac schimb de telefoane, isi fac promisiuni si apoi isi vad de viata proprie. Melancolic dupa o perioada in care nu exista alta limita decat cerul si nici ala in totalitate…se poate, cateodata telefoanele erau si altele decat cele de servici, vacantele erau pline de peripetii, nelinistile placute, urmate de lacrimi sau de cate un prim sarut…
Cateodata erai sunat sa iesi si dupa ce ai mai iesit cele doua zile inainte din casa, nu te ascunde-ai dupa o senzatie de oboseala, de munca de birou stresanta si mancatoare de timp, cateodata telefoanele tale erau luate imediat, de cealalta parte a firului o voce te intreba “ce facem azi”…nu “ce facem in weekend” sau “ne vedem in saptamana/ luna asta, caeodata iti sprijineai un prieten, gandindu-te ca intr-o buna zi, o sa faca la fel…cateodata, noaptea era mai lunga si dimineata mai plina de soare…

Cum e sa vezi ca valorile din trecut sunt hulite si trimise acasa, ca nu mai prezinta interes, ca nu mai lasa loc de melancolie, ca nu mai spun nimic, sunt doar ceea ce sunt…cum e sa nu te mai bucuri de aceleasi lucruri, cum e sa urci pe scara sociala si sa te preocupe pozitia si oamenii din aceeasi pozitie in dauna celor langa care te simti bine, cum ar fi sa vrei sa asculti voci cunoscute dar dai de robot ? Zeci de intrebari, fara raspuns, sau cu raspuns care nu-ti este pe plac…
Trimiti un mesaj, pt ca la celelalt capat al firului existe alte prioritati si nimeni nu poate raspunde , aprinzi o tigara, oare de ce nu doua, pt cel care ar avea sa intre pe usa primul…
Cum e sa constati ca ti-ai pierdut cuvintele comune, ca pana si expresiile sunt date uitarii, ceea ce te fascineaza pe tine il lasa pe el rece si viceversa…cum e sa nu-l mai intelegi, sa-i ceri mai mult, pt ca tu poti mai mult, sa incerci sa te intorci in acel loc minunat, doar al vostru si totusi sa fii constient ca el nu vine, sau daca vine, se plictiseste repepe?

Chiar si semnele sunt tot mai putine si nici nu-i mai simti atat de aproape…si totusi, ceva e acolo, stii, intr-un licar de ochi, intr-o imbratisare, intr-un cuvant pe care doar tu il intelegi…

Greu in lumea oamenilor mari, prea multe reguli, prea multa neglijenta, prea mult “prea mult” si atata nepasare. Iar in acelasi timp, nu-i greu in aceasta lume, te obisnuiesti, cresti….greu e sa te intorci, din cand in cand, pt el, pt ea, pt ei…

Comments
  1. cristirica says:

    Genial, maestre!

    Asa simt si eu mai tot timpul…am accese de furie impotriva vietii pe care o duc…imi doresc sa imi intalnesc prietenii la o cabana modesta (ma gandesc la 2 cabane de vis: Padis din Muntii Apuseni si Negoiu din Fagaras), undeva prin vreun munte aiurea din Romania, sa dormim la priciuri, sa bem un ceai cu rom dimineata si un vin rosu varsat (de casa) seara, direct dintr-o damigeana cu nuiele, Riciu sa cante o romanta de Gica Petrescu “mai saltareata, ca la 4 dimineata”, iar noi toti sa ascultam si sa intervenim doar la refren cu: “Ia mai umple mai paharul, Sa ciocnim cu lautarul, De cand muma m-o facut, Chef uscat eu n-am vazut!”…

    Si visul poate continua…dar ma opresc sa mai fac ceva bani, ca azi e 25 a lunii si e ultima zi de plata a TVA-ului…si n-am de unde scoate ultimii 55000 de lei datorati statului…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s