Archive for April, 2009

dsc_049811

dsc_05021

dsc_050612

Bucurestiul e un santier si pare ca nimic nu-i schimba aceasta caracteristica, o plimbare de la piata Galati la Lizeanu, te poarta printr-un loc lasat in paragina de ceva timp, strada e pe jumatate facuta, pe jumatate, a nimanui….nu te aventura, calatorule, printre umbre si cladiri care abia se mai tin in picioare, farmecul este doar al culorii, rar a universului din spatele zecilor de bucati de cablu si atelierelor vechi de fotografie…

Advertisements

Vine pe nepregatite, simti doar cum se misca totul si ramai in general fara reactie. Sau cel putin asa e la mine, ieri, de exemplu, eram fix in pat, priveam absent tv-ul inainte sa ies din casa….si a incep sa se miste, in mintea mea a durat undeva peste 5 secunde si apoi nimic…doar tacere.Mi-am amintit de teoria cu tocul usii, apoi imediat de emailul care circula precizand ca de fapt nu e bine sa alegi tocul usii ci ar fi bine sa stai pe langa un dulap sau pe langa un pat pentru a beneficia, in caz extrem, de formarea asa numitelor goluri, care te-ar putea salva. N-am apucat sa ma gandesc la altceva…am vazut doar ca  telefoanele nu functioneaza imediat, posturile tv tac, reactioneaza doar dupa 2-3 minute si oarecum e normal, desi cei aflati in platourile tv, traiesc practic in direct emotiile unui asa eveniment. Acum cativa ani, eram cu un bun prieten intr-un restaurant in centrul Bucurestiului, cand a inceput sa se miste totul, imaginatia alerga de nebuna datorita faptului ca, cladirea in care ne aflam era foarte veche si vibratiile au fost accentuate cat sa ne faca sa credem ca jumatate din centrul Bucurestiului e daramat…reactia noastra insa a fost sa ramanem pe loc, ca si acum, absolut nimic, pana a trecut. De asta ma si intreb, ce fac in fond la un cutremur mai mare, daca la aceste mici nu reactionez ? Ca sa-mi confirme teoria, cineva, ieri seara, povestea ca ultimul cutremur l-a surprins facand baie, blocul se misca dar el a continuat sa se spele si in gand avea sa se bage sub apa. Ma intreb in ce ipostaze sunt surprinsi altii? In acelasi timp concluzionez, la cutremur nu prea reactionezi la inceput, mai intai realizezi ce se intampla, apare frica si sortatul prin minte a ceea ce ar trebui facut si abia apoi, daca mai poti, alegi una din variantele care speri sa fie norocoasa. Pe scari, nu, in lift, nu, sub birou, nu, sub tocul usii, nu, langa dulap, da, langa pat, da ? Poate, da.

Trei imagini suprinse in Caransebes, una facuta sambata dimineata cand orasul era inca pustiu si adormit, una in noaptea de inviere, cand era destul de intuneric si oamenii isi lasasera “lumina” in fata casei, iar alta in dimineata urmatoare cand “VISUL IMAGINATIEI” a primit marfa…

dsc_05431

dsc_058111

dsc_05981

Intre vise…

Posted: April 22, 2009 in povesti de cateva minute

As vrea mult sa scriu despre “Monstri plini de sperante” dar parca-mi lipsesc cuvintele ca sa pot descrie o carte care pur si simplu fascineaza…flunk canta intr-un colt de ecran, cineva tot asteapta primavara,  am, mai tot mereu, imaginea cu o gradina de vara aproape in paragina, unde un ecran imens se intinde in acelasi timp cu florile agatatoare pe un perete ce da in strada…doar cativa trecatori-visatori pe banci sau in iarba, povesti inainte de cate un film, iar filmul e mai mereu surpriza…proiectile se termina odata cu zorii, iar putinii spectatori o sa adoarma, daca nu au facut-o deja, in momentul acela in care lumina iese de dupa perdea…

Inchizi ochii, simti miros de liliac, sau poate doar de roua…cararile iti fug prin fata ochilor, se intersecteaza ametitor, dar tu stii drumul, nu te poti pierde, totul e acolo, in adancul tau…tot acolo esti si tu, cautand drumul pentru dimineata urmatoare….noapte buna, calatorule…

Daca o sa ajungeti vreodata sa luati un taxi in Caransebes, daca o sa aveti si norocul sa gasiti o masina in care “statia” functioneaza nu ar mai trebui decat sa aveti un drum putin mai lung, dintr-un capat in altul al orasului, adica maxim 15 min, ca sa puteti savura povestile oamenilor din trafic. Pitoresti, in dulcele grai banatean, toata lumea se cunoaste cu toata lumea si toti au cate o parere cand vine vorba de ceva. Dialogul e savuros, intarzierile sunt firesti si la fel de firesc intelese, nimeni nu se supara, totul se bazeaza pe faptul ca “ne cunoastem” si “ne intelegem ” noi cumva.

Astazi dimineata, trenul m-a lasat in gara in jurul orei 6, primul taximetrist  isi “astepta varu’ “, dar ne-a ghidat spre al doilea,  “Ghita merge bine”, las un bagaj imens in portbagaj, urc apoi, spun strada si incepe dialogul pe statie…

Aleator, mai improvizand, suna cam asa :

-Sa mearga o masina la Hotel, la “Mura”…un tanar(dupa voce promt) tine sa se laude cu ce a facut noaptea trecuta pastrand si un aer de mister ” hai ca ma duc eu ca voi nu stiti ce am facut noaptea trecuta si acum trebuie sa muncesc”, apoi intreaba, ” hotelu’ lu Mura e pe “28 martie” ?…ii raspund 2-3 colegi, “a 3-a casa pe dreapta, sau a 2-a”, apare un alt coleg si trebuie sa precizeze ca “e a 4-a casa”…confirma si Nea Mitru, dispecerul, ” da, e a 4-a”…”o masina in Balta “(se aude dispecerul), unul ramane liber in zona zice ca l-ar lua, altul se intereseaza brusc ce a facut noaptea trecuta primul taximetrist, Ghita ii sare in aparare, “e si el tanar”, inca o masina la bar, la Simescu, apoi vocea primului taximetrist intreaba: “Cine a facut comanda aici, nea Mitre? “, raspunsul firesc e tot o intrebare “Unde aici?”…compleateaza cu ” la Hotel, la  Mura….”aaaa, un baiat, stai acolo, asteapta-l, ca e prieten cu Cozma”…”bun stau”, se baga un alt coleg si ii spune ca daca nu vrea sa astepte, o sa stea el, “am chef de o cafa, la baru’ din colt…si daca tot stau…” .  Pacat ca am ajuns la destinatie,  in mintea mea “s-au inteles” cei doi si macar au baut o cafea impreuna, cat asteptau impreuna acelasi client…apoi au dat cu banul…o noua cursa pentru ei era oricum, la maxim 5 min distanta, ca asa-i in Caransebes, un oras in care nu se intampla nimic si totusi parca se intampla, dar nu sesizezi, pntru ca e prea lent ritmul.

dsc_04951

Zilele trecute cand a fost mai cald, in drum spre casa, pentru ca nu vroiam sa ajung acolo, am facut un mic popas…cu cartea in mana, pana sa se puna perdeaua cu inserare, printre copaci, alei golase si oameni cu caini simpatici in lesa, in drum spre casa…parcul Ioanid, unul din lucrurile pozitive ale Bucurestiului.