Archive for August, 2009

Inglourious Basterds

Posted: August 28, 2009 in filme, Uncategorized

Ieri am vazut ultimul film al lui Tarantino, de care toata presa germana vorbeste la superlativ. Aveam mari asteptari pentru ca intotdeauna mi-a placut Tarantino. Felul lui de a spune o poanta, dialogul, imaginile, chiar partea violenta isi avea la el partea poetica. Filmul de ieri insa m-a pus rau pe ganduri. Probabil ca e greu sa spui atatea lucruri intr-un film, dar parca de la Tarantino am avut alte asteptari. Structurat in 5 episoade, filmul ne poarta printr-o Franta ocupata de nazisti in paralel cu doua povestiri. De o parte, incercarea de razbunare a Shosannei, singura supravietuitoare dintr-o familie de evrei masacrata de colonelul SS Hans Landa(Christoph Waltz), de cealalta parte gasca locotenentului Aldo Reine(Brad Pitt), care incearca prin metode violente sa intimideze si sa raspunda la exterminarea evreilor. Probabil ca e frumos lucrat, probabil ca, critica vede dincolo de ceea ce vad eu. La mine insa nu se leaga. Dialogul e ok, dar e departe de ceea ce am fost obisnuiti la Tarantino, scenele de lupta sunt  putine (nu ca asta as fi vrut sa vad), cadre spectaculoase nu sunt, totul e previzibil si cand te astepti sa apara un ceva mai inteligent in scenariu, se termina totul intr-un mod caricatural. Tarantino isi permite sa schimbe adevarul istoric, apoi face din cel mai inteligent om al SS-ului german, cel care avea sa desconspire totul, un tradator, dupa ce tocmai a demonstrat ca ii uraste pe cei care tradeaza, pe Hitler si pe mai toti marii generali ii omoara intr-un cinema in Paris, iar razbunarea Shosannei, pare incompleta. E clar, un regizor poate sa faca ce vrea cu filmul sau, atata vreme cat asta place, mie personal mi-a lasat un gust amar, de nemultumire, de neterminat, de ceva care lipseste din peisaj, de mult prea mult fara sens si mult prea putin care conteaza. Brad Pitt e un actor mare, cred ca desi nu a jucat mult, cand a facut-o, acapara ecranul, accentul, stilul, glumele, parca au fost scrise special pentru el…la fel si Christoph Waltz. Iar undeva mi-a placut si Michael Fassbender in rolul enlgezului infiltrat in spatele liniilor. Cat despre film, cum am spus, in regula, dar….iar acest dar are foarte multe variante.

Monstri plini de sperante

Posted: August 27, 2009 in carti

DSC_03461

Ma invart prin casa, o fixez, ii vad podeau din lemn si caut raspunsuri la intrebari inca nepuse. Ma asez pe canapea, inchid ochii. Oare ce as putea scrie despre asa o carte? Multe si in acelasi timp nimic. E greu sa cuprind in cateva randuri tot ceea ce se spune acolo. Prin urmare, introduc o caseta imaginara in video. Despre ce-i vorba? Despre un schimb de scrisori ! Mai complex? Despre un schimb de scrisori intre o  fata si un baiat. O poveste de dragoste la distanta, o poveste care poarta cititorul prin Europa intre cele doua razboaie mondiale. Dezvolta!

Eleanor povesteste despre Berlin, despre familia ei, despre neintelgerile cu mama si despre cat de mult isi adora tatal, despre ascensiunea national socialismului, despre greve si demonstratii pline de victime, despre primul jurnal, despre Einstein ironizand un amfiteatru plin de nazisti, despre teoria relativitatii,cea psihanalitica, sau chiar despre Rosa Luxemburg asasinata miseleste si aruncata in sant. Max, vorbeste despre viata la tara, undeva aproape de Londra, despre casa boiereasca, despre partidele de tenis pe iarba, despre cei care le trec pragul, despre experientele copilariei, despre primele vise erotice, despre fizica si biologie, despre Wittgenstein…cei doi aveau sa se intalneasca intr-o drumetie in Muntii Padurea Neagra si de atunci, aveau sa-si scrie neincetat, pana in ziua in care vor fi impreuna. Povestea ne poarta de la unul la altul, mai intai in propria tara, apoi in Elvetia, in Rusia lui Stalin si in Spania razboiului civil. Intalnirile lor sunt scurte si pline de teama zilei de maine care-i va desparti din nou. Reactiile lor sunt umane in fata violentelor din jur. Norocul, crezul si mai ales dragostea ce si-o poarta unul altuia ii fac sa treaca peste multe incercari lasandu-le gandul liber.

Monstri plini de speranta se refera la personaje neadaptate mediului, prezentului istoriei,  dar care cu ajutorul dragostei, ajung sa se adapteze, sa supravietuiasca si sa continue.

Cei care ies in ploaie

Posted: August 26, 2009 in cutia cu cioburi

In general e asa. Cerul se intuneca repede, norii alearga dintr-o parte in alta, la inceput ploua marunt, tuna, fulgera, dar esti constient ca in curand o sa se dezlantuie totul. Oamenii alearga incet spre casa sau spre un adapost, traficul e brusc mai aglomerat, de undeva parca o muzica asteapta sa inceapa. Apoi sta totul locului. Chiar apar acele priviri intrebatoare intre oameni. Oare doar atat a fost? Timid mai fac cativa pasi, unii se urca pe cate o bicicleta si mai scurteaza din drumul spre casa, pomii se misca si se scutura de o prima rafala…si apoi dintr-o data, ca si cum ar fi stat undeva la panda, se declanseaza nebunia. Stropi mari, tot mai mari, balti, drumuri fara vizibilitate, treceri de pietoni pe care nu poti sa ajungi decat ocolind cate o balta mare, fulgere, lumini aruncate peste imagine, tunete, umbrele rupte de vant, pelerine de ploaie lipite de piele, ale oamenilor care abia ajung in adapost, cateva pungi luate pe sus, cate un caine cu coada intre picioare, oamenii adunati in mici grupuri iar strazile aproape pustii.

De nicaieri insa, apar si acei curajosi care parca se bucura de ceea ce vad si profita de strada pustie. Fara sa tina cont de cat de tare ploua, de cat de mare e balta sau cat de tare bate vantul, drumul lor e doar inainte…in niste pasi ca de dans, strecurandu-se  parca printre rafale, zambind in felul lor, sfidand natura, strigand cateodata : doar atata poti ! Un concert pe care n-am sa-l uit usor, The Killers in Bucuresti, cand a plouat continuu timp de aproape 4 ore. Oamenii erau adapostiti sub niste umbrele uriase si sub corturi, pe scena se canta si din cand in cand din grup, se ridica cate unul si iesea curajos in ploaie, alaturandu-se curajosilor care au stat in fata scenei de la inceput…cu coada ochiului am vazut un cuplu valsand…si stiam ca am sa-i port mereu cu mine, ca si pe tine, calatorule.

Ieri a fost soare cand am intrat la metrou iar la iesire ploua cu stropi mari si parca fara incetare…pustiu, doar luminile felinarelor si umbrele copacilor…am zambit, mi-am aprins o tigara imaginara si mi-am facut “plimbarea” spre casa.

Doar cateva vorbe. E facut de Park Chan Wook, parintele Oldboy si al JSA-ului. Pe afisul german, subtitlul este, “o poveste cu vampiri, pentru oameni maturi”, il are in rolul principal pe probabil cel mai in voga actor coreean, Song Kang Ho, din Monstrul, JSA, Memories of murder etc si are in spate cea mai frumoasa poveste de dragoste cu vampiri. Iar acest lucru zic eu ca e un lucru rar. Eu nu l-am mai vazut in nici un film cu vampiri si cred ca am vazut multe. De neratat !

Extra, Park Chan Wook si-a sarbatorit ziua in Berlin ca invitat la fantasy filmfest. La sfarsitul filmului a venit in sala si am vazut o sala intreaga cantandu-i la multi ani.

A film with me in it

Posted: August 21, 2009 in ce mai vad, filme

Mi-e somn. Nu stiu ce as putea sa scriu despre un film reusit din toate punctele de vedere. Povestea-i tare faina, inchipuiti-va un om care are o gramada de probleme. E cam fara bani, scenariul lui e nebagat in seama, are un frate paralizat, datorii de 3 luni la administrator, sotia e pe punctul de a-l parasi. De partea sa nu are decat un prieten putin alcoolic si un caine. Apoi se intampla. 3 accidente mortale si doar o singura cale de iesire din incurcatura. Insa care-i aceasta ? Totul e condimentat cu un dilog plin de umor britani. De neratat, calatorule !

Bronson

Posted: August 21, 2009 in ce mai vad, filme

Filmul ne spune povestea unui celebru puscarias englez, inchis mai bine de 34 de ani in mai multe inchisori britanice. Violent, sfidand tot ceea ce inseamna autoritate,  incercand sa-si faca mai mereu dreptate cu pumnul, cel poreclit Charlie Fuckin’ Bronson  devine un erou printre puscariasi si o legenda pentru inchisorile care-l detin temporar. Nici cele cateva zile de libertate nu-l schimba, chiar din contra, neadaptandu-se la ceea ce vede, dupa o perioada foarte scurta, se intoarce in locul unde a devenit vedeta.

Filmul aminteste mult de Kubrik cu a lui Portocala mecanica, are cateva dialoguri savuroase, cateva scene misto, cateva insertii, gen, povestea spusa de personaj, in fata unei sali pline de teatru…asa decurge totul…dar ce spun eu ca lipseste personajului este motivatia. Bronson e doar un tip dur. Sau cel putin atat am vazut eu. Vrea sa fie celebru, vrea sa-si creeze un nume sau pur si simplu iubeste sa se bata cu sistemul. Aici m-am oprit. Chiar oscilez sa spun daca mi-a placut sau nu.

Am ramas cu o scena memorabila in minte. Intr-un spital de nebuni se face discoteca. De nedescris !

Poate, pana la urma, mi-a placut…

Am reluat trailerul, scena cu scena, imi aminteam ceea ce urmeaza. In fond, mi-a placut mult. Cred ca filmul asta se savureaza mai bine dupa ce trece timpul. Actorul din rolul principal, Tom Hardy, face un super rol.

Beirut

Posted: August 19, 2009 in berlin, ce mai aud, ce mai vad

DSC_08901

DSC_02881

Coborat din metrou, am trecut un pod peste calea ferata. Oamenii erau colorati inca de pe pod si cu clasica bere in mana. La intrare multi isi incercau norocul printre speculanti sau cei care nu au mai putut sa vina. Coada, oricum. O bere inainte de intrare pe un fel de ponton, dar fara apa in jur, apoi incet spre sala, ordonat, organizare perfecta, in 5 minute intri, chiar daca coada iti pare mare si unica. In sala formatia de deschidere aminteste putin de Phoenix intr-o maniera mai moderna. Doar instrumental, dar plini de instrumente ciudate. Au placut. Asa, chiar la prima auditie, n-am avut piesa sa zic ca nu-mi place. O sa-i caut, deocamdata nu stiu decat ca sunt din Noua Zeelanda.

30 de minute a durat pregatirea scenei. Apoi la 10 fix, Beirut au intrat in scena super lejer. 6 oameni, Zach Condon, singurul cunoscut mie, liderul si totodata cel care sta in spatele acestui proiect muzical, vocal, la trompeta si folosing din cand in cand o chitara mica, un basist-contrabasist, un baterist, un acordeonist si inca doi la instrumente de suflat. Simplu. Dar cand cei 6 “si-au dat drumul”, pareau 20. Publicul a gustat imediat, a intrat in miscare si asa a ramas pana in final. Privirile oamenilor spuneau tot, traiau aceasta muzica cu influenta balcanica si folk, sareau, se bucurau, erau melancolici si mai mereu fredonau.

Condon e un fel de Fuego upgradat la nivelul la care, din pacate, cantaretul nostru n-o sa ajunga niciodata. A venit cu febra la concert si foarte racit, dar in afara de faptul ca a tot stranutat si tusit de cateva ori, nu a lasat sa se vada, decat poate in final, cand toata lumea ar mai fi asteptat sa cante .

Concertul a durat o ora si 20 de minute, putin, dar cumva a fost exact suficientul acela ca sa-ti aminteasca de el si de faptul ca ai sa vrei sa-l vezi mereu. La iesire, pe acelasi pod, doua fete dansau desculte in ritmuri de chitara incercand sa-si faca bani de inca o bere. Iar cei de pe pod, cred ca le-au dat chiar de doua.