Fara tinta

Posted: September 4, 2009 in berlin, cutia cu cioburi

Incep sa ma obisnuiesc. Cobor zilnic scarile de la etajul 4, desfac cu o cheie siguranta care-mi tine bicicleta legata intr-o parcare speciala, imi pun kilometrajul si ies. Stanga? Dreapta? Nu prea conteaza. In fiecare zi drumul se schimba, intr-un fel, strazile devin altele, iar sensul nu trebuie sa fie decat cel indicat de pista speciala. E rosu asfaltul. Am inteles ca provine de  la contactul cu miile de roti care gonesc dintr-un punct in altul in acest oras.. Pe mine doar ma minuneaza cum pot sa descopar orasul, o noua strada, un nou parc, o noua linie dreapta si tot inainte, fara planuri, in minte am doar reperele pe langa care trec ca sa ma pot intoarce. Cobor o strada pietruita, urc imediat o alta, ma intalnesc cu alti biciclisti, aud conversatii din zbor, vad lucruri in viteza. Ceasul kilometrajului merge. Ieri am vrut sa merg in jos, spre turnul de televiziune. O strada cu multi copaci insa m-a atras in partea dreapta, am “luat-o” si am ajuns intr-un loc al orasului pe unde am mai fost, treceam un pod peste autostrada si m-am oprit putin. In noapte masinile isi lasa darele farurilor pe sosea. E ciudat sa fi deasupra evenimentelor, pedaland doar cat sa cauti un nou punt de interes. Gandurile nu se opresc, alearga si ele, cauta povesti de drum, cate o mica imagine care sa-mi ramana fixata, cate un mic cadru care as vrea sa-l fac sa ramana undeva si sa-l arat, cateva cuvinte prinse in zbor, cateva umbre in spatele ferestrelor luminate. Strazile sunt aproape pustii, se circula prudent, cele cateva masini intalnite par sa caute la randul lor ceva. E socant sa vezi ca ai prioritate, soferii opresc linistiti, la fel si pietonii, daca ai verde la semafor, nici nu ar trebui sa te uiti, desi obisnuit cu Bucurestiul te asiguri de doua ori. Ai sta la fiecare 2 minute si in acelasi timp ai merge, te fascineaza ceea ce vezi dar si mersul in viteza in final tot ajungi la “e tot mai tarziu” asa ca te pregatesti sa faci cale intoarsa. Merg repede, incerc sa ajung aproape  de casa, incerc sa ma concentrez doar la drum si sa-mi las celelalte ganduri pentru mai tarziu. Iar cand sunt aproape, ma relaxez total si intr-un alt ritm, unul lent, duc bicicleta “la culcare”. Asa invat strazile din jur, cartierul si cartierele cu care se invecineaza. Asa cunosti un oras, alegand drumuri mai mereu altele si propunandu-ti doar sa te intorci. In rest, mergi, plin de ganduri la dus si fara de ele la intoarcere. Asa-i calatorule, visele vin si pleaca, trebuie doar sa stii sa-l iei pe cel care stie sa te poarte. Tot mai departe, normal.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s