Archive for December, 2009

Se intuneca in Caransebes. Zapada mare cazuta saptamana trecuta nu mai e de mult. Au ramas strazi in constructii, noroaie, pietris si cate un local deschis. Liniste pe strazi, cam prea putini oameni, nici petarde nu am auzit, doar am vazut copii plecati in colindat. Parte din fostii mei colegi se intalnesc in fiecare zi la 12.30, intr-un bar la moda in oras. Vazandu-i am impresia ca nu s-au schimbat foarte tare, poate doar au o masina mai mare, cateva kilograme in plus si poate cate un rid in plus pe obraz. Dar timpul nu-l putem tine in loc. Ma gandeam doar la ultimele meciuri de fotbal soldate mai toate cu cate o accidentare. Trist sa vezi ca o data cu inaintarea in varsta pierzi din viteza, din conditia fizica si oarecum si din rezistenta. Nori de zapada deasupra orasului, aer curat, multe discutii la cate un pahar de orice, te simti matur discutand cu prietenii si inca copil, acasa, langa parinti. Mananc mult prea bine, oare de ce trebuie sa gandesti cu ficatul in perioada sarbatorilor? Langa un brad plin de globuri si luminite, o canapea indeamna la meditatie si odihna, ma asez, privesc geamul, apoi camera inalta si gandurile imi fug. Nu i-am vazut pe toti cei pe care as fi vrut sa-i vad, am vazut parte din cei pe care nu as fi vrut, dar oarecum nu poti sa le ai pe toate…ma bucur de absolut toti cei pe care i-am vazut, imi pare ca vazandu-i, chiar si asa, o data pe an, distanta nu-i chiar atat de mare. Fostii mei colegi nu vad prea multe filme, nu au timp nici de piese de teatru si oarecum si cu cititul sunt in urma, dar majoritatea au cate o firma, cate o masina mare, cate un copil si in putinul timp liber reusesc sa se intalneasca intre ei. Sunt inca foarte uniti, se vad cat pot de des si profita de fiecare eveniment ca sa o faca. Zilele de nastere, sarbatorile, sfarsitul de saptamana, concediile,meciurile,  evenimentele sunt toate facute impreuna. Pe undeva e frumos, pe de alta parte daca esti din afara, pana sa te fi acceptat in gasca, s-ar putea sa te  plictisesti. N-o mai lungesc. Fiecare are dreptul sa faca ce vrea cu viata lui. Bine sau rau, conteaza doar ca noi sa fim impacati cu alegerea noastra. Una peste alta sarbatorile au trecut, partea aia frumoasa din luna decembrie e trecuta la randu-i, urmeaza “trecerea dintre ani”, momentul de bilant si  speranta intr-un an mai bun. Oare unde o sa te prinda pe tine sfarsitul de an, calatorule? De maine iar pe drum… afara aproape ninge…

Advertisements

In Budapesta e foarte frig in gara. Nu stiu, poate ca am si prins o zi friguroasa, dar asteptatul in gara e cumplit. Vezi peste tot oameni imbracati cu un dulap de haine pe ei cat sa reziste temperaturilor si totusi tremura. Foarte colorat totul in jur, tot felul de geci si de oameni care mai de care mai pitoresti, aproape toti aveau un tremurat prin care se deosebeau de cei care lucreaza in gara. Pe un panou se afisau trenurile de plecare spre diferite directii. In general cu 15-20 de min inainte, era afisat peronul. Mai putin la trenul spre Sibiu pe care l-au anuntat cu 6 min inainte. E clar ca multi romani au injurat modul in care au fost tratati, mie personal mi-a fost suficient sa ajung usor la tren si sa inteleg ca, chiar daca vagonul in care aveam loc nu exista ca numar, puteam sa ma pun in cel de langa pentru ca era jumatate gol. Trei femei insa, au facut scandal continuu. Le remarcasem din gara. Mama si cele doua fiice. Mama, undeva intre 60 si 70 de ani, iar fiicele undeva intre 45 si 55. Intr-o prima faza  s-a certat una din ele cu mama. Ca nu sta jos, ca nu intelege de ce nu are stare, ca trebuie sa fie linistita ca ajung la tren(pana la plecare mai era mai bine de o ora), ca nu are sens sa vorbeasca cu toti cei din sala de asteptare, ca sa aiba grija de bagaje…etc. Cealalta facea ture, se informa…si apoi s-a implicat putin in discutie spunandu-i sora-si ca vorbeste prea mult. Acest gest a adus dupa sine o tacere a  “celei care vorbea prea mult” si un inceput de cearta intre cealalta sora si mama. Mama era foarte faina. Era singura care stia maghiara si incerca sa intre in vorba cu toti cei din jur numai si numai pe tema afisarii si a informatiilor despre trenul spre Romania. Incercand sa-si linisteasca mama, s-o faca sa nu mai intrebe un alt trecator ceva, cearta e degenerat. Culmind in momentul in care erau atat de panicate, pentru ca orice alt tren avea peronul de plecare cunoscut. Ciudata atmosfera, se certau intre ele dar si mai continuu aveau ce  aveau cu ungurii. Ca sa nu le inteleaga cei din jur, intre ele isi adresau cuvinte in germana.Doar cearta era in romana. Cand s-au asezat pe niste locuri pe care nu aveau bilete, mamei i s-a facut rau, iar surorile au inceput sa se certe intre ele ca nu stiau la care dintre ele ar fi sticluta de lavanda, menita sa le ajute mama, semi-lesinata… Trenul a plecat 5 minute mai tarziu dar pana in granita, erau recuperate. Bonusul din vama romana a fost 25 de min intarziere. Merge. Pana in Arad, nu-i atat de departe. Nici o ora. Dar pana la urma in Arad a ajuns cu o ora intarziere. Merge si asta.

Schimbam trenul in Arad, 25 de minute intarziere la pornire anuntate. 50 de minute in fapt. M-am obisnuit. Doar 2 ore intarziere in Bucuresti ! E chiar bine.  Ceata, zapada, drumul greu….se intelege, mai ales daca poti sa dormi in vagonul de dormit bulgaresc unde biletul costa cam cat unul romanesc in vagon de clasa a 2-a.

Frig in Bucuresti, murdar, nameti de zapada pe marginea strazii, oameni care merg cu ursul printre blocuri, prea putin timp pentru cei dragi, foarte frig in sala de cinema, dar pitoresc sa-ti cumperi pateuri si limonada si sa vezi un film in rusa-franceza, facut de un regizor roman. Tot mai frumos Carturestiul. Mansarda din mansarda si “bucataria” mi-au placut mult…Am fost la posta sa trimit un pachet. Mi s-a spus ca se poate daca are sub 2 kg. Avea. Dar nu s-a putut. Coada am stat-o. Nu ar fi ajuns la timp, a fost motivul, explicandu-se ca nu poate merge ca o scrisoare normala. Am inteles, am intrebat daca exista  o varianta mai rapida. Am fost trimis la un alt oficiu postal care are mesagerie. Era ora 6, eram al 3-lea in coada. Dar primul avea peste 50 de pachete de trimis si ritmul era cam de un pachet la 4-5 minute. Domnul responsabil mi-a zis ca sigur nu o sa le termine azi. Prin urmare, nu are sens sa raman. Macar amabil omul. Dar ciudata stare. Sa fie inca 2 ore pana la sfarsitul programului si sa ti se spuna ca nu apuca sa termine si ca e mai bine sa incerci o alta varianta. O alta varianta a functionat perfect. Nu ma pot plange. Un telefon scurt, comanda Y95, intr-o ora agentul a ajuns in locul in care l-am chemat, foarte in regula ca bani, sper doar sa ajunga la timp pachetul. In aceeasi zi mi-am uitat cheia de la casa in usa de la intrare, noroc ca a fost gasita de un vecin si nu am apucat sa fiu colindat de cativa colindatori din interiorul casei, fara sa fi fost acasa. Lasau colinda si “se serveau”…tot in aceeasi zi mi-am uitat manusile in cafenea. Prietenii glumeau zicand ca varsta ar fi de vina…se prea poate, dar pe langa asta sigur mai sunt si altele.

Astazi aveam tren la 6.45. Cu 20 de minute inainte am fost in gara. M-am urcat in tren, aglomerat dar in regula. Urma sa plece.  Surpriza insa. Ma asteptau cele 25-30 de minute intarziere de la plecare. De data asta am cerut si o explicatie :

“a plecat un tren inaintea noastra si nu stim nimic de el !”  Explicatia e buna, nu am putut sa o comentez.

Ca bonus in Craiova s-a defectat locomotiva. Intarziere nelimitata au anuntat. Se asteapta o noua locomotiva din depou. A rezolvat-o insa electricianul care a reparat siguranta care sarise. Pitoresc.

De o parte si de alta a drumului vad o mare de alb. Cate un deal, cate o cladire, cate o padure, inca multa zapada. Ce mai conteaza o ora si ceva intarziere. Important e drumul si sa ajungi cu bine. Restul, doar un mic detaliu.

16-22 decembrie 1989 (amintiri)

Posted: December 16, 2009 in cutia cu cioburi

Aveam 16 ani. Locuiam in Caransebes, intr-o casa pe colt, “Retezat colt cu Potocului” numisem zona, de la strazile care se intalneau in acel colt. Un munte si un nume de parau. Inspirat? Nu stiu. Nu despre asta e vorba aici. Ci despre ce imi amintesc despre acea perioada. Stiu ca in dimineata de 16, cainele boxer pe care-l aveam avea sa fie omorat de un vecin. Primul mort al revolutiei, aveam sa-l numesc. Dar asta doar incercand sa-mi ascund tristetea. Nu intelegeam prea multe. Stiam doar sa observ si vedeam ca nu e ceva in regula cu parintii, cu agitatia de pe strada, cu Europa Libera ascultata in fiecare seara. Urma sa plec in Timisoara, la o matusa, in vacanta. Un telefon a facut-o pe mama sa nu ma mai lase. Telefonul anunta tancuri in oras, batai de strada, impuscaturi…Mama era speriata dar undeva spera  sa se intample ceva, “poate il dau jos astia pe Ceausescu !”. In familie drama era ca ne murise cainele, Bell. Doar seara tarziu, tata statea cu lumina stinsa in dormitor si asculta. M-am pus langa el. Se vorbea de o  manifestatie in Timisoara. De pastorul Lazlo Tokes. De zeci de morti. De faptul ca nu ar trebui sa fie lasati de unii singuri, sa faca ceva toate celelalate orase. Nu-mi amintesc altceva. Zvonul zilei urmatoare era ca Timisoara o sa fie rasa de pe fata pamantului. Ca o bomba plasata in nu stiu ce fabrica poate sa faca posibil acest lucru. O tensiune plutea in aer. Intrebarea bunicilor pentru parintii veniti de la lucru, era, “ati mai auzit ceva? Doar zvonuri. Legatura telefonica cu Timisoara nu functiona. Ciudata stare. Nu stiam nimic despre rudele noastre de acolo. Apoi tata si unchiul meu, care lucrau in aceeasi fabrica, au fost chemati sa pazeasca fabrica. Li s-a dat cate o pusca cu un glont(ZB-uri) si au fost postati prin rotatie la apararea fabricii. De cine s-o apere? Nu s-a pus problema. Tata era destul de calm, in fond, nu era in prima linie, nu stiu care au fost criteriile…dar imi amintesc ca mi-a spus “sa nu te prind in centru, daca o sa fie manifestatii ! ” Apoi doua zile nu l-am vazut. A dormit? Nu stiu. A venit spunand ca e nasol. Ca spera sa iasa Bucurestiul pe strada, ca altfel se pierde tot. Mai cateva orase se solidarizasera. Caransebesenii au iesit in piata centrala in 20 decembrie. Pana la aceasta data, imi amintesc doar de faptul ca se asculta Europa Libera in fiecare noapte, desi la mine in familie, tata asculta cam o data pe saptamana, sau chiar mai rar. La politie s-a tras. Unii “preferati” ai regimului au avut casele arse. Multi au fugit, multi au dormit ascunsi de frica multimii. Oamenii partidului si cei care erau cunoscuti ca securisti, nu cred ca au fost prea in forma. Imi amintesc noaptea de 21 decembrie. Cand tata si uica(unchiul) s-au dus iar la fabrica. Ne-am adunat cu totii cei ramasi, matusa mea cu cei doi copii, mama cu mine si cu sora-mea, bunica, bunicul, strabunica…ne-am baricadat in casa, bunicul statea singur in prima camera de la strada, cu un topor in mana. Urma un hol si alte doua camere. In ultima eram cu totii. Intr-un pat mare, mama si matusa si cei 4 copii, bunica in camera de trecere, pe scaun si incercand sa distinga ceva prin roleta. Erau focuri de arma. S-a tras pe strada. Ma gandeam ca o sa vina cineva si o sa traga in noi. Poate de aceea aveam si un cutit de vanatoare pregatit. Stiam sa arunc. Nu m-as fi predat prea usor. Ce mai, eram viteaz. Tarziu, am iesit putin in coridor sa vad ce face bunicul. In acelasi timp am vazut prin geamul usii de la intrare ca pe sub poarta cineva se joaca cu o lanterna. Securitatea am gandit ! Si imediat mi-am anuntat bunicul. Bunicul a strans toporul in mana si ne-a indrumat spre baie. “Inchideti-va in baie”. Asa ca ne-am adunat mai toti in baie, mai putn strabunica care dormea linistita. Usa nu am inchis-o…am fi tras-o doar in caz de ceva. Dar nu s-a intamplat nimic. Chiar si lumina lanternei a disparut. Asa ca bunicul ne-a trimis la culcare, spunand ca sta el cu bunica de paza. Am adormit, nu stiu cat era ceasul. M-am trezit insa pentru ca auzisem o impuscatura. In filmul meu, bunica a fost impuscata, prin geam si cazuse. De fapt doar a adormit si a cazut de pe scaun ! Apoi in emotia revenirii, s-a duc in baie unde fara lumina, a confundat, masina mica de spalat cu wc-ul… Ziua urmatoare tata a venit la primele ore spunand ca “e groasa”. Ca au iesit si cei din Bucuresti. Ca fusese un miting in Bucuresti si au intrerupt transmisia pentru ca oamenii strigau lozinci impotriva lui Ceasescu. A venit si unchiul si a confirmat ca el cu tata fusesera si la mitingul din Caransebes. Au vorbit de un fost coleg de volei, impuscat in Lugoj. Se asteptau la ce e mai rau. In acelasi timp, eu am considerat ca e mai placut sa joc fotbal de masa cu prietenul Bogdan. Televizorul mergea. Noi jucam, nasturii aveau pana si echipament din leocoplast si fiecare avea un numar. Meciul era frumos. Deschis oricarui rezultat. Doar era Steaua-Dinamo.(eu eram Dinamo 😉 Mesajele cu tradatorul Milea le-am auzit/vazut de 2-3 ori. Apoi, a fost acea inregistrare cu “fratilor, am invins” si nu ne venea sa credem. Am sarit in sus, desi cred ca meciul era mai interesant, doar ca ne simteam  importanti avand o veste mare de spus mai departe. Am alergat la el in casa, la bunicii lui, apoi am iesit in strada si am spus trecatorilor, unii ne-au pupat acolo, nu le venea sa creada…toata lumea fugea la televizor, ai mei erau deja la televizor, tata cu bunicu si uica inchinau deja primul pahar de rachie…cumva traiam o chestie istorica, iar parte din mintea noastra era la acel meci neterminat din cauza unei biete revolutii.

In aceeasi noapte aveam sa aud pentru prima oara melodia Lambada !

36 un numar ca oricare altul

Posted: December 15, 2009 in cutia cu cioburi

Inca un an s-a dus. Schimb iar tricoul. Numar par. Nu-mi place prea mult. Dar daca adun cifrele imi dau 9. E bine, dupa acest criteriu inventat ad-hoc. De doi ani nu mai primesc tricouri cu aceste numere. As putea spune ca imi lipsesc, avand o colectie inceputa la 30, nu a tinut prea mult traditia. Acest lucru e legat de faptul ca in acest an, am lasat Bucurestiul in urma si am ales pentru o perioada Berlinul, iar cealalta concluzie, desi mai dureroasa, cred ca e undeva la fel de reala. Am pierdut din prieteni, e vina mea,  iar asta nu numai din cauza distantei. Am lasat multe lucruri in urma, bune, rele, nici nu mai conteaza, conteaza doar ca o parte din mine a ramas acolo, pe cate o strada, cate un putin in cate un loc, la firma, cu prietenii, printre colegi, in cinematografe, teatre, localuri, baruri, in parcuri, in trafic, la cate o terasa…

In iulie am plecat, cu o masina plina ochi, cu bagaje si sperante. Soare la iesirea din tara si nori negrii cand am intrat in Germania. Nici Berlinul nu a fost cel mai primitor, doua luni mi-am cautat un loc in care sa stau si pana la urma, am gasit unul intr-o zona linistita departe de zona in care vroiam sa stau. Dar in regula, cu legaturi bune si in bugetul alocat pentru asa ceva. M-am obisnuit repede cu zona, chiar ma bucura linistea strazilor, faptul ca rar vezi masini pe strazile laterale, chiar si podelele din lemn care scartaie, au un farmec al lor, chiar si scarile tot din lemn…Practic de 3-4 luni, am toate conditiile pentru a ajunge mai aproape de visul de a scrie. Iar cateodata chiar scriu, chiar vin cu zeci de subiecte prinse pe capete de foaie, leg cuvinte, leg povesti, adun informatii….dar mai sunt si zile in care sterg tot ce scriu si pierd tot ce gandesc…cu bune si rele, ca peste tot…

Cred ca a  fost un an greu, un an cu mii de intrebari si doar cu putine raspunsuri, un an cu drumuri, cu dureri de cap, cu vesnica ipohondrie, cu caldura peste masura, cu parti noi ale orasului de descoperit, cu obiceiuri noi, cu brunch in fiecare duminica, cu mancat la turci marti dimineata, cu filme mult mai multe decat pot sa vad, cu citit in parc, cu scris in baruri, cu discutii multe online, cu partea aia nasoala care o da distanta de cei dragi, cu pierderi, cu disparitii, cu speranta, cu zambete, cu vise incepute, cu nelinisti, cu lucruri bune, cu concerte care incanta ochiul, cu dansat in ploaie fara sa ne pese, doar privind vrajiti scena, cu carti citite in limba germana, cu scenarii citite, cu mai multe reviste, cu mai multe cronici, cu trilogia millennium, cu putin schi, cu munte, cu mare, cu stat pe jos la plaja, cu drumul traditional la cluj la TIFF, cu Berlinul vazut in februarie, la Berlinale, cu noi strazi, cu noi mijloace de transport, cu bicicleta, cu piste de bicicleta, cu punch pe strada, cu piete, cu mii de lucruri care iti fura ochii la fiecare colt nou de strada, cu senzatia aceea de exemplar defect, cu cealalata de zambet si mers inainte…si mai mereu cu tine…

Of, sunt zile in care ma simt batran si zile in care sunt tot pe la 21 de ani…poate ca intr-un fel, sunt un monstru plin de speranta, neadaptat la conditiile date, nemultumit mai mereu, dar in acelasi timp, sperand tot timpul la un ceva mai bun…

Cand eram mic, aveam multe dorinte si nu stiam cum sa le indeplinesc, acum stiu, dar nu mai e acelasi lucru, in fond, ce ar fi asa complicat, 36 e tot un numar si chiar si acum ca si atunci, imi doream sa fiu ninja 🙂

Coduri

Posted: December 14, 2009 in filme, povesti de cateva minute, Uncategorized

Noapte. Strada luminata de felinare. Un individ cu gulerul de la haina tras si palarie isi aprinde o tigara. O masina parca prelingandu-se, intra pe strada. Ajunge in dreptul individului cu guler ridicat si opreste. Geamul masinii coboara. O mana iese pe geam…individul stinge tigara, se apleaca, isi scoate palaria. “Scorul e egal. Urmeaza returul”, zice. In acelasi moment un plic i se intinde. Apoi geamul se inchide, masina se pierde in noapte. Individul formeaza un numar de telefon.

” Jucam returul cu portile inchise ! ”

La colt urca in primul taxi si comanda sa fie dus la metrou. Coboara din masina si apoi scarile de la metrou. Urca insa la o alta iesire si ia autobuzul. Coboara dupa doua statii, ia autobuzul in sens invers si coboara dupa o statie, se uita in stanga, se uita in dreapta…isi consulta ceasul. Formeaza un alt numar.

“Sunt la matusa Dorina. Ajung la 10, e bine?

“Salutari matusii. 10 e perfect”

In fata lui sunt 2 blocuri separate de un fel de coridor ce duce in spatele lor. Intra acolo, ajunge in spatele blocurilor, deschide usa blocului din dreapta, apoi urca pana la etajul 2. Cheama liftul si urca pana la 7. Coboara doua etaje. La 5, usa de langa lift e deschisa.

Intra, ajunge in bucatarie, deschide frigiderul. Deschide una din cutiile de margarina si pune plicul in interior, lasandu-l sa ia o forma cilindrica. Inchide usa frigiderului si se apropie de masa. Un exemplar dintr-un ziar de ieri e deschis la pagina 3. Citeste un paragraf. Apoi lasa ziarul la pagina 5. Trage usa dupa el, coboara la 4 si cheama liftul. Se da jos din lift la etajul 2. Apoi coboara din nou scarile si iese din cladire.

Suna din nou. “Bratul Sulina a fost bandajat !”

As putea continua la nesfarsit. Poate ca mai bine ar fi sa incercati un Jarmusch. Ultimul ar fi indicat. Nu am inteles mare lucru. Sigur insa, modul lui de a spune povestea e mult mai original. Muzica e misto, cumva si personajele.  E Jarmusch in fond. Incercati. Asta-i trailerul.

Berghain Berlin

Posted: December 11, 2009 in berlin, ce mai vad

Berghain e unul din cluburile considerate bune ale Berlinului. Se vorbeste de sonorizare perfecta, de atmosfera, de multe incaperi si de libertate in exprimare. In general, e un club de muzica electronica, e clar ca mai sunt si exceptii. Saptamana trecuta am fost pentru prima oara acolo. Arata ciudat de afara, vazusem si in poze, o fosta fabrica, o fosta hala, mare, imensa chiar, aduce putin cu Palatul copiilor din Bucuresti,un gard stramt la intrare si un aranjament din acela serpuitor pentru stat in coada. La intrare insa prima surpriza. Cei doi paznici, cele doua garzi, nici nu stiu cum sa-i numesc, sunt si psihologi sau un fel de oameni care decid cine intra si cine nu, dupa bunul plac. Nu am vazut obiectivitate, sunt dati afara diversi, inca din coada. Oameni normali, nebauti, nici macar dubiosi, dar poate ca erau prea normali, altfel, imi scapa criteriul. Pe mine m-au fixat, imi era destul de indiferent in acel moment, apoi mi-au facut semn sa intru. Ma uitasem la tatuajele pe pe figurile lor, doua brute cu ochi duri, cu figurile transformate si constienti de rolul lor de mici Dumnezei ai lumii de la intrare. Senzatia m-a urmarit inca mult timp. In interior, putina lumina, mult spatiu, mult nefolosit, o scara te urca in ceea ce se numeste Berghaim, un bar in lateral, muzica, multime…o fosta hala, inca multe lucruri amintesc de ea. Barul din dreapta e din alt film. E foarte inalt, plin de zone nonconformiste in care sa te odihnesti, banci pe jos, leagane din metal, scari cu perne, mici separeuri de o banca…luminat usor, cat sa nu deranjeze, cred ca e cel mai ciudat bar vazut, sau daca nu ciudat, impunator, arata ca o camera lunga cu un perete imens din geam, probabil mai bine de 10 metri inaltime…mai sus, daca urci pe scara, e Panorama bar, un alt bar, mai normal ca infatisare, o alta muzica, o alta sala de dans, sali pentru fumat aproape, inca 2-3 locuri de unde poti sa-ti cumperi de baut…undeva in spatele barului sunt niste incaperi intunecate in care multi indragostiti se retrag(zice lumea). Eu nu am vazut nici macar o persoana sa intre, cum nu am vazut nici personajele de care am auzit ca o sa fiu socat. Au fost cativa travestiti, cativa gay, dar sub nici o forma nu a fost ceva socant. Sunt oameni ca si mine si ca si tine. Cred ca treaba asta cu socatul vine din educatia noastra “comunista” cand clasificam persoanele de anumit fel. In fine, nu despre asta e vorba. Azi multi “electronici” de renume vin la 20 de ani de Warp Records. Nume grele, Clark, Plaid, Tim Exile, Andrew Weatherall, prin urmare incerc sa intru si sa aud si muzica in Berghain/Panorama, pana acum am vazut doar pereti, un bar cu un design misto si oameni care iubesc muzica electronica.

Placebo versus Super 700

Posted: December 10, 2009 in berlin, ce mai aud, ce mai vad

Astea ar fi ultimele doua concerte la care am ajuns. Amandoua, in felul lor mi-au placut. O sa incerc sa trec prin ambele, uitand de timpul care le-a despartit, ca si cum le-as vedea in acelasi timp. Salile au fost cam la aceeasi distanta de metrou, nu foarte departe, in primul caz, multa lume la intrare, hala, sala mare, bine organizat totul, in cel de-al doilea, intrare lejera, nu foarte multi in sala, atmosfera de prieteni mai mult, e clar, Placebo sunt mult mai cunoscuti. Pretul evident de partea celor de la Placebo, in sensul ca biletul la ei a fost de 3 ori mai scump. In deschidere Expatriate si o tipa care canta la pian. Nu sunau rau primii, dar parca nu aveau nerv, piesele semanau si undeva nu am avut schimbari majore de ritm. Ca o piesa lunga. In cazul tipei de la pian, am baut cuba libre si am stat la povesti. Suna in regula, pentru statul la povesti. Iesirile de pe scena au fost aplaudate. Scena de la Placebo avea un cearceaf mare, ciudat, mi-am spus, dincolo o scena ca de teatru, nimic iesit din comun. Luminile s-au stins, sala a inceput sa se agite, rulau niste scurt metraje, unele chiar faine, Super 700 au intrat repede, intr-un ritm ce amintea de Portishead si mult fum pe langa. Placebo a avut un filmulet pe acel cearceaf. Se auzea ceva. Asteptarea era tot mai intensa. Plutea ceva in aer. O masca pe fata solistei, niste miscari lascive, o muzica aproape de pe alta lume, intim, multe cupluri. Cearceaful a cazut ! Lumina si ecran imens in spate. Molko la microfon. Incepe shouw-ul in ritm alert. Publicul in delir. Publicul mai mult visa. Erau multi prieteni. Toti vorbeau cu cei de langa ei. Scena acapara toate privirile. Un cearceaf a ascuns atata iar surpriza a fost pe masura. Voce calma, lenta, ritm lent, fum…publicul se misca in ritmul dictat de chitara si baterie, voce androgina, Molko e pe toata scena, imaginile curg cu repeziciune, noi suntem “furati” de tot ceea ce se intampla, nici nu mai bem, doar sarim de nebuni in ritmuri dictate, super 700 incearca o schimbare de ritm, din punctul meu de vedere, nu iese prea bine, dar pentru cei care au baut, nu se simtea,Placebo raman Placebo, pe toata durata, standarde mult mai inalte. Asteptam Pure morning de la ei. Am primit, pe langa multe alte hituri de pe primele albume. Placebo se intorc de doua ori pe scena, erai acolo, era altfel, Super 700 doar o data, se intorc la partea lenta si poetica pe final, chiar si Placebo o lasa mai muale, mai lent, ca apoi, intr-un crescendo sa ajunga unde au fost ca ritm si chiar sa depaseasca. Doar sunetul de final mi-a ramas de la Super 700, un sunet de flasneta, de muzica electronica in ritm de melc…de la Placebo am plecat cu tot concertul si am si afirmat ca a fost cel mai bun vazut de mine….au crescut in ultimii ani, sunt aceeasi rebeli, dar totul suna mai bine si show-ul e facut la standarde inalte. Concluzia finala, Placebo nu mai au nevoie de recomandari, doar de mers inainte in acelasi ritm, fara pasi inapoi…Super 700 e o formatie nou, poate in 7-8 ani sa ajunga unde au ajuns Placebo, merita vazuti, merita incurajati…peste cativa ani mai vorbim.