Archive for February, 2010

Cand stingeti lumina, nu credeti ca o intreaga armata de fapturi iese la plimbare? Poate ca pur si simplu au alt ritm si sunt obisnuite cu intunericul sau poate asa e lumea lor, inversa cu a noastra, dorm cand noi suntem treji. Nu auziti niciodata un zgomot mic, un scartait, un huruit in bloc, un dulap care se intinde, un geam care se misca, o punga care fosneste, un rulou care mai coboara putin? In casa in care am copilarit, dulapul facea un zgomot ciudat, ca si cum s-ar misca, din cand in cand…era ciudat, era undeva in interior si intr-o miscare continua, ca si cum si-ar pravali cartile in perioada imediat urmatoare…apoi se linistea, cand vedea ca eu ma afund mai mult in pat si cat mai sub plapuma. In casa bunicii patul avea un zgomos chiar daca nu il atingeai, asa, putin, trepida, ce-i drept era un pat imens cu o adaugire inutila din lemn deasupra capului care avea aproape un metru, dar probabil asta fusese moda. Sau poate ca fusese initial un baldachin iar acum trecusera anii. Cert e ca acel lucru se misca…bunica zicea ca e unul din stramosi…era poate o poveste care m-a prins o perioada, acum insa cred ca e vorba de altceva. In Bucuresti, in garsoniera sorei mele, in aerisirea de la bucatarie, cred ca e o foca mica, invizibila, cel putin faca exact ca foca sau poate ca un pescarus bolnav de gat. Poate sunt amandoi.  Aici, de cateva zile aud soricei razand. Nu am luat-o pe aratura, nu am fumat nimic :-)…doar asa imi place sa cred ca nu sunt zgomote obisnuite, ca exista un univers al animalelor mici, a fiintelor mici si ascunse, poate chiar invizibile, care ies si ei din cand in cand, se plimba, alearga sau chiar rad. Indianul si calul, stiu desigur ca asa ar fi. Cand m-au vazut imbracat in ninja au stiut ca sunt de al lor. Asa ca…radeau si ei cu soriceii, se dadeau pe parchet ca pe gheata, umblau la apa, rontaiau din fulgii scapati de mine pe jos(of, trebuie sa aspir !) si uneori se uita si la filmele la care eu adorm iar cand pleaca, la randul lor la culcare, opresc intotdeauna laptopul.

Berlinale, dupa ce tragi linia

Posted: February 24, 2010 in berlin, ce mai vad, filme

Asta mi-am propus sa vad la Festivalul de Film de la Berlin. Cu mici exceptii, m-am tinut de plan.  Ce nu am reusit sa vad, am compensat cu altele si per total cred ca am ajuns cam tot acolo ca numar de filme. Castigatorii ii stiti. Daca nu, aici. Cum a fost pentru mine, festivalul? In ceea ce priveste filmele, cred ca au fost filme mai bune ca in ultimii 3 ani, de cand reusesc sa ajung si eu pe aici. In competitia oficiala filmele au fost de valori apropiate, din ce am vazut, la fiecare am gasit un ceva de care sa ma leg si sa spun, imi plac, sunt filme bune. Exceptii, am simpatizat cu danezul Submarino, cu rusescul How I ended this summer , cu austriacul Der Rauber si cu bosniacul Na putu si am asteptat cel mai mult filmul american, The killer inside me(care intr-un fel m-a dezamagit). Filmul romanesc prezent in competitia oficiala a fost undeva la mijloc, de sine statator, bun, greu de facut, cu punctele slabe in dialog si in partea statica a filmului, dar cu niste actori buni si  plusand in originalitate prin folosirea unor puscariasi minori lauti direct din penitenciar care s-au achitat perfect de sarcini. E clar ca nu e greu sa se joace pe ei, dar cateodata s-au depasit. Ma bucura premiul primit de echipa romaneasca, ma intristeaza ca celalalt film prezent in sectiunea, Forum, Portretul luptatorului la tinerete, a fost aproape uitat desi cred ca e un film despre care merita vorbit. Intorcandu-ma la competitia oficiala, pot spune ca nu am reusit sa vad castigatorul Bal si cumva ma intreb de ce filme ca Exit through the gift shop si Shutter Island nu au fost in competitie. Cel mai probabil pentru ca nu au fost premiere mondiale. Trec peste.

Filme interesante si la categoria Panorama. Kawasaki’s Rose, filmul cehesc cu titlu japonez a fost preferatul meu alaturi de westernul modern, Red Hill. Din categoria Forum, nu am vazut prea multe, germanul Im Schatten si romanescul Portretul luptatorului la tinerete, sunt cele care merita amintite.

Marea bila neagra a festivalului este faptul ca pierzi mult timp stand in  cozi interminabile pentru a ajunge la bilete si ca desi stai, risti sa nu gasesti.E drept, ti se mai ofera variante, in ziua filmului la casa cinematografului respectiv, ai sanse sa mai gasesti bilete. Dar desigur o sa treci prin alta coada.  O alta bila neagra ar fi locatiile unde sunt proiectate filmele din competitia oficiala.

Palatul Berlinale e mare si incapator, biletele  insa sunt mai scumpe si cu toate astea sunt primele care se dau. Un film cu un nume mare in distributie sau unul de care sa se vorbeasca putin inainte, se cam duc in prima ora de coada, rar prind inca o ora. Toata lumea vrea sa vada actori celebri, regizor, sa auda ceva spus in fata lor, sa treaca pe langa, sa fotografieze sau pur si simplu sa se isterizeze ca l-au atins pe Shah Rukh Khan.  Friedrichstatpalast, e destul de  mare, dar are cele mai incomode scaune posibile. Fara spatiu in fata, brute, cu mult lemn, o persoana ce nu-i la margine de rand, are serios probleme cu un film putin mai lung. Nu mai vorbesc de doua filme.  Iar Urania in general e doar pentru vorbitorii de germana, subtitrarile sunt mai toate asa aici. Spatiu din fata nu e mare nici aici si cumva risti sa ai pe cineva inalt in fata si sa nu vezi bine.

In Cinemax, Cinestar, Cubix, Colosseum, Arsenal, Zoo Palast…as sta 10 filme la rand(poate ca e o exagerare dar na, cam asta-i diferenta)…atat sunt de comode, de largi, cu mult spatiu sa te intinzi, cu loc sa te lasi pe spate…din pacate, prea putin ajungi in ele…4-5 filme din tot festivalul.

Inchei cu partea asta mai putin placuta si doar mai adaug un putin la partea aia placuta. As spune ca cea mai mare realizare a festivalului este ca aduna oameni din multe colturi ale lumii indragostiti de film. Sunt multi, de aceea si cozile, mai sunt si locuitorii orasului, impatimiti de film si e clar si cei luati pe sus de apropiati iubitori si dusi obigat-fortat la cate asa un eveniment. E placut sa vezi cinefili discutand la coada, pe cate un culoar al cinemaului, la intrare, la iesire, in cinema, inainte de film, dupa…si rar in timpul. In finalul festivalului, revista Screen a anuntat titluri mari pentru Cannes-ul de anul acesta. Vorba lui Florin Serban, regizorul filmului, Eu cand vreau sa fluier, fluier, Cannes-ul e un fel de campionat mondial la fotbal, Berlinale, un fel de Liga Campionilor Europeni. Ne vedem acolo, calatorule?

Am stat mult la coada, pentru diverse lucruri, mai ales in trecut. Era obligatoriu. Altfel banane nu as fi mancat nici macar o data pe an, painea brutarului n-as fi simtit-o, laptele proaspat nu l-as fi putut cumpara pentru casa si cartile, ce-i drept la pachet cu ascutitori chinezesti cu girafa(cat mi-as dori una acum !), cu una romaneasca care nu se vindea si cu cate o cutie de ace sau lipici, n-as fi putut ajunge nici la ele. Dar nu-mi amintesc sa fi fost ceva placut sau poate eram prea mic. Stiu ca erau discutii, stiu si ca toate zvonurile se intalneau acolo, meciurile erau comentate, ultimul episod din Dallas, sau cate un film de capa si spada…acum, dupa o perioada lunga in care aproape am uitat ce inseamna, redescopar acest lucru in cadrul Festivalului de Film de la Berlin.

Cel mai ciudat imi pare ca nu am absolut nici o problema sa stau la coada ! Rand civilizat, nu se baga oameni in fata, ce-i drept, ideea e putin aiurea, sa dai bilete doar pentru urmatoarele 3 zile(pentru filmele din competitie), dar pe de cealalta parte, oferi sansa oamenilor care nu pot veni in fiecare zi sa stea de nebuni cel putin o ora si extra, limitezi durata persoanei ajunse in fata ghiseului. Pro si contra.

Atmosfera insa e lejera. Oamenii zambesc si sufera pentru un ceva comun. Toti vor bilete, toti sunt cu ochii in monitoarele care arata disponibilitatea sau epuizarea biletelor la filmul mult asteptat. Mai apar diversi care au cumparat in plus sau din greseala sau care pur si simplu si-au luat din exces de zel la doua filme care ruleaza in acelasi timp. Ne tinem locul in coada, mergem dupa cate un sandwich, dupa cate o placinta, iesim sa privim monitorul, raspundem la intrebarile ziaristilor veniti sa ia pulsul festivalului, schimbam impresii, aflam diverse si dam mai departe. Imi amintesc primul an cand am fost si cat de pe langa am fost si cate filme am ratat doar pentru ca nu stiam cum merg lucrurile. Acum, par un veteran, unul care sta linistit in coada pentru ca intotdeauna mai exista si alte variante de a gasi biletul dorit. Stiu ora la care sa merg si filmul pentru care se bat majoritatea. Cum ? Am sa-ti spun doar tie, calatorule, cand ajungi aici. Pana atunci…ne vedem maine intr-o noua coada…pentru ziua de marti de data asta…lejer, ca si dusul de dimineata.

Un caine pe nume Figo

Posted: February 5, 2010 in cutia cu cioburi

Oamenii au gusturi ciudate. Iar cand vine vorba sa-si boteze animalele, nici nu stii daca imaginatia are limite sau merge de nebuna. In trecut, parca erau mai limitate numele cainilor, ale pisicilor si in general. Era clar ca Labus e un caine, Tili o pisica si Motata o gaina. N-o sa intru in detalii la gaini pentru ca nu am auzit prea multe persoane care sa-si boteze gainile pentru ca erau multe si se confundau. Dar deviez. Caini si pisici am avut intotdeauna in casa copilariei. Primul caine de care imi amintesc vag acum, se numea, Frunza. Era cateua fidela strabunicului meu, care dupa moartea lui a refuzat sa mai manance si a murit la putin timp dupa. Au urmat Muchi si Bell, amandoi botezati de tata, Muchi un caine negru frumos, sprinten si foarte inteligent, Bell un boxer cu figura de bodyguard, care insa a invatat de la inteligentul Muchi cum stau lucrurile, cum se urca o scara in pod, care-i locul optim prin care sa poti iesi pe casa si cum sa suni la sonerie. Imaginati-va. Pisici lenese la soare, pe acoperisul casei si brusc, doi caini, alergandu-le. Apoi oprindu-se si savurand momentul de la inaltime. Ca o curiozitate, nu aveau nimic cu pisicile casei, dar nu suportau pisicile vecinilor. Dusmanul numarul 1 a lui Bell era snauterul Argus ! Cainele prietenului meu cel mai bun. Noi prieteni, dar niciodata n-am reusit sa ne imprietenim cainii. Cand se prindeau pe strada, luptele erau foarte incinse iar castigatorul era in general cel care era mai aproape de casa. Parca curajul era de partea celui mai aproape de casa. Dar iar deviez. Vorbeam de nume. Prietenul asta al meu, avea o adevarata pepiniera de caini si de nume care mai de care. Inainte de Argus, a fost King, iar inainte, Lago. Dupa Argus, au venit intr-o ordine aleatoare, Duru si Dura, Ursa, Kara si oarecum doar pentru o perioada scurta, cainele “Caine”. Acum o are pe Aura. Iar pisicile lui se numeau Romeo si Julieta. Vecinul celeilalte  bunici avea un caine alb si batran, care si-a lasat o ureche la Bell in gura. Ciper il chema. Cainele matusii era Catalin. Un caine flocos si simpatic pe care insa il vedeam rar. Intorcandu-ma in curtea bunicii, toti motanii care aveau blana portocalie, erau Dundi ! Explicatie e faina insa. Vazuse un film in care personajul lui Robert Redford se numea Dundee. I s-a parut ca seamana si uite asa, motanii portocalii, erau Dundi(chiar si acum are unul). Oarecum cu o logica mai simplista, pisicile negre, au cam fost Canita(canit e termenul banatean pentru manjit) si cateodata Negruta. Pisicii verisorilor mei erau Tom si Jerry. Apoi a venit Tili. Si Tili 1,2, 3…Cainele verisorilor e Gin. Pentru ca in perioada in care a fost cumparat, vara-mea descoperise ginul 🙂 Mai exista un caine, Lucky, un caine mic si rau, unul dintre putinii care ma latra si nu ma recunoaste niciodata si pe care personal il urasc ! Bagheera si Scooter au fost alti doi caini in casa noastra. Poate cei mai rai caini, in perioada aceea nu prea indrazneau multi sa intre fara sa sune la usa. Apoi au urmat Kara si Figo. Pe Figo l-am simtit cel mai aproape, desi cu Bell am copilarit. Dar poate pentru ca imi amintea de Bell, fiind tot boxer, poate pentru ca imi parea un caine care intelegea tot si cumva poate ca acum simt si eu altfel.  Bell insa era cel care suna pana si la sonerie, cand era pe strada si usa era inchisa cu cheia sau cu cate un carlig(pus ca sa nu iasa, dar cineva il credea prin pod sau pe casa). In fine, aminirea cu Figo e cea mai proaspata si undeva o sa-mi amintesc mereu cu drag de el.

Dar mai sunt si alte nume. Zorro, Arco, Nero, Codita, Azorel, Lady, Sir, Coniac, Catana,Negru, Ursu, Dulau, Noriere, Lupu, Valentin(cainele altor vecini), Bessy(un fel de Lassie dar varianta germana) si toate au cate o poveste in spate. Dar lasam asta pentru alta data.

Oare isi mai aminteste cineva de cainele lui Pistruiatu ?  Calu’ il chema si o sa mi-l amintesc mereu in saltul acela care-l facea, la inceputul fiecarui serial, in generic.Doar am vazut serialul de 4-5 ori.  Intr-un alt film romanesc, Aventurile lui Babusca, film care mi-a marcat parte din copilarie, cainele se numea Spic. Nici cum nu-mi pot aminti cum il chema pe cainele din Ciresarii.

Fram insa era singurul nume de urs polar pe care l-am stiut. Apoi a aparut si Knut, iar de curand si Deisy.

Cine aduce aceste nume? Poti sa-i spui viitorului tau caine Sandokan? Sau Chuck? Sau Barna?  Dar ursii polari de ce nu s-ar putea si ei numi, Valentin, de exemplu ?  E clar ca poti, daca eu l-am numit pe Figo dupa un fotbalist portughez, fiecare isi face propria conexiune si numeste pur si simplu. Asta e, cateodata suna ciudat, dar mai apoi te obisnuiesti. Am trecut de la intrebarea, “ce nume e asta?” la cea in care esti intrebat, “are doar un nume?”. Iar bunica, ca sa-i evidentieze, la un recensamant al animalelor, in trecut, le-a dat chiar doua nume. Erau Bell Cabariu(cel care tine de familia mea) si Muchi Belcota( al ei si al bunicului).

Iar acum cred ca pe corbul care sta pe cosul cladirii de vis-a-vis il cheama Matei ! Poate chiar Matei Muller, ca are tata neamt !

Be stupid !

Posted: February 3, 2010 in 365, berlin, ce mai vad

E o campanie Diesel si in prima faza nu mi-a placut mesajul. Imaginati-va. Mergeam pe strada, atent la pasi ca doar e gheata si trebuie sa vad exact unde calc, evit multimea, zonele aglomerate si cand reusesc sa ajung la metrou, ma loveste in plin. Be stupid ! De ce ? E prima intrebare care mi-a venit in minte…si apoi am facut conexiunea cu o filozofie de viata adaptata instant la munte, cu multi ani inainte,  cand cabana era suprapopulata si grupurile formate instant isi justificau dreptul de a o folosi. Si toata lumea se certa cu toata lumea si toti aveau dreptate. Prin urmare, am spus ca in camera noastra o sa fim cu totii lejeri. Nu a fost ideea mea, dar am preluat-o din zbor si am aplicat-o imediat.  “Fii lejer” avea sa fie sloganul intregii vacante, cea care ne-a scos din impas si care pana la urma a adus linistea. Era un raspuns la o decizie de turma. Daca multimea dicteaza, cateodata poti merge in contra curentului. Atunci am spus, fii lejer. Acum, vad ca incet se gasesc cei care sa mearga altfel in contra curentului. Poti avea solutia problemei, dar curajul e al celor care nu gandesc prea mult si se arunca. Iar cateodata ar trebui apreciat si curajul. Nu doar solutia aia calculata in care pur si simplu urmezi niste pasi trasati de cei care considera ca aceia sunt pasii de urmat.