Archive for March, 2010

E cam asa. Gandurile fug ca si visele, rar mai poti sa prinzi cate unul lasat in trecut, dar e clar ca alergi dupa ele. Cateodata mai obosesti, mai stai locului pentru un putin, mai bei un suc sau pur si simplu ramai tolanit in iarba. E primavara doar, lumea se trezeste la viata, totul inverzeste, muzica incepe sa cante de pretutindeni, apar buburuze si parca si cainii sunt mai veseli pe strada. N-o lungesc, spun doar ca e simpatic sa fii pentru o perioada doar spectator. Stai pe margine, vezi, razi, plangi, visezi…stai pe o banca, tragi dintr-o tigara imaginara, mangai un caine…stai doar o clipa locului, apoi apesi butonul. Iar de inceput, zic sa vezi filmul asta.

Advertisements

Saptamana trecuta am fost alaturi de mai multe familii cu copii, la munte. E clar ca vrand-nevrand, ajungi sa interactionezi cu acesti mici “neastamparati” care practic te imbata cu intrebari si cereri din alea, care te duc imediat in locul ala drag, care e copilaria. Nici macar nu imi pare greu. Vezi cate un indian, un robot, un monstru de plastic, un pistol, o masina de fier, niste sageti si un arc si cate si mai cate, dar cumva le-ai incerca pe toate. E clar ca intri in lumea aia la care nu ai mai avut acces de ceva timp, e clar ca iti place sa imiti voci, e clar ca “vorbesti din experienta”, ca dai sfaturi, ca te fac sa razi, te pun rau pe ganduri sau pur si simplu te lasa fara replica. Erau multi copii si nu stiu de ce, cred ca m-au integrat repede, eram perfect sa le explic jocul de darts, sa construiesc vapoare, sa le urmaresc cursele de avione si elicoptere, cele de masini, sa fac cazemate pentru arcasi, sa desenez pe tabla…doar pentru un putin eram la alt munte, Fanel era calul si eu il cabram, in hol se canta la chitara si era perioada aia frumoasa cand te puteai indragosti in fiecare clipa. Iar la geam ningea ca si saptamana trecuta. Doar ca de data asta, eram intr-o camera plina de jocuri si jucarii. Fetele imi aratau desenele, baietii vroiau sa le mai spun de cate un erou…Intr-o dimineata unul din copii a venit la mine la micul dejun, m-a tras de maneca si mi-a spus : Stii, noaptea trecuta te-am visat ! (fain, deja eram un mic erou pentru cei de acolo). Avea insa sa ma linisteasca imediat, continuandu-si ideea : Dar nu stiu daca erai tu sau altcineva ! Prin urmare ma visase, dar nu era sigur daca eram eu sau altcineva. Nu era la primul vis, in fiecare zi inventa ceva, probabil pornea de la ceva ce chiar visase si isi adauga la acel vis diverse cat sa castige audienta. In cazul meu nu stiu de unde a inceput sa inventeze. Pe acelasi criteriu as putea afirma si eu ca noaptea trecuta am visat ca o sa cante Massive Attack in Laptarie. Dar nu stiu sigur daca erau ei sau altii.

…schiez, prin urmare sunt la munte iarna. Nu e mult, tinand cont ca pentru mine e cel mai bun mod de a-mi incarca bateriile, lucru dupa care tanjesc de cand vad primii fulgi. As spune chiar ca e foarte putin. Doar 7 zile din 365 ma gasesc intr-un loc linistit, respir aer curat si ma las purtat de vant si de telescaun spre locuri pitoresti. Mi-ar trebui mai mult, cumva cu 14 zile, cred ca s-ar gasi o armonie…

Am fost pe multe partii si am vazut multi munti unde s-ar putea schia in conditii foarte bune. Solden insa, depaseste orice asteptare. E un tinut imens. Sunt 3 ghetari care depasesc 3 000 de metri si cumva poti schia pe fiecare dintre ei. Daca ai norocul sa prinzi o zi senina, nu mai stii la ce sa te uiti. Ai munti in jur, de diverse dimensiuni, ai cabane colorate, asezate unde si unde pe cate o partie, ai zeci de partii, pentru incepatari, avansati si profesionosti, grade de dificultate diferite, ai 4-5 lifturi ca sa ajungi aproape in varful unuia dintre ghetari, ai un tunel sapat in munte, pe care aluneci usor cu schiurile si practic schimbi versantul, ai partii largi, pe care poti aduna un oras intreg de merime medie, ai muzica la fiecare colt de cabana(azi am auzit lambada si un depeche mode la coborare), cate o platforma suspendata deasupra unei prapastii, zeci de oameni de prin toate colturile lumii.

Azi am vazut un japonez dansand pe muzica din tirol, am vazut multi olandezi si rusi, chiar si romani, am vazut un elicopeter mic si galben, venit sa salveze o persoana, blocuri uriase de gheata, parca infipte in munte, in fond doar parte din munte, casute pentru pasarele obisnuite sa vina la inaltimi de peste 2500 m si chiar o cerere de casatorie facuta pe partie. Venind din urma, a facut o oprire “in genunchi” in fata ei si a scos o cutiuta cu inel. Am coborat fara sa aud raspunsul, dar din ce am dedus desi parea uimita, cred ca a spus DA…

Nu m-as mai satura, te lasi purtat in alunecare, visezi cu ochi deschisi privind muntii, alb in jurul tau, mici pete de culoare pe langa, verde padurea din vale, crestele in fata. Poti orice. Acolo limitele sunt depasite mai mereu. Iar cand nu mai poti, asa, la sfarsitul zilei, te cuprinde acea moleseala placuta, acea roseata in obraji si senzatia aia ca esti mult mai usor dupa ce lasi claparii din picioare.

O parte din mine a ramas si acolo…inca schiaza, cat se mai poate….si de putut acolo, dupa cum spuneam, se poate chiar si in vara…Sa mergi si tu,  calatorule…

Iar daca nu stii unde sa poposesti, alege Pensiunea Edelweiss , situata la 20 de km de Solden, aproape de Otztal si Kuhtai, cu camere spatioase si curate si gazde mereu saritoare si amabile.

A trecut ceva timp si uite…se intampla iar. De data asta intr-un cinematograf, ticsit de oameni, film bun, oameni civilizati mai putin cel din spatele meu care vorbeste tare si mananca popcorn in acelasi timp. Din cand in cand o deranjeaza pe cea care sta langa mine, fie tragand-o de par, fie incercand s-o mangaie pe cap, fie aruncand cate un popcorn. Ma intorc la el si il rog sa inceteze si tipul ma impinge cumva. Din reflex parez si il imping mai tare inapoi. Cert e ca tipul se dezechilibreaza si se enerveaza si mai tare vrand sa sara peste scaune sa isi faca dreptate. Cu un ultim strop de decenta ma cheama afara sa rezolvam ca intre barbati treaba. Oare ce sa insemne asta? In fine. Imi spun ca pot avea o discutie normala si ies. Pe hol multa lume pentru alte filme asa ca mergem in toaleta cinemaului. Cand ma uit la tip, cam 2 metri si parca din campionatele K1. Ma bat cu asta? E clar ca incerc dialogul. Dar tipul nu prea vrea sa auda. In minte am doar ce-mi feresc, ca se pare ca tipul vrea sa dea o lectie. Sunt salvat de unii care intra in toaleta, mai mult, tipul insista sa mergem si noi “sa ne pisam”, ca “nu vreau sa te bat sa te pisi pe tine”, adevarul e ca imi pare totul sumbru si nu inteleg de ce am ajuns in asa o situatie. Dar inca ma tin tare. Amabil, tipul se mai si cearta cu inca 2-3 oameni ca eu sunt cu el si prin urmare, sa nu mi se bage in fata. In fine, pleaca si tipii, tipul strange pumnii, eu ma gandesc sa-mi apar fata si inca un loc dureros pentru barbati si zis sa lovesc si eu macar o data. Pumnul lui trece cumva prin “garda” mea si….mda, ma trezesc. E o noua dimineata ! Cam asa am iesit din situatie…Ciudat e ca un vis asemanator am avut acum 2 ani, nici nu mai stiu daca am povestit de el, dar in fine, vad ca se repeta, personajele sunt altele, iar eu de fiecare data aplic metoda proprie de a iesi dintr-o incurcatura. Dar daca totusi e vis, de ce nu lupt mai mult ?  De ce vizual imi spun ca respectivul e mai tare din start decat mine? Poate ca sunt ninja, macar in vis…poate ca l-as bate. Cred ca trebuie mai multa concentrare. Vedem, cand se mai intampla…

Cunoasteti senzatia aia cand dupa ce ai vazut ceva de care sa nu stii mare lucru, sa iesi afara si sa nu ai cuvinte? Cel putin pe moment cam asa a fost. Mi-am spus doar ca asa un spectacol merita vazut de multe ori, pentru ca in timpul unui spectacol nu mai stii la ce sa te uiti ca sa nu-ti scape imaginea de ansamblu. Sunt opt-noua actori, buni sau extrem de buni dansatori, flexibili, puternici, acrobati si sunt momente in care spui ca fiecare e in lumea lui, dansand ca speriati de ceva venind de sus, dansand cu o punga, cu o papusa, ca intr-o lupta cu un dusman imaginar, apoi interactionand cu ceilalti, completand intr-un fel tabloul mare, dand sens intregului si ruperi de ritm care fie erau linistite, fie la viteza maxima.Ma uitam in jur in sala, imi venea sa exclam mai mereu, “nu se poate asa ceva !, nu am vazut asa ceva !, de unde au atata energie si forta acesti actori-dansatori?, cum pot face una ca asta, doar nu sare de acolo, doar nu se arunca, e chiar gol cu saxofonul in mana, de unde muzica asta care sa-i completeze perfect? Probabil ca au fost mult mai multe intrebari si momente din acelea in care ma bucuram de unul singur ca am ales asa ceva.

Cat despre subiect,  cred ca a fost fain ales. Orasul global. Orasul in care spatiile se delimiteaza, devin patrate, eficiente, ergonomice, oamenii devin liniari, merg la un serviciu stabil, ca niste furnici se ascund in boxe(un call center, nici aici nu scap de sechelele jobului trecut), lucreaza dar si isi intercaleaza viata privata cu serviciul, prietenii ii racoleaza de acolo, iesirile sunt tot de acolo, telefoanele acasa, se fac de pe aceleasi telefoane de pe care se vorbeste cu clientul, valorile sunt prost intelese, ajungi sa vorbesti de valorile firmei, mai mult decat de cele in care crezi(hmm, atat de asemanator). Un oras ipotetic nascut din haos in care se simt tot mai tare efectele globalizarii. Imi amintesc mancarea de al Mc Donalds cumparata aproape zilnic, pungile de super market, constructiile pe verticala, mai toate in sticla, spatiile verzi tot mai rare, imbinarea partii private a vietii cu cea profesionala, conflictele fara rost, dar cel mai mult acel trai in comun fara a ne cunoaste prea bine si ramanand doar la acel nivel superficial. Acesti oameni despre asta vorbesc in piesa. Ma rog, danseaza si vorbesc.  E calm totul, incet insa strada se umple de oameni care incep sa se certe, banal, ca la coada, poate ca cineva a intrat in fata, poate ca cineva a jignit pe cineva, cert e ca in curand se cearta toti cu toti si se impaca cu cei care pe moment le sustin punctul de vedere. Din calmul acela in haosul dat de cearta, totul in dans, din calmul unei relatii normale, in alt haos, cand barbatul si femeie se cearta pe ce mananca, pe telecomanda, pe filmul pe care il vad…salturi, aruncari, flic-flac-uri, forta bruta, invartiri, stand in maini, in cap, dans in doi, modern, apoi din ce in ce mai provocator dar si violent cumva, cu nerv, cu suspendari de cate un obiect, cand tremurand din tot corpul, cand miscand doar parte , mimand nebunia, bucuria, linistea, calmul, boala, caderea, jocul, nepasarea, dragostea…si cate si mai cate. In final a fost putin ciudat. S-a incheiat desi parca toata sala astepta miscare in continuu. La inceput liniste…si imediat apoi aplauze bine meritate, ca si cum ar fi continuat ritmul piesei. As spune ca publicul din Romania ar fi fost mai cald, sau poate doar cel ca mine, mai fara experienta internationala si fara prea multe spectacole de dans la activ. E drept, vad la Puric, la  Radu Afrim , vad la Andrei Serban, la Silviu Purcarete, dar ce am vazut aici nu am vazut la nici unul, pentru ca la ei mai e si altceva decat teatru dans si probabil accentul cade altfel. Oricum, fara sa spun ca e diferenta mare intre scoala de aici si ce am vazut eu acasa, zic ca, ar prinde extrem de bine sa se vada asa ceva si in Romania. Cred ca ar placea, cred ca ar fi o alternativa la ceea ce avem acolo, cred ca ar fi un plus pentru orice om care iubeste teatrul si poate un nou inceput pentru teatrul dans.

Inca ceva in final. Daca e sa spun de o lipsa a acestui teatru, as spune doar ca in mintea mea(ca si a fostilor colegi), un call center fara nici un indian, nu prea e call center ! Degeaba ai chinezi, japonezi, spanioli, francezi, bosniaci, nemti…daca lipseste indianul ! Poate data viitoare …

Enjoy cateva imagini “rapite” de pe youtube, poate nu in cea mai buna montare….

Poza nu-i cea mai potrivita, recunosc, dar cateodata acest lucru se poate intampla si in viata reala. Oamenii trec nepasatori pe langa lucrurile care pentru ei nu conteaza. Nu ati simti ca atunci cand cineva va povesteste un eveniment la care nu ati ajuns, sunteti cumva mai aproape de eveniment, vizualizati macar un putin ce a fost acolo si poate va ganditi sa nu mai ratati data viitoare? Sau chiar din contra…poate asa o sa spuneti ca ati facut bine, tinandu-va departe. Dar nu despre asta e vorba aici ci despre un gest frumos, un gest pe care eu nu l-am mai intalnit si cumva l-am apreciat ca fiind cel mai bun lucru de la Berlinale, despre care am spus sa scriu separat. La inceput nu stiam ce se intampla in cinema, era doar o zona de locuri rezervata, se mai intampla, mai multi acreditati…cine stie, apoi am vazut oameni insotiti de alti oameni intrind in sala si indreptandu-se spre acea zona. Mai atent priviti, toti aveau bastonul alb, prin urmare, nevazatori. Film pentru nevazatori? Da, se pare ca exista asa ceva. Se pare ca cineva s-a gandit ca orice scena poate fi povestita, de auzit aud ce se intampla, iar prin respectivul povestitor ajung sa-si imagineze scena, sa inteleaga ceea ce noi vedem. E clar ca nu e tot una, dar e mai mult decat nimic…si undeva asta am apreciat. La finalul filmului, oamenii respectivi au aplaudat mai mult decat ceilalti…probabil povestitorul sau povestitorii au reusit sa-i faca sa vada si cu ochii inchisi.