Archive for April, 2010

Impotriva curentului

Posted: April 30, 2010 in 365, cutia cu cioburi

Nu-mi placea sa port cravata de pionier, de cele mai multe ori nu gaseam inelul si mi se parea penibil sa o leg, dar una peste alta am fost de multe ori certat ca nu o am.  Cativa ani mai tarziu nici cravata de piele nu o purtam decat rar si cumva nici acum nu port cu placere cravata desi situatiile o cer cateodata. Mi s-a spus sa ma barbieresc, pentru o prezentare, nu am facut-o cum nu am facut-o la nici o vizita de client, doar pentru ca asa spuneau bunele maniere. A fost bine si cu barba de 3 zile si in afara de privirea sefei directe, restul a mers.Nimeni nu parea sa se uite la barba mea si cred ca nici nu am influentat negativ cumva audienta.

In trecut, la controlul unghiilor  ieseam in general bine, dar mai mereu nu aveam batista. O pierdeam, o puneam bine si ascuns, sau pur si simplu uitam s-o iau de acasa. In generala aveam treningul prea colorat ca sa stau cu el la ore, in liceu steaua metalica si semnul cu fulgere al transmisionistilor din armata, nu au fost bune pentru sacoul meu. Chiar si parul era prea mare, intra in ochi(ce vremuri :-), camasa mai mult pe afara, pantalonii prea largi, bocancii prea butucanosi, freza prea indrazneata. In clasa a 12-a m-am tuns scurt, de revelion si nici atunci nu a fost bine. Era prea scurt, aratam ca un puscarias, spunea diriginta. Apoi am vrut sa-mi pun cercel si tata m-a amenintat ca-mi rupe  urechea cu tot cu cercel(cred ca a fost singura data cand tata a comentat ceva de acest fel) in facultate visam la un tatuaj, dar undeva metoda m-a indepartat si teama ca nu ar fi totul salubru. Apoi am decis sa plec in Bucuresti impotriva presiunii venite din partea parintilor si a prietenilor care urau Bucurestiul. Siguranta si hai sa ramanem aproape erau cuvintele. Au fost momente in care mi-am inchis instinctul, doar nu mi-am facut tatuaj si nici cercel nu am avut. Freza a la Raducioiu cu codita am reusit si freza de depesar, ras prin parti si in spate sau cu par mai mare in spate…dar undeva e clar ca desi gandeam altfel, trebuia sa plec capul in anumite situatii din trecut pentru ca asa mergeau lucrurile .

6 ladite de cirese nu am vrut sa strang, am preferat sa joc carti multe randuri de livada mai sus ascuns pana s-a anuntat plecarea,  norma la mere o reuseam pe ultima suta, dar stoloni de capsuni iar nu si nici cules porumb, in plina vara. Inventam ceva, desi era clar ca minteam, faceam rost de cate o scutire(multumesc Rodi 🙂 ) sau pur si simplu suportam consecintele.

Tata a incercat sa ma invete sa inot, l-am cam neglijat si oarecum mi-am dezvoltat o proprie metoda. De la el am invatat doar sa nu-mi fie frica de apa. Restul a fost de la mine cu ce am vazut la altii. Imi placea cum inoata si cum sare  Lozu’ (asta era un tip cu 3-4 ani mai mare care inota super fain si sarea cap cu echer). Ceva am furat de la el, ceva am mai pus de la mine. Cap cu echer ca el nu am sarit niciodata. Imi mai reuseau unele, dar maestrul era si ramane el.

Tot timpul ma intrebam insa de ce nu accept drumul simplu si il aleg mereu pe cel intortocheat si singurul raspuns, nu ar fi ala ca sunt un om mai altfel ci poate pentru ca atata timp cat nu sunt eu convins ca nu e bine, n-o sa ma convinga altcineva. Prin urmare, incerc, nu fac altceva, nu sunt rebel si nici nu pozez intr-un erou local. Sunt doar un om care cauta raspunsuri si da cu capul de zeci de ori pana sa gaseasca iesire. Iar cateodata chiar nu gaseste. Dar tot fain e, ca raman cu senzatia aia ca am incercat.

Iesind oarecum din subiect, Liverpool si Barcelona, echipele mele de suflet din Europa au jucat frumos si au pierdut. Au incercat la randul lor sa intoarca un rezultat nefavorabil de acum o saptamana si desi au fost foarte aproape, in final s-au bucurat ceilalti. Dar undeva e cam aceeasi senzatie. Una e sa iei bataie fara drept de apel si una sa speri pana in ultima secunda in miracol. Cateodata iese. Cateodata, nu.

Mergem inainte, calatorule.

Doar cateva urme se vedeau spre varf, probabil de acolo, lasati din elicopter, indraznetii porneau spre aventura. Am vazut doi, ca doi pesti, aproape in paralel, apoi schimbau intre ei locurile cand ar fi trebuit sa sara. Sareau…apoi dupa putina iesire din cadru, reveneau, serpuind partia alba neumblata. Foarte greu probabil si extrem de riscant, o simpla cazatura ar fi putut sa-i duca zeci de metri mai jos unde stancile asteptau si prapastiile imediate. Cat am putut sa-i vad, nu s-au oprit, schiau si iar schiau prin locuri numai de ei stiute sau banuite. Undeva m-am multumit cu muntele meu, aranjat si plin de alti iubitori de munte, dar cateva momente am ramas cu ochii la cei doi…si o parte din mine ar fi vrut ca macar pentru o data sa incerce. Pe margine, prin locuri neumblate, prin visul alb…

Da, e un titlul de film, dar in acelasi timp a fost raspunsul pe care l-am dat cand am fost intrebat de un reporter, cum s-ar numi filmul facut dupa viata mea. Nu ma refeream la faptul ca in mine se ascunde un adevarat ucigas(ca in filmul cu pricina) ci doar faceam  referire la partea aceea ascunsa din fiecare, la partea aceea care ne obliga sa purtam masti de fiecare data cand iesim din casa, cand suntem la serviciu, cand iesim in societate, stam la plaja sau pur si simplu in creierii muntilor. In realitate nu suntem noi in totalitate, nu putem tipa daca asta vrem, nu putem huli daca asta simtim si nici nu putem iubi in fiecare zi pe altcineva, doar pentru ca pe strada am vazut o persoana care ne-a furat privirea.

Revenind la ideea initiala, filmul vietii mele s-ar desfasura undeva intre mai multe orase. Poate nu doar cele prin care am trecut, oricum ar fi si oricare ar fi locatiile, ar fi mult pe strada. Sunt eu cand ma pierd in cate un oras necunoscut, sunt eu cand stau pe strazi fara sa ma uit la ceas si acelasi eu cand la terasa imi ridic ochii din carte si mai comand un pahar de vin. Probabil ca filmul vietii mele nu ar fi numai despre mine, ar fi povestile adunate ale celor din jur, pentru ca doar cu mine ar fi undeva liniar si fara condimente. As filma in locuri deschise, in locuri la inaltime sau in cele in care se aude muzica in surdina iar fumul face vizibilul mai misterios. Sigur as trage si din tigari Gauloise, la fel de sigur as arunca un ochi la un meci, in trecere, pe undeva ar aperea si un cinema in aer liber, mi-as intinde picioarele undeva pe iarba si as vorbi despre orice cu necunoscuti. Iar in final, n-o sa-mi placa despartirile si am sa inchei pe un acoperis, cu oameni stand pe cate o saltea sau sezlong, asteptand soarele si oarecum tacand, prea obositi fiind pentru cuvinte. Ar fi doar ochii miscandu-se si senzatia aceea ca se inteleg numai din priviri, pentru ca in final au ales acelasi loc pentru finalul de zi…

Omagiu iubirilor pierdute

Posted: April 20, 2010 in 365, cutia cu cioburi

N-o sa fie vorba doar de iubite. Ci in general. De lucruri lasate in urma, de colturi de caiat ascunse, de banci scrijelite, de copaci insemnati, de sticle ascunse …Pe cand eram stundent, exista un joc care se numea Civilization. O grafica nu cine stie ce, dar strategie pura. Acel joc iti dadea posibilitatea sa schimbi istoria lumii. Sa dezvolti o anumita natie, sa castigi simpatia vecinilor sau dupa caz, sa cuceresti lumea. Am incercat cu romanii, apoi cu cate un trib barbar, de dragul jocului. Pana ce am descoperit ca pot sa-mi creez o natie. Le-am zis daci liberi. In amintirea stramosilor cu care am tot fost indoctrinati. Asa, cu dacii liberi, am ajuns sa cuceresc lumea. Incet dar sigur, mutam minunile lumii in orasele dacice, inventam praful de pusca mai repede decat chinezii si cel mai fain, dezvoltam orase. Unele de la 0. Asa am ajuns rapid sa epuizez numele dacice pe care le stiam. Sarmizegetusa, Tapae(desi poate a fost doar o batalie aici, cetatea era mai ascunsa), Costesti…ma opresc, am adaugat Gerula(in amintirea lui Iralion Ciobanu), orasul Manz, in amintirea unui cuvant care vine de la daci(puteam sa continui cu Viezure si Branza) dar apoi am continuat cu nume de fete. Asa, doar cat sa insemn si pe harta jocului Civilisation ca cel mai frumos oras era Andreea(de exemplu). In liceu pe cate un colt de caiet aveam saptamanal un alt nume. Poate lunar, daca mi se zambise aproape in tot acest interval.  Tricou cu numele ei nu mi-am facut. Probabil moda aparuse mai tarziu. Dar banci am scrijelit. Am dat si goluri cu dedicatie. Si-am aruncat si biletele la cos. Iar in gand era ceva de genul, poate o sa-l gaseasca din intamplare un gunoier. O sa-l pastreze si o sa-l vanda la o taraba pe post de sonet. O sa-l cumpere altcineva, dar o sa-l piarda la randu-i, intr-un cinema, unde evident avea sa-l gaseasca…Prin cate o carte mai gasesc cate o scrisoare veche, sau o felicitare de la mare, din Navodari sau Costinesti: O raza de soare si un zambet, din minunata tabara…pastrez, tin, zambesc si undeva ma bucur ca le-am trait. Pe cate un tricou din copilarie, as gasi sigur niste urme de carioca de la un numar scris sau cate o ata colorata, cu care mi-am cusut numarul unui fotbalist celebru, in penarul chinezesc am si acum numarul ei, celei care mi-a furat inima in clasa a 2-a. N-am sunat-o. De fapt am sunat-o si am inchis. Iar cand am indraznit s-o sun, plecase din tara. Imi lasase postere. Multe. Chiar multe multe. Depeche Mode si Sandra. Ciudata combinatie. Sandra era pentru bunul meu prieten. Dar intr-un fel, posterul de 8 pagini nu am reusit sa il dau niciodata. Imi placea si mie, in plus, avea scris pe spate un mesaj de ramas bun. L-am pastrat mult timp. Pe cate un sonet scriam fara sens si il lasam pe o banca. Pe felicitari am inceput sa scriu din nou ganduri. S-au vrut 101. N-au fost nici macar 10. Desi probabil in cap depaseau cu mult numarul alocat de 101. Un bilet de tombola, unul de concurs, cuvinte lasate pe nisip, altele pe un pod de lemn, o piatra primita in Pestera Muierii, o guma lasata in par, sau cate un dans in aer, o fotografie, mii de amintiri…mai cate un mesaj legat in drum, mai cate unul ascuns in sticla, mai cate un fum, ma rezem, e soare, tot ce am iubit e in mine…

Trip

Posted: April 19, 2010 in 365, ce mai vad, imagini salvate...

Intr-un fel e greu sa descriu luna trecuta, e cu de toate, dar in final e asa, cu un zambet amar, apoi cu unul vesel, cu multi prieteni dragi si fara de altii, cu cate o tigara la colt de noapte, cu mult alb, cu inaltimi, cu ceva drag lasat in urma, fara de ganduri negre si totusi ca si cum as face un nou prim pas in lume…o sa pun cateva poze, cainele e Darko, cadoul luat parintilor, iar personajul cu plete e un fel de Jesus local in Caransebes…hai cu imaginile, ca altfel se pierde totul printre nori cu cenusa vulcanica.

Caietul cu rețete

Posted: April 7, 2010 in ce mai vad, cutia cu cioburi

Probabil exista in fiecare casa, bunicile si mamele au fost oarecum obligate sa aiba asa ceva pentru ca nu prea existau carti de bucate. Iar casele care aveau si o carte de bucate(Sanda Marin, in general), adaugau pentru specificul local, acest caiet. Al mamei e rosu si are in el multe retete scrise de mana, de la bunica si din vecini, adaugand o noua pagina de fiecare data cand o incanta ceva sau vorbeam eu prea mult de lucrurile mancate pe la altii. Multe prajituri, placinte, salate, pate traditional etc…scrisul se pierde aproape, gramajele mai mult se banuiesc dar undeva e ca o partitura pentru un muzician priceput. Canta mult mai bine avand-o in fata, chiar daca nu se uita aproape niciodata la note. Acelasi caiet are cateva pagini adaugate, impaturite si trecute ca niste anexe la existentele zeci sau sute de pagini. Sunt retete luate din zbor, copiate de la televizor, sau de la cate o petrecere la care e pur si simplu incantata de cate ceva si vrea sa-l faca mai departe. E drept ca nu mai e atat de actualizat ca in trecut, ca in general repeta parte din retetele de succes dar undeva are un farmec aparte. De cate ori merg acasa, mama are acel caiet pe masa, face ceva, pregateste ceva, improvizeaza si adauga un plus de gust la tot ceea ce stiam pana acum. Retetele de la bunica au un plus de autentic, cate o litera lipsa sau pur si simplu in limbajul ei “ciocolata” e “cocolata” rar, șocolada, cuvinte din banat,  tzucar in loc de zahar, cucuruz in loc de porumb, paradaisa in loc de rosie, piparca in loc de ardei, crastavete in loc de castravete, chilaraba in loc de gulie, morconi in loc de morcovi etc. Oare in viitor ce se va intampla cu acest caiet venit de la bunica? Cine o sa-l mai foloseasca cand scrisul se va pierde de tot? E doar un alt caiet cu coperta rosie, care o sa ramana in urma, ca si caietele din scoala? Poate. Dar ar fi pacat ca prajitura cu sucituri sau cornuletele cu nuca sa fie uitate ! Hai si strudelul cu cirese…