Archive for June, 2010

Un pas

Posted: June 27, 2010 in 365, ce mai vad, cutia cu cioburi

Casa-i plina la ora tarzie, discutiile curg, pe terasa e inca racoare, pisica vaneaza iar ca sa va introduc in atmosfera, asta-i piesa…

…zilei de ieri. Azi e liniste dupa multe zile si abia acum imi dau seama cat de mult mi-a lipsit. Gandurile nu mai sunt amestecate, orele sunt mult mai firesti, fumul lipseste din incapere si nu mai depind de programul altora. Atat de simplu. Vad mult mai bine acel bazin aflat cateva etaje mai jos, sub terasa, vad culorile caselor de pe strazi, vad agitatia din parcuri, strazile din ce in ce mai pline de turisti, scarile caselor vechi, inguste, ca si strazile partii gotice…am stat intr-o piata, am privit oameni si am asteptat sa te gasesc in spatele fiecarei multimi, apoi am cules pietre, imi amintisem de gestul “furat” de la un prieten al parintilor, sa iau pietre de peste tot unde ajung, sa le stiu istoria sau ma rog, locul, ca si cum as pastra in mine zeci de amintiri. Chiar si tu esti, rezemata mai mereu de cate un perete desenat, zambind si cerandu-mi sa alergam fara sa tinem cont de multime. Iar cand intreb unde, tu zambesti, ca si cum raspunsul evident ar fi, “pana la capatul lumii” si eu zambesc la randu-mi, gandindu-ma ca as merge. Oare cum o sa fie totul? Zic sa mergem incet, calatorule, mai intai urcam in tren, ne incarcam si gandurile, chiar si cele spre ea, oricine ar fi ea, chiar si micii eroi din copilarie si tricoul cu Torres si chiar si o parte din mare…apoi mai vedem. Inca 2-3 zile si ne intoarcem la real life. Ca si cum pana acum am jucat intr-un film slab si previzibil…merge banda?

Pe o harta pasul meu e mic….drumul incetosat si am senzatia ca-mi lipseste putina muzica si o tigara…si mai mereu, gandul spre tine. E 1:17, noapte buna,calatorule, oriunde ai fi, infrunta vantul….

In Barcelona lumea se uita mai putin la Campionatul Mondial de Fotbal, cateodata ca sa gasesti un bar cu televizor pus pe meci te plimbi putin. Prefera emisiuni cu tot felul de concursuri, prefera lucruri mondene, prefera loto sau jocuri de noroc. Ciudat. Cel putin asa imi pare mie. Pana la urma insa ajungi sa stii unde sunt televizoare si unde se si proiecteaza meciul. Din pacate, doar meciul de seara e pe televiziunea prin cablu, cel de dupa amiaza e la cate un canal special, din acela care costa putin mai mult. In fine, dupa ce ti-ai gasit locul cel mai apropiat de zona in care stai trebuie sa vezi daca nu se inchide o data cu siesta. Pana la urma cel gasit de mine e unul cu specific catalan. Se numeste : Ca acasa la mama. N-am nici o problema cu numele desi in cartile de turism ti se precizeaza sa eviti localurile care au specificat cuvantul “mama” pentru ca se adreseaza turistilor, bucataria e mai mereu facuta in graba, accentul cazand pe cantitate si nu pe calitate. In fond sunt turist. Cert e ca aici bucatarii si cei care te servesc sunt chinezi sau vietnamezi, iar musafirii, in functie de meci. Multi uruguayeni, mexicani denumiti mariachi, argentinieni, chilieni (America de Sud la putere) dar si italieni sau nemti. Limbajul e clar cel al fotbalului. Pe mine ma stiu deja ca superter al Coreei de Sud. Ma si intreb de ce. Poate pentru ca sarbii au plecat acasa si cu spaniolii desi simpatizez, nimeni nu observa ca toti restul tin cu Spania. Adica nu e ceva anormal, chiar daca sunt strain, sa tin cu Spania. Doar ca sunt neobservat atata timp cat nu am tricou cu ei. Imi plac insa oamenii din bar, nu exista ura intre ei, discutiile sunt lejere si haioase. Chinezii nu suporta japonezii, uruguayenii viseaza sa invinga in 4 ani Brazilia iar pe Maracana si sa fie acolo, dar pastreaza cea mai mare ura pentru argentinieni, mexicanii canta cat sa-si mentina porecla de mariachi, argentinienii se cred deja campioni mondiali iar nemtii traiesc intens si se pregatesc de confruntarea cu Anglia. Toata lumea vorbeste cu toata lumea, cu chinezii vorbesti intr-un mix de engleza si cuvinte spaniole, zambete, schimburi de informatii, limbaj fotbalistic, istorie, oameni care au auzit de Mutu si Chivu, poate chiar de Hagi, nu exista sa nu gasesti un limbaj comun in lumea oamenilor indragostiti de fotbal. La o singura intrebare venita de la un pusti mulatru cu ochelari si ghiozdan cu pokemoni, nu am stiut sa raspund. De ce tin cu Korea daca nu-s korean ? Chiar, de ce tin…cum sa-i raspund unui pusti la aceasta intrebare. Pana la urma i-am spus ca imi plac pentru ca sunt si caratisti pe deasupra si desi parea ca nu e total convins, a acceptat raspunsul si in final, cand s-au calificat, a zis ca sunt faini. Ma rog, el tinea cu Portugalia pentru ca tatal lui era de acolo. Dar pe doi o sa tina cu Korea, pentru ca au fotbalisti caratisti si a primit bomboane de la mine.

Adica Sonar , intr-un limbaj fascinant in copilarie.  Festivalul de muzica avangardista si arta multimedia, cum se intituleaza, e ceva la care am vrut sa ajung de mult. Reclamele si prietenii mi-au “bagat” microbul, apoi totul a fost oarecum firesc. Am ajuns, am vazut si e cam asa.

Inceputul e calm, anul asta a fost intr-un parc unde un amfiteatru a fost umplut cu niste instalatii de lumini. Imaginati-va o suprafata plata pe care au fost instalate multe cutii, oarecum ordonat, cu spatiu intre ele. La ora h, toate aceste cutii s-au aprins iar razele s-au unit undeva in aer formand o raza mare care parea ca lasa brazda in cer. Totul pe o muzica din aceea lenta, in surdina cumva. Iar dupa ce raza a fost lansata, oamenii au pasit incet incet prin labirintul acelor cutii, s-au jucat cu mainile in lumina, au facut poze, au vorbit cu diversi cunoscuti. Apoi am fost indrumati spre un spatiu in imediata apropiere unde Ryoji Ikeda a deschis oficial festivalul cu un show de circa o ora, minimalist, cateodata doar cu cateva sunete, cu niste imagini in alb negru care iti aminteau de momentele acelea in care se lua programul si aparea mira si imediat dupa aceea, “puricii”, dar totusi reusit, chiar si pentru mine, un nespecialist al curentului. Ciudat a fost ca dupa ce s-a terminat showul japonezului, s-au reluat cele doua evenimente, probabil pentru intarziati sau cine stie.

Bar, club, discutii din acelea de dimineata, chei pierdute, un prieten escaladeza, ajunge in balcon si deschide usa. Prima linie, ca sa te integrezi. Muzica merge, am senzatia ca in Barcelona nu se doarme. Imaginile fug cu repeziciune, orele trec, la fel si gandurile, oamenii mai gasesc un ceva de care sa se lege si inca ceva de baut. Parca-i concurs, cine rezista mai mult. Ma scurg, prima zi se termina undeva pe la 11 dimineata. Iar a doua incepe in curand.

Linia a doua, ca sa rezisti. Avem un punct de intalnire, o sa luam trenul din Piata Spaniei, 3 statii, nu-i foarte departe dar asa ajungem mai repede. Inca din statie vezi o multime colorata pregatita de o noapte alba. Te intrebi cat de mult ai dormit, dar asta conteaza cel mai putin acum. Esti in multime si tot asa ai sa fi purtat pana la intrare. Vezi pe jos multi care incearca sa-ti vanda diverse de la bauturi la tricouri care imita tricourile originale ale sonarului. Se intra usor si civilizat. Ni se arata salile. Una imensa acoperita, una foarte lunga in exterior si una partial acoperita, partial sub cerul liber. Oamenii colorati. Asta am mai spus, dar probabil ca e un efect al orasului.  Majoritatea fumeaza iarba. Cei care nu fumeaza au pastile sau trag pe nas. Ma uit in dreapta si in stanga, tripul e cam acelasi. Sunt baloane albe cu ochi, in forma de fantoma, tricouri cu fantome, in fond fantomele sunt imaginea sonarului din acest an. Muzica conteaza mai putin pentru majoritatea, atmosfera face totul. Iar atmosfera e una de pierdut si regasit, sprijinit eventual, cazut iar si renascut. Cred ca vezi de toate. De la persoane faine la persoane apropiate de manelistii din Romania, de la costumati in piele, la tinute trash, de la freze rasta la punk, de la tatuaje pe tot spatele pana la cele mici in diverse locuri, pe picior, de exemplu, vezi chiar oameni linistiti, cuminti, pierduti undeva intr-un colt cu ochii la scena pana ajungi sa-i vezi pe cei care sar continuu, pe cei care se scurg, pe cei care cad din picioare si cei care au descoperit tupeul dupa ce au tras ceva. Sunt multe cupluri si se si formeaza usor altele, din cand in cand vezi cate o pungulita desfacuta si oameni impartind o mica lingurita ce ajunge plina in dreptul nasului si apoi trebuie reumpluta, sunt si masinute de tamponat, bauturi, chioscuri cu clatite ,pizza si suveniruri, punctul sanitar , care iti poate verifica si calitatea drogului(ma rog, nu am inteles cum o fac…dar asta e o alta poveste).

A treia linie ca sa rezisti pana dimineata si sa simti spiritul tehno, explica cineva. Ce e drept e o senzatie ciudata sa vezi oamenii dansand pe lumina, sa vezi oameni tipand, sarind sau cazuti pe jos, sprijiniti de cate un stalp la orele diminetii. Oboseala li se citeste pe fata dar liniile si pastilele lucreaza si te tin activ. Ca pe zombie. Personal nu inteleg exagerarea. Mi se pare firesc sa merg acasa dupa ce se incheie festivalul, nu sa merg intr-un alt loc, intr-un alt festival, sau macar “s-o ard la o poveste” ca e prea devreme…dar si asta-i alt film.    Cat despre muzica, am vazut din mers Joy Orbison(nu mi-a placut deloc), LCD Soundsystem, monoton, liniar, fara prea multe lucruri care sa surprinda, Aeroplane, slab, Plastikman, super show, multimea in delir, majoritatea concertului s-a aflat in spatele unei instalatii din care doar umbra ii iesea in evidenta…oricum, cu ritm, cu oameni infierbantati dansand continuu, o mostra…

si 2 manydjs, cu un program fain, cu parte vizuala incantatoare, jucandu-se parca cu niste coperti ale unor albume vechi, ale unor formatii cunoscute.

Ziua urmatoare, Roxy Music, doar un putin, dar cat sa prind din vocea lui Bryan Ferry si s-o port cu mine mult timp in gand. Apoi a venit Jonsi si probabil daca s-ar fi incheiat imediat dupa, festivalul, n-as fi obiectat nimic. Pe acelasi stil ca si Sigur Ros, facand trimiteri la partea aceea poetica, cu niste imagini dintr-o lume inventata cumva din imaginatia acestui om, Jonsi a reusit in ora in care a stat pe scena sa readuca partea aia  din fiecare de care uitam odata cu varsta. Inocenta. De aceea cred ca desi o consider pe cale de disparitie, speranta inca nu a murit. Inca mai sunt oameni care mai cred si in altceva, inca mai sunt oameni care mai cred in lucrurile mici dar de suflet si cel mai bun lucru e ca nu se pleaca in fata valului de miscare, forta, rezistenta si atat. Nu-mi prea vin cuvintele, atatea as vrea sa spun despre acest concert gandit cumva ca o trecere printre anotimpuri, o incercare de supravietuire in furtuna, o incercare de a pastra valorile, de a sta alaturi de cineva, departe de rau, de negru…si terminand intr-o alta furtuna si ninsoare, tot mai mic si singur, ca noi toti…

O vorba buna si despre Herbert, desi audienta nu a inteles ruperile lui de ritm si in final s-a injumatatit…dar concertul a fost foarte bine gandit si pentru cei care aud si altceva decat un zgomot, a insemnat mult.

Fratii chimici au dezamagit. Desi cred ca au reusit sa stranga cea mai mare audienta si probabil ca cei mai multi au si gustat showul cu lasere si imagini bine lucrate, pentru mine ramane in picioare comparatia cu un blockbuster american. Fara popcorn

Concluzia o las in coada de peste, Sonar e un festival cu bune si rele, ca oricare festival, zic ca trebuie trecut la categoria lucrurilor de vazut o data in viata si apoi stii singur daca mai vrei sau nu. Personal azi zic ca mai vreau, maine ca ma mai gandesc si poimaine caut altceva. Calatorule ? Depinde pe unde te poarta drumul, cam asa e…

Tiff, partea finala

Posted: June 15, 2010 in filme

Miercuri m-am intalnit cu personajul feminin preferat de la acest festival. Juca o autista, in filmul maghiar Vremuri de alta-data. Mult timp m-am gandit daca nu e si in realitate in alta lume. Pentru ca mie asa mi-a parut. M-a convins din prima, iar pe parcursul filmului doar a intarit senzatia. Destul de trista povestea filmului, o descriere gasiti mai sus, pentru mine, muzica, modul de filmare si jocul Terezei Vass merita elogiate. Filmul sarbesc Orasul diavolului a fost o dezamagire. Un fel de telenovela presarata cu cateva glume nu foarte reusite. Imi plac in continuare sarbii, doar am crescut cu ei, am si ras de cateva ori, dar in general nu am avut ce sa remarc la acest film din competitie. Seara s-a terminat cu un alt film maghiar, Nu suntem prieteni. Undeva greu de apreciat acest film, cu momente bune si proaste, cei de langa mine nu l-au prea gustat, filmul fiind facut din improvizatii despre relatii, coincidente si natura umana. Personal am gustat amestecul, mi s-a confirmat starea aceea de confuzie iar umorul sec m-a incantat. Joi a fost din nou o zi cu 5 filme. 9:06 a deschis balul cu o poveste politisto-psihologica. Imaginati-va un politist care se identifica incet incet cu victima. Se muta in casa victimei, incearca sa-i descopere obiceiurile, incearca sa faca tot posibilul sa inteleaga motivul sinuciderii mergand cumva pe urmele acesteia…nu spun cum sfarseste, cred ca e unul din filmele care trebuiesc vazute. Iubiri  incrucisate marca Kaurismaki nu mi-au placut. Nu m-am atasat de personaje, umorul nu a mai fost la inaltime, o poveste putin credibila si fara sare si piper, ca parere generala. Tot ce imi place e un film polonez despre adolescenta. Placut, pe fondul unei Polonii tensionate de la inceputul anilor ’80, contrastand insa cu cateva imagini de la mare, doza de poetic. Documentarul despre Shukar Collective mi-a smuls multe zambete. Cred ca e un experiment reusit ca prim documentar despre muzica, din Romania. Filmul de care nu am stiut nimic cand am ajuns la festival, dar apoi am auzit atatea ca a devenit un must, e Cafe Noir. Putin ciudat, ca tot ce vine din Coreea, construit ca un puzzle, filmul a avut multe momente foarte bune dar si scene din care nu am inteles nimic. Multe semne de intrebare la iesire in incercarea de a asambla partea aia de inteles. L-as numi filmul controversat al festivalului, cel care probabil ar fi fost mai pe intelesul tuturor la o ora mai matinala sau poate doar nu ca al 5-lea film intr-o zi. Parerile prietenilor au fost destul de impartite, mai degraba deziluzionand decat impresionand…dar na, faptul ca e foarte controversat il face ca un film de care trebuie amintit si in plus se recomanda pentru alte minti mai luminate.

Felicia inainte de toate a fost o surpriza placuta. Inca un joc bun al artistei din rolul principal. Cred ca toate mamele ar trebui sa vada acest film, pentru ca printre altele filmul e si despre relatia mama-fiica. Extrem de real, as zice foarte bine scris, simplu, despre o zi normala a unor oameni normali, fara complicatii si pe intelesul tuturor. O nota aparte pentru Ozana Oancea, extrem de convingatoare in rolul Feliciei. Apoi au urmat doua filme cu Craciunul in titlu. In ziua de Craciun si Marti, dupa Craciun. Ciudat ca in amandou, cuplul initial e perturbat de o a treia persoana si dupa o asa numita relatie in trei, se formeaza un alt cuplu. Primul exploateaza mai mult latura tineretii, a incercarilor, a momentelor acelea in care esti nesigur si totul iti pare fain si misterios. Al doilea, vorbeste despre familie, despre pierderea unei relatii, despre momentul acela in care desi ti-e foarte bine, ajungi sa te indragostesti mult prea puternic de altcineva. Trist. Inca un pumn direct in figura pentru cei care au trecut prin asta si cred pana la urma pentru ca e atat de real. Scrisori catre parintele Jacob a fost ultimul film de remarcat. S-a remarcat in primul rand pentru ca a fost singurul film cat de cat care putea fi vazut in penultima zi pana la orele de seara. Extrem de proasta planificarea filmelor,  zile in care trebuie sa alegi din cateva filme bune si zile in care nu poti vedea mai nimic. Sambata, in penultima zi, a fost cel mai elocvent exemplu. Filme vechi, majoritatea vazute, reluari ale filmelor vazute, cateva scurt metraje si filme a caror subiecte nu m-au tentat deloc. Una peste alta n-o sa mai zic de rau. Pana la urma a fost o editie frumoasa cu ceva filme interesante si povesti cu prietenii dupa film. Poate o editie mai “cuminte” in ceea ce priveste filmele, dar avand surprizele ei presarate la tot pasul. Mi-a placut sa fiu alaturi de prieteni, am gustat din explicatiile si povestile dupa fiecare film, am ras, am fotografiat si am cazut cateodata in butoiul cu melancolie. Inca o tigara, inca o gura de real, inca o imagine din aia tremurata prin fata ochilor, oameni noi, priviri, plimbari, cuvinte…si multi alti calatori.

Tiff, primele zile

Posted: June 2, 2010 in ce mai vad, filme

Pentru mine festivalul a inceput putin mai tarziu, pentru ca am ajuns sambata noaptea in Cluj. Cu toate astea am prins doua filme tarzii, primul, povestea unui recuperator , Fara suflare si al doilea, un film de groaza numit Hoarda, despre un grup de politisti corupti, care incerca sa-si razbune colegul ucis si dau peste niste zombie. Inceputul filmului m-a facut sa cred ca e unul din cele mai “pe gustul meu” filme ale festivalului, continuarea insa a schimbat total aceasta perceptie. Duminica a fost ziua in care am vazut filme nordice. Original e perfect pentru suflet, cred ca cel mai frumos film de pana acum din festival, O solutie rationala e un film cutremurator despre relatiile de cuplu si despre acel moment in care dispare scanteia dupa o anumita perioada. R e povestea unui puscarias inchis intr-o inchisoare de maxima securitate din Danemarca, trista ca orice poveste de dupa gratii. Luni a fost ziua in care n-am vazut Cafe Noir pentru ca partea tehnica a festivalului a avut de suferit. Se zice ca e un film bun, Chirilov a spus ca daca ar reduce festivalul la un singur film, ar spune Cafe Noir. Prin urmare suntem in faza in care acel film nu merge. Asa ca am mers la teatru. Un Andrei Serban nou la Teatrul maghiar din Cluj ar fi trebuit sa fie un regal. A inceput frumos, cu o prezentare pe scarile si holul de la intrare, a continuat fara a iesi in evidenta cu nimic, plictisitor, pe alocuri repetitiv, fara sclipiri. Filmul inseamna o femeie si-o pusca, a fost un titlu de film care m-a atras. S-a remarcat doar printr-un montaj bun din filme mute si cam atat. Apoi a mai fost o drama italiana pe nume, Eu sunt dragostea in care s-a remarcat Tilda Swinton in rolul unei femei instarite, indragostita de un barbat mai tanar.

Ieri a fost ziua cu cele mai multe si mai interesante filme. Hiroshima e un film cu multa muzica si cam fara cuvinte. E povestea unei zile obisnuite a unui om lejer care se plimba cat e ziua de lunga mai mereu cu castile in urechi facand opriri care sa-i condimenteze liniarul. Un joint, o partida de sex, cumpararea unor saratele, o “bataia ” cu tatal in parc, un meci de fotbal in care scorul era deja 267 la 264, o baie in mare, o discutie cu prietena lui in pauza de masa, un concert. Poate cel mai asteptat film a fost pentru mine Lebanon. Iar asteptarea a meritat, considerandu-l cel mai bun film din festival pana la acest moment. Lebanon e povestea unor tineri soldati, in prima zi a razboiului dintre Liban si Israel, filmat aproape in totalitate intr-un tanc si adaugand imagini cu ce vede “ochitorul” tancului. Povestea e reala, accentul cade pe lipsa de experienta a soldatilor trimisi cumva in prima linie, trecerea de la joaca de-a razboiul la razboiul adevarat. Foarte inchegat, conflictual, incitant, cu multe semne de intrebare si probleme de constiinta, greu, dur, puternic si cateodata chiar ca te lasa si fara cuvinte incercand sa-l descrii. Doua vorbe si despre filmul in aer liber, considerat filmul soc al festivalului. Canin, reinventeaza o lume, schimba ordinea de zi cu zi si cucereste prin originalitate. Imaginati-va o familie care si-a izolat copiii de lume. Un gard imens inconjoara casa. Avioanele sunt facute sa cada, pisicile sunt inamici de moarte, zombie inseamna flori mici si galbene iar excursia e o lumina puternica. Nimic din ceea ce stim noi nu e adevarat pentru acei copii,  au alte reguli, au alte definitii pentru anumite cuvinte, sunt izolati de la informatie, crescuti cu frica parintilor, inchisi intr-o proprie lume. Probabil un must see, calatorule…si tiff-ul e la jumatate.

Pare un festival mai linistit, cred ca si vremea a tinut din oameni in case, mai sunt probleme tehnice mai ales la Cinema Arta, mai sunt filme care nu se pot reprograma, daca afara ploua, mai sunt filme inlocuite de alte filme, filme care sunt date ca anulate dar care pana la urma ruleaza si in rest numai de bine.