…/_ _ _/_./._/._.

Posted: June 23, 2010 in 365, ce mai aud, ce mai vad, imagini salvate..., povesti de cateva minute

Adica Sonar , intr-un limbaj fascinant in copilarie.  Festivalul de muzica avangardista si arta multimedia, cum se intituleaza, e ceva la care am vrut sa ajung de mult. Reclamele si prietenii mi-au “bagat” microbul, apoi totul a fost oarecum firesc. Am ajuns, am vazut si e cam asa.

Inceputul e calm, anul asta a fost intr-un parc unde un amfiteatru a fost umplut cu niste instalatii de lumini. Imaginati-va o suprafata plata pe care au fost instalate multe cutii, oarecum ordonat, cu spatiu intre ele. La ora h, toate aceste cutii s-au aprins iar razele s-au unit undeva in aer formand o raza mare care parea ca lasa brazda in cer. Totul pe o muzica din aceea lenta, in surdina cumva. Iar dupa ce raza a fost lansata, oamenii au pasit incet incet prin labirintul acelor cutii, s-au jucat cu mainile in lumina, au facut poze, au vorbit cu diversi cunoscuti. Apoi am fost indrumati spre un spatiu in imediata apropiere unde Ryoji Ikeda a deschis oficial festivalul cu un show de circa o ora, minimalist, cateodata doar cu cateva sunete, cu niste imagini in alb negru care iti aminteau de momentele acelea in care se lua programul si aparea mira si imediat dupa aceea, “puricii”, dar totusi reusit, chiar si pentru mine, un nespecialist al curentului. Ciudat a fost ca dupa ce s-a terminat showul japonezului, s-au reluat cele doua evenimente, probabil pentru intarziati sau cine stie.

Bar, club, discutii din acelea de dimineata, chei pierdute, un prieten escaladeza, ajunge in balcon si deschide usa. Prima linie, ca sa te integrezi. Muzica merge, am senzatia ca in Barcelona nu se doarme. Imaginile fug cu repeziciune, orele trec, la fel si gandurile, oamenii mai gasesc un ceva de care sa se lege si inca ceva de baut. Parca-i concurs, cine rezista mai mult. Ma scurg, prima zi se termina undeva pe la 11 dimineata. Iar a doua incepe in curand.

Linia a doua, ca sa rezisti. Avem un punct de intalnire, o sa luam trenul din Piata Spaniei, 3 statii, nu-i foarte departe dar asa ajungem mai repede. Inca din statie vezi o multime colorata pregatita de o noapte alba. Te intrebi cat de mult ai dormit, dar asta conteaza cel mai putin acum. Esti in multime si tot asa ai sa fi purtat pana la intrare. Vezi pe jos multi care incearca sa-ti vanda diverse de la bauturi la tricouri care imita tricourile originale ale sonarului. Se intra usor si civilizat. Ni se arata salile. Una imensa acoperita, una foarte lunga in exterior si una partial acoperita, partial sub cerul liber. Oamenii colorati. Asta am mai spus, dar probabil ca e un efect al orasului.  Majoritatea fumeaza iarba. Cei care nu fumeaza au pastile sau trag pe nas. Ma uit in dreapta si in stanga, tripul e cam acelasi. Sunt baloane albe cu ochi, in forma de fantoma, tricouri cu fantome, in fond fantomele sunt imaginea sonarului din acest an. Muzica conteaza mai putin pentru majoritatea, atmosfera face totul. Iar atmosfera e una de pierdut si regasit, sprijinit eventual, cazut iar si renascut. Cred ca vezi de toate. De la persoane faine la persoane apropiate de manelistii din Romania, de la costumati in piele, la tinute trash, de la freze rasta la punk, de la tatuaje pe tot spatele pana la cele mici in diverse locuri, pe picior, de exemplu, vezi chiar oameni linistiti, cuminti, pierduti undeva intr-un colt cu ochii la scena pana ajungi sa-i vezi pe cei care sar continuu, pe cei care se scurg, pe cei care cad din picioare si cei care au descoperit tupeul dupa ce au tras ceva. Sunt multe cupluri si se si formeaza usor altele, din cand in cand vezi cate o pungulita desfacuta si oameni impartind o mica lingurita ce ajunge plina in dreptul nasului si apoi trebuie reumpluta, sunt si masinute de tamponat, bauturi, chioscuri cu clatite ,pizza si suveniruri, punctul sanitar , care iti poate verifica si calitatea drogului(ma rog, nu am inteles cum o fac…dar asta e o alta poveste).

A treia linie ca sa rezisti pana dimineata si sa simti spiritul tehno, explica cineva. Ce e drept e o senzatie ciudata sa vezi oamenii dansand pe lumina, sa vezi oameni tipand, sarind sau cazuti pe jos, sprijiniti de cate un stalp la orele diminetii. Oboseala li se citeste pe fata dar liniile si pastilele lucreaza si te tin activ. Ca pe zombie. Personal nu inteleg exagerarea. Mi se pare firesc sa merg acasa dupa ce se incheie festivalul, nu sa merg intr-un alt loc, intr-un alt festival, sau macar “s-o ard la o poveste” ca e prea devreme…dar si asta-i alt film.    Cat despre muzica, am vazut din mers Joy Orbison(nu mi-a placut deloc), LCD Soundsystem, monoton, liniar, fara prea multe lucruri care sa surprinda, Aeroplane, slab, Plastikman, super show, multimea in delir, majoritatea concertului s-a aflat in spatele unei instalatii din care doar umbra ii iesea in evidenta…oricum, cu ritm, cu oameni infierbantati dansand continuu, o mostra…

si 2 manydjs, cu un program fain, cu parte vizuala incantatoare, jucandu-se parca cu niste coperti ale unor albume vechi, ale unor formatii cunoscute.

Ziua urmatoare, Roxy Music, doar un putin, dar cat sa prind din vocea lui Bryan Ferry si s-o port cu mine mult timp in gand. Apoi a venit Jonsi si probabil daca s-ar fi incheiat imediat dupa, festivalul, n-as fi obiectat nimic. Pe acelasi stil ca si Sigur Ros, facand trimiteri la partea aceea poetica, cu niste imagini dintr-o lume inventata cumva din imaginatia acestui om, Jonsi a reusit in ora in care a stat pe scena sa readuca partea aia  din fiecare de care uitam odata cu varsta. Inocenta. De aceea cred ca desi o consider pe cale de disparitie, speranta inca nu a murit. Inca mai sunt oameni care mai cred si in altceva, inca mai sunt oameni care mai cred in lucrurile mici dar de suflet si cel mai bun lucru e ca nu se pleaca in fata valului de miscare, forta, rezistenta si atat. Nu-mi prea vin cuvintele, atatea as vrea sa spun despre acest concert gandit cumva ca o trecere printre anotimpuri, o incercare de supravietuire in furtuna, o incercare de a pastra valorile, de a sta alaturi de cineva, departe de rau, de negru…si terminand intr-o alta furtuna si ninsoare, tot mai mic si singur, ca noi toti…

O vorba buna si despre Herbert, desi audienta nu a inteles ruperile lui de ritm si in final s-a injumatatit…dar concertul a fost foarte bine gandit si pentru cei care aud si altceva decat un zgomot, a insemnat mult.

Fratii chimici au dezamagit. Desi cred ca au reusit sa stranga cea mai mare audienta si probabil ca cei mai multi au si gustat showul cu lasere si imagini bine lucrate, pentru mine ramane in picioare comparatia cu un blockbuster american. Fara popcorn

Concluzia o las in coada de peste, Sonar e un festival cu bune si rele, ca oricare festival, zic ca trebuie trecut la categoria lucrurilor de vazut o data in viata si apoi stii singur daca mai vrei sau nu. Personal azi zic ca mai vreau, maine ca ma mai gandesc si poimaine caut altceva. Calatorule ? Depinde pe unde te poarta drumul, cam asa e…

Advertisements
Comments
  1. tipu says:

    freakin’ perverts…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s