Archive for August, 2010

Scor egal

Posted: August 30, 2010 in berlin, povesti de cateva minute

Exista un episod din Seinfeld in care fiecare din cele 4 personaje principale era apreciat in termeni de bilant la sfarsitul zilei. In general, Elaine era castigatoare, ea mereu cadea cumva in picioare, primea mai mult decat dadea, altfel spus. Cam la fel si Kramer. Doar ca el cand venea vorba sa piarda, pierdea cam totul 🙂 In fine. George pierdea. La sfarsitul zilei era mai mereu afectat, furat, pierdut pentru ca nu-i iesea mai nimic din ce-si propunea. Era un rol, clar. Jerry insa era constant, nici nu pierdea nici nu castiga, la sfarsitul zilei el era mereu echilibrat. Cam asa cred ca sunt si eu. Sau cel putin, in zilele in care nu pierd, sunt asa. NU o sa fiu niciodata ca Elaine 🙂

Cel mai bun exemplu a fost cand am pierdut 50 de euro alergand dupa un metrou. Banal, mi-au cazut din buzunar. Metroul l-am prins. Am constatat la intrare intr-un club ca nu-i am, apoi am vazut ca am pantalonii din care pierd lucruri, pe mine. In general le mai si gaseam dar de data asta nu. In club apuc sa comand ceva, costa 7 euro, dau 12, ca sa primesc 5 rest si primesc un rest de 50. De euro, fireste. Intuneric, nu sesizez imediat, paharul de vin il cumpar cu monede si doar ziua urmatoare cand aveam sa mananc in oras sesizez ca nu am bancnota de 5 euro ci de 50. Hm.

Ieri oarecum la fel. Un teatru cu priza la public, pe alocuri haios, dar in general cu biletele vandute cu ceva timp inainte ma face sa-mi incerc norocul. Mai am eu o teorie ca daca am o anume calitate, asta ar trebui sa fie cea de om care intra la evenimente. In orice conditii. Ieri a fost mai simplu decat m-am asteptat. Nu mai erau bilete, dar cumva am fost recunoscut de regizor de la o alta piesa a lui pe care o vazusem de doua ori. Asa ca, s-a intamplat sa fi avut o rezervare pe numele unei persoane care nu mai putea sa ajunga la spectacol. Aveam bilet, altfel spus. Dar, in contrapartida, aveam sa stau langa persoana cea mai nepotrivita din toata sala, avocatul pe probleme de drepturi de autor, al acestui regizor. Prin urmare, tot ce am filmat si fotografiat a trebuit sa sterg. Scor egal? Cam asa. Noroc ca Liverpool au castigat ieri si Torres a fost omul cu golul. Parca totusi putin avantaj 😉

Advertisements

Ziua in care te joci iar…

Posted: August 29, 2010 in berlin, teatru

Ploua, am gluga trasa peste cap si inaintez cu precautie, pe bicicleta. Caut o strada, undeva central, ii stiu statia de metrou si ma gandesc ca nu poate fi departe…un elicopter coboara destul de jos, poate chiar deasupra raului, s-a intamplat ceva? Imi imaginezi scene in direct la televiziunea nationala, urmariri si mascati, drame, bani furati si persoane cu masti incercand sa fuga. In minte inca imi suna discursul moralizator al unui fotograf. Esti de partea legii sau de cealalta parte, oricum faci lucruri pe care cineva le condamna. Exemplul lui era firma Kick, care are o gramada de reduceri la echipament sportiv dar care-si exploateaza muncitorii copii din state subdezvoltate cu 14-15 ore de munca si un salariu de mizerie. Dar in fata legii ei sunt ok…cat timp, cei care fenteaza intr-un mod statul , sau care atenteaza la institutiile statului sunt cei condamnabili. Am cam iesit din subiect, ma intorc. Elicopterul era la joasa inaltime, a facut cateva cercuri in aer si a aruncat fluturasi bucurand trecatorii. Am prins si eu unul,era o  invitatie la “Ploaia de cuvinte”, festivalul de poezie al orasului. Mi-a placut ideea. Dar drumul meu era spre teatru. Asa ca am luat fluturasul si l-am pus la pastrare in rucsac si am intrat pe usile nou deschisului Studio 44. Mai exact la petrecerea de deschidere. Pentru posesorii de facebook, aici pagina lor.

Practic acest asa numit Studio e o sala mare in care se pun la cale diverse evenimente, experimente care au mai mult sau mai putin de a face cu teatrul, dansul si muzica sau poate chiar cu toate intr-o proportie dictata de cea care e “omul din umbra” a acestor evenimente, Constanza Macras.

Ieri, o parte din actorii pieselor jucate de-a lungul vremii au urcat pe scena si au cantat si dansat, incepand calm, cu cate o piesa lenta si cu costume cuminti pana ce incet incet s-au declansat, au adunat de nu stiu unde forta si au pornit o petrecere in toata regula in care publicul a fost integrat dupa primele piese. La un moment dat au fost adusi multi saci cu jucarii de plus in mijlocul multimii si am fost indemnati sa ne alegem cate un animal(eu am nimerit un urs) si apoi sa ne lovim incet, prieteneste cu vecinii de langa sau din jur. E clar ca tot actorii au dat tonul facand slalom printre oameni si impartind lovituri in joaca, apoi am pierdut putin firul, ca si cum as fi inchis ochii pana in momentul in care m-am trezit cu o rata in fata si cu un cal in cap ! Cand mi-am revenit si am privit am vazut o mare de “copii” jucandu-se cu animale de plus, ne loveam, ne aruncam cu animale, param, mai luam cate unul in fata sau in spate, nu prea mai conta, era ca o bataie generala cu perne dar in loc de perne erau animale de plus. Unele mai mari, unele clar, mai mici…oricum de-a lungul a mai bine de o ora mi-au trecut prin mana cel putin 50 de animale de plus. Calul l-am pastrat cel mai mult. Nu stiu, era fain, mai lung si foarte pufos. In plus lumea zambea la fiecare lovitura cu acel cal. Muzica a fost peste noi, cumva a dictat ritmul si in final actorii au fost oameni normali si oamenii veniti sa-i aplaude au ajuns la randu-le actori. Intrarea a fost gratuita, doar bauturile s-au platit dar parca si pretul era foarte bun asa ca s-a cam baut. Dupa ce lupta a intrat intr-un con de umbra, m-am decis sa aranjez animalele ajunse pe scena ca si cum toate ne-ar privi, e clar ca oamenii au prins din start ideea si m-au ajutat astfel  incat decorul sa arate mult mai bine. Marmota era undeva sus si parca dicta totul. Grupuri, grupulete, am strans aproape toate animalele din sala(mai putin pe cele care au ramas fara cap, deh, ca la razboi) si aproape ca asteptam sa inceapa un teatru de papusi. Decorul s-a pastrat, taurul a primit sticle de bere, cainele nervos musca un laptop, iepurii cadeau in pacat(aranjamentul lui Wolf), maimutele erau catarate pe cabluri, broasca la bar, un caine cu privire inteligenta s-a urcat pe cal si a adormit, ursii au facut cerc si au bagat un pogo, girafele si zebrele au primit tigari si pana la urma cineva a repornit bataia si luptele de guerrilla au durat pana spre dimineata. Asa a fost petrecerea si promovarea urmatoarelor piese ale Constanzei. Inca 4-5 reprezentatii din Megalopolis si apoi ceva nou. Ne vedem in sali, nu-i asa, calatorule ?

Azi mi-a fost tare pofta sa mananc Kebab. E un loc aproape de casa unde imi place cum e facut, o tura cu bicicleta, putin ocolitor, ca sa simt ca dau din pedale si apoi am parcat si am comandat. Am mancat pe strada, pe langa bicicleta si oarecum de cand mancam, am observat o tanara cu multe multe bagaje incercand sa se inteleaga cu unul din turcii care mancau la una din mese. Apoi nu stiu cum m-a ochit si a venit glont la mine vorbindu-mi in italiana atat de rapid ca n-am inteles nimic. Am calmat-o raspunzandu-i in germana si imediat apoi in engleza. Dar situatia continua sa fie amuzanta. In mare eu intelegeam foarte putin din ce zice si eu reuseam si mai putin sa ma fac inteles cu mici expresii care-mi veneau in italiana si intr-un fel de engleza combinata cu romana. Cumplit. Cu toate astea am inteles ca trebuia sa ajunga pe o strada in apropiere. Cu atatea bagaje insa…am incercat s-o ajut dar cu bicicleta dupa mine era cam imposibil. Mi-a sugerat sa opresc un taxi, l-am oprit dar taximetristul mi-a explicat ca e o strada inchisa si ca nu poate ajunge acolo, ne poate duce pana la colt, adica circa 100 m sau poate intoarce, ocoli si ne poate lasa cumva la intrarea in celalalt capat dar cica am ajunge pe la un 10 euro. Tipa nu a vrut, prin urmare am ramas acolo. Ma intrebam care-i rolul meu si daca n-ar fi trebuit sa plec, dar era atat de disperata, nu reusea sa se inteleaga cu nimeni si era si plina de bagaje ca mi s-a facut cumva mila. Prin urmare, am lasat-o langa bagaje si am pornit in cautarea unui hostel care sa se incadreze intr-un buget de 10 euro ! Am crezut ca nu aud bine. 1o euro? Da, nu ar vrea sa dea mai mult…mi se parea imposibil dar avand bicicleta am spus ca o sa ma uit, imi amintisem ca ieri vazusem un hostel pe undeva si puteam sa intreb cat costa patul in camera comuna. Cum nu l-am gasit m-am dus la singurul hostel care-l stiam in zona. Am intrebat, mi-au spus ca cel mai ieftin loc e 19 euro. Am primit un pliant, s-au oferit sa-mi arate camerele disponibile dar pentru ca nu era pentru mine, am refuzat. Cu pliantul in mana am explicat cum am putut eu mai bine situatia. Nici un hostel in zona in afara de cel pe care-l stiam, 19 euro/ persoana. Vrei?  A vrut. Pana la urma era vorba de o noapte, asa ca …am luat fiecare cate 3 bagaje si am trecut strada. Nu intelegeam de unde atata bagaj. Pe drum insa mi-a spus ca e si prietenul ei, dar ca el lucreaza pana la 3 noaptea intr-un restaurant italian. Job de vara. 2 oameni veniti din Napoli, doar el lucreaza, stau impreuna in hosteluri ieftine si vad Berlinul. Mi se pare fain. Am explicat cum stau lucrurile la receptie, pana am scapat de bagaje a mai durat putin dar pana la urma a achitat si a primit doua locuri intr-un dormitor comun. Foarte curat hostelul, foarte pus la punct si plin parca de figuri luminoase de tineri veniti in vacanta. Se vedea lipsa lor de griji la fiecare zambet. La primirea cheilor receptionera mi-a mai dat ceva. Neasteptat. Un voucher pentru micul dejun ! Pentru ca le-am adus doi clienti, am primit o masa de dimineata gratis. Si o bautura, la alegere . E clar ca nu e cine stie ce, dar e un gest pe care nu l-am mai intalnit si cred ca, cu gesturi de acest fel se  face si turismul. Italianca a tinut sa-mi faca cinste asa ca am iesit intr-un bar din zona si am baut ceva racoros. O lunga perioada a timpului am auzit-o vorbind si am inteles doar cateva cuvinte, apoi mai din semne, mai din intrebari am prins mai clar povestea lor. ca sunt din Napoli intelesesem si ca el a gasit un job pentru o luna cu posibilitatea de a prelungi inca una. Aveam sa inteleg ca pana azi au stat intr-un alt hostel unde au platit o prima parte a cazarii iar in final in urma unor certuri cu receptionerul, au plecat fara sa plateasca. Problema lor in fond, dar i s-au luminat ochii cand a inceput sa povesteasca despre acasa. Parca am si inteles-o mai bine. Povestea cu atata inversunare despre prieteni, mancare acasa, pastele facute  de mama si bunica ei, pizza ca in Napoli nu gasesti in toata lumea..si faptul ca e obisnuita sa vorbeasca cu lumea, sa stea pe banca in fiecare seara alaturi de vecini, sa barfeasca putin, ca na, partea latina o cere si sa fie alaturi de familie…avea dor de casa si cica ar fi plecat si maine, daca ar fi avut cum..Am baut  si ne-am luat ramas bun cu o strangere de mana. Mi-a spus ca o cheama Pia si eu ma gandeam ca am stat aproape doua ore cu ea timp in care  mi-a vorbit mult, nu foarte mult am inteles-o eu, dar sub nici o forma nu mi-a dat prin cap s- o intreb cum o cheama.

Hostelul se numeste Circus, e in Berlin Mitte, la statia de metrou Rosenthaler Platz, e foarte curat si atmosfera e faina. 19 euro costa un loc in dormitorul de 8-10 paturi, 23 in cel de 5-6 paturi, 30 in cel de 4 si intre 50 si 70 camera single si respectiv double.

De pe margine

Posted: August 4, 2010 in berlin, cutia cu cioburi

Nu prea am liniste. E greu sa nu joci sau sa ajungi la o varsta in care sa te multumesti doar cu privitul sportului si doar rare ori sa reusesti sa-l si practici. Imi amintesc ca in generala si in liceu jucam aproape zilnic fotbal sau baschet. Mai ales in vacanta de vara. Programul era clar, trezit de dimineata, mancat ceva cu multe rosii si branza si mers la strand. Cascat ochii, intrat in apa, jucat tenis cu piciorul sau chiar fotbal descult, apoi salturi in apa, oglinda(sarea unul si ceilalti trebuiau sa-l imite, e clar ca se inversau rolurile, castiga cel care a fost cel mai aproape, ca executie) si dupa zacut la plaja, jucat o carte, eventual chiar citit una, dupa cateva ocheade cu fetele, ajungeam in curtea scolii unde se juca aproape la foc continuu. La inceput, cand inca eram mici, era mai greu sa prindem locuri, dar ne mai luau in cate o echipa, mai prindeam cate o jumatate de ora inainte si una dupa, ce plecau, mai jucam pe un teren improvizat…cert e ca jucam si pe masura ce am crescut, am jucat mai mereu. Ce linistit eram pe atunci, ce simplu parea totul, iesirile erau mai mereu impreuna, poate o tabara, poate o iesire cu cortul in muntii din apropiere, in rest eram mai mereu in oras si mai mereu in curtea scolii. Jucam, alergam, visam….acum privesc si visez si e ciudat. Simt ca nu trebuie decat sa intru in teren, nimic altceva, dar in ultimii ani de fiecare data cand o faceam, aveam senzatia ca nu m-am incalzit cum trebuie. Incalzire? Nici nu stiam ce e aia in liceu. Sau ma rog, eram mereu incalzit…acum pare cumva ciudat, chiar daca mi-ar face cineva un semn din teren, hai intra…ar trebui sa ma incalzesc putin, pentru ca altfel fac usor intinderi sau habar nu am ce, dar ma accidentez. Probabil dom’ profesor M. mi-ar explica ce si cum, acum ca nu-i mai sunt elev, as scapa si de castane 🙂 dar undeva ma tenteaza tare de tot sa “reintru in circuit”, vorba aceea, mai ales pentru ca-mi dau seamna ca pot face fata jocului de fotbal din Berlin. Cu baschetul e alta poveste. White men can’t jump ? Poate si asta, comparativ cu ce vad aici, catiga negri care pur si simplu se joaca cu cosurile de sus, dar e clar ca mi-am pierdut si din viteza si de cand cu operatia la deget, manevrez mai greu mingea si mai cu teama incerc recuperari, pentru ca nu mai eu stiu cate degete ti le dai peste cap dupa cateva meciuri. Revenind la titlu, de cateva zile ma trezesc uitandu-ma in parcurile din apropiere la jocuri de fotbal si de baschet. Fotbalul se joaca in general de-a latul unui teren mare, pe jumatate de teren, 7 la 7, se alearga mai mult ca la noi in curte, iar suprafata e iarba din aia bine intretinuta. La baschet, nu exista terenuri foarte mari, joaca o forma de street ball si maxim 4 la 4. E putin altfel si in general majoritatea sunt negri sau uriasi spre 1,90. Ieri am vazut un asiatic pe la 1,68 si m-am minunat. Nu credeam ca face fata, dar era argint viu. Rar am vazut pe cineva atat de tehnic. Nimic din ce aveam noi in curtea scolii, nici macar cand ne venea cate un american cu tot felul de fente din zona…asiaticul asta era pur si simplu imposibil de tinut om la om. In plus avea si o super precizie la aruncari, daca era liber, inscria mai mereu. Nici o aruncare la cos nu a fost capacita, doar pase interceptate si il mai incomodau. In fine, e clar ca m-am gandit la Sasa, la Mendea, la Manu, astia mai tehnici de pe la noi, dar tipul avea cate putin din fiecare, agresivitatea si rezistenta lui Mendea, tehnica lui Sasa si precizia lui Manu. Nostalgic, e clar, e greu pe margine, e greu sa vrei sa intri si sa te mai gandesti, e greu sa vezi cateva solutii sau probleme in joc, sa vrei sa le exploatezi si in acelasi timp sa mai stai putin. Poate data viitoare. Luminile nocturnei s-au aprins, mi-am amintit ca in fiecare marti seara jucam cu gasca Carturestiului si era tare fain. Cateodata repetam duminica dimineata, la matineu, cu fostii colegi si cei din Carturesti, dar oricum frecventa se rarise deja si accidentarile au inceput sa apara. Tata a jucat pana pe la 59-60 in fiecare duminica, eu de la 35 am pus ghetele in cui, dar uite ca, la 36 imi vine sa ma intorc. Macar un putin, macar inca un an, macar o data pe saptamana, macar cat sa privesc si din teren, nu numai de pe margine, o perioada.

Noapte buna, calatorule, de maine incep alergarile usoare …