Archive for September, 2010

Din ochi…

Posted: September 30, 2010 in 365, berlin, ce mai vad

E clar ca toti avem zile mai bune si zile mai putin bune, poate chiar negre, daca nu, macar gri…dar totul pare sa se schimbe macar un putin  daca cineva ne face cu ochiul,  oricat de jos am fi, schitam si un zambet. Intr-o cafenea totul pare mai gustos, filmul oricat de prost e, ii gasesti si partile bune, iar daca tocmai ai cazut de pe bicicleta si cineva iti intinde mana zicand ca i se putea intampla si lui, parca te face sa te simti altfel. Nu zic ca trebuie sa iesi si sa faci peste tot din ochi, ca un fel de cadou pentru cei pe care-i ai in raza vizuala, dar zic ca atunci cand vezi o persoana pierduta, cazuta pe ganduri, trista, plansa…poate ajuta…poate smulgi un zambet sau poate doar faci pe cineva sa se simta putin mai bine. Pe mine si afisul de mai sus m-a binedispus cand mi-a sarit in cale.

Noapte buna calatorule, oriunde ai fi, iti trag din ochi si ma duc la randu-mi sa-mi aleg visul

Advertisements

Arunca

Posted: September 29, 2010 in 365, povesti de cateva minute

Sunt ultimele secunde ale meciului, au un punct avantaj, recuperam, atacam, pasii sunt grei, fenta e clasica, exersata de zeci de ori, pasul e spre jucatorul liber, poate chiar tu…mingea vine, pozitia e perfecta de inscris, ai facut-o de zeci de ori din aceeasi pozitie, toate privirile sunt pe tine, secundele se scurg, pentru moment nu auzi nimic, totul sta in loc, indemnuri de pe margine, fixarea, salt, auzi chiar si acel “arunca”, desi esti deja in aer si mainile sunt ridicate si chiar dai drumul la minge…poti ajunge eroul zilei, poti fii purtat pe brate, sigur cineva te va remarca, inca un val de simpatie din public..dar in acelasi timp, mingea poate lovi doar inelul si poate iesi afara, poti pierde totul pe aceasta aruncare, simpatiile se muta spre echipa adversa si sesarul ala care ti-a facut zile fripte pe tot parcursul meciului o sa jubileze…si cateodata chiar nu-i drept. Cam asta-i jocul, drama unora si bucuria celorlati, mereu invinsi sau mereu castigatori, cred ca nu merge nici asa tot timpul. Vorba aceea, nu poate ploua in fiecare zi.

Ieri seara insa m-am scarbit de situatia la nivel european a fotbalului. Sunt cateva echipa foarte bune, ca peste tot dar in plus aceste echipe foarte bune sunt ajutate in mod constant sa ramana asa. Cum poti judecata o faza controversata doar in favoarea echipei bune? Un arbitraj decent la o situatie neclara ar trebui sa nu influenteze jocul, sa nu incurajeze o echipa care domina jocul ci eventual sa ofere putin dramatism lovind si in cei mari. Dar se pare ca e ca in viata. Cand unul mai tare il bate pe celalalt, ala neutru in loc sa aplaneze, rade de cel mai slab, eventual da si el una, ca se poate.

Bogatii Europei fac legea. Cei mici, raman mici. Lupta impotriva unei echipe mai bune, unor conditii mai bune, unui sistem mai bun, unor criterii stabilite din start, unor decizii mereu impotriva. In conditiile astea, un gol inseamna o partida castigata fie si doar pentru ca pentru un putin s-au impotrivit curentului.

Reluam, sunt ultimele secunde ale meciului, ai ocazia sa schimbi istoria, te indrepti spre minge, avant bun, portarul e deja cazut, inchizi ochii…si in acea fractiune de secunda iti dai seama ca lucrurile raman oricum asa, nu poti schimba istoria si nici mersul lucrurilor si prin urmare de ce ai mai trage ?

Iar raspunsul e in tine, poate ca era mereu si o vei face indifent de de ce se zice pe margine, in acel moment nu prea vezi nimic in stanga si in dreapta, tragi, pentru ca poti !

Nici nu mai conteaza daca inscrii sau nu, oricum o faci cu sete, cu multe lucruri adunate si impotriva celor care mai merita  s-o si incaseze iar daca esti erou sau doar un alt om  care a incercat, in mintea ta esti oricum cel care pe moment a reusit sa clatine imbatabilul si sa schimbe ideea ca intr-o buna zi n-ar fi si posibil sa fie invers.

Respect Marseille, Partizan, Auxerre, colosii care v-au fost impotriva au fost mai buni, dar nu aveau nevoie de ajutorul nimanui pentru asta.

Cu nori…

Posted: September 27, 2010 in 365, berlin

Cateodata stau in fata unei ferestre si privesc in gol, aud de jos chemari la joaca si strigate, vad o parte de verde, de parc, de camp, de castel din copilarie pe care as urca si as trece poduri suspendate, aud si muzica, cateodata nici nu conteaza cine canta, e doar undeva acolo, iar miscarile se muleaza si intra cumva, parca intr-o alta lume. Poate as fi dansator, ca tot imi pare lumea mai simpla in pasi de dans sau poate chiar o sa ajung sa stau un spatele camerei si sa privesc cum alerga imaginile si replicile…si-as sti sa gasesc acoperisul pe care in sezlonguri am sta la povesti, chiar daca ninge…intr-o curte interioara cu multe desene, unde pana si manechinele din plastic stau in fotolii, as incerca sa scriu despre oameni si obiceiuri de vacanta, pe un panou as avea marea cat timp pe celalalt ar fi o masina extrem de plina, o stea rosie si scris cu galben :Emigranski republik. In fond barul s-ar deschide mai tarziu, ar vinde si altceva decat bere si inghetata, dar nu foarte mult mai mult, poate o placinta sarata si una cu visine, poate un vin, bun si-un vis de luat acasa….cateodata mi-e dor, de cele mai multe ori mi-e dor in fond iar cand mai trag un fum, ma bucur sa filmez si nori.

Gasisem un loc langa bar, pe un fel de bancheta ca in trenurile mai vechi romanesti, visinie si cu acea musama de proasta calitate, in lateral un tv alb negru si cateva imagini din diverse puncte ale orasului, doar cat sa zici ca esti in mai multe locuri, dupa ce bei un prim pahar, sau hai, dupa al 5-lea, oamenii intra incet, timid, in grupuri mici si cineva canta la un pian, apoi un contrabas, o mandolina, baterie…sintetizator si voce, o chitara rece, stam deja pe jos aproape in semicerc in jurul scenei, sunt multe lucruri la care ma gandesc dar cel mai mult e ca as vrea sa raman in acest oras…maratonul rolerilor pe strada din fata mea, muzici la colt, restaurante exotice, oameni ce stiu sa zambeasca, filme la fiecare minut, trebuie doar sa fii pregatit…se intampla tot timpul ceva, pe o banca doi se saruta cu foc, la un concert doi se strang in brate si o gloata, in rest in grupuri sau lupi singuratici…cateodata parca as urca la volan pe o ploaie torentiala si stergatoarele ar fi stricate, prin urmare as scoate capul sa vad…noapte buna calatorule, oriunde ai fi

Ristorante immortale

Posted: September 26, 2010 in 365, ce mai vad, imagini salvate..., teatru

Undeva, intr-un loc uitat de lume, poate la capatul pamantului sau si mai departe, exista un restaurant in care clientii sunt asteptati de mai multi chelneri, bucatele lipsesc, dar se lucreaza inca la prezentare, la modul de servire, la intonatie si la cum trebuie asteptat clientul. Se jongleaza cu farfurii, fetele de masa se schimba cu repeziciune, iar persoanjele sunt oarecum intr-o continua disputa. In fond exista chelneri si nu exista clienti, exista tacamuri dar nu exista mancare, exista o ierarhie si un lucru in echipa, in care nu obligatoriu cel mai in varsta conduce dar mereu cel mai tanar e pionul de sacrificiu. Poate ca e privit in plan general si pare ca o firma totul, un loc aparent ideal, dar care nu aduce nimic. Ajungi tanar, cu zeci de idei in acel loc si nu mai poti sa-l parasesti, te tine, te leaga, te prinde ca si cu o promisiune si taie cam orice cale de iesire, pentru ca obisnuinta e calduta. Practic ne este descrisa rutina unui loc uitat, poate fi orice, doar ca la capatul lumii, un loc in care manierele se uita, desi exista concurs pentru asa ceva, aprecierile sunt indreptate mai mereu spre cei care zambesc mai frumos si sunt mai atenti iar munca o fac ceilalti, cam ca in viata.  Actorii poarta masti si nu vorbesc in timpul actului. Gestica, mimica si inlantuirea evenimentelor te fac sa intelegi cum stau lucrurile desi in acelasi timp iti ofera si mai multe interpretari. Condimentat cu putina magie, cu parte iluzorie, peste care vine perfect muzica de acordeon, intr-un spatiu ce pare circ dar in acelasi timp han pierdut in ceata, piesa te cucereste si cu doza de poetic. In fond asta e stilul casei.

Familia Floz se numeste ansamblul si sunt recunoscuti la nivel mondial prin mastile lor si povestile cu doza de ciudat si poetic pe care le plimba prin lume.

La sfarsitul piesei am stat cateva minute bune si mi-am spus ca ar fi foarte fain sa ajunga si in Romania asa ceva. Vazand ca sunt oameni care vorbesc cu actorii din spatele mastilor am asteptat putin si cumva ca intr-un dialog firesc am intrebat. Se poate? Orice e posibil. Foarte deschisi, mi-au aratat programul si mi-au dat un numar de telefon. Ei ar juca oriunde…pentru ca sunt indragostiti de ceea ce fac…e simplu, ar mai trebui niste sponsori si apoi sa gasim brese in program. Pana atunci, incercati prin Europa. Merita. Cateodata si necuvintele fascineaza.

Nostalgie

Posted: September 20, 2010 in 365, cutia cu cioburi, povesti de cateva minute

Ploua sau nici macar, doar ai senzatia ca bate la geam, poate-i vantul si cand deschizi aproape ca nu-i nimeni, sunt doar lucruri puse la pastrat intr-un sertar al mintii si din cand in cand se tranteste cate unul…si ies cateva foi, niciodata toate. Suna un telefon. Are disc si sunet din acela din trecut. E facut sa-l auzi in toata casa si cateodata poate sa fie chiar si robotul telefonic pe care l-ai programat sa te trezeasca. Sunt multi copii pe strada, imi amintesc de cei care dispareu pentru cateva minute si se intorceau cu o paine cu pateu si rosii deasupra sau si mai si, cu vinete. Exista si varianta de paine cu unt si zahar, sau sare, dupa gust, eventual cu untura si boia…sau ceapa pentru cei puternici. Invariabil insa aparea cate unul, sau doi, daca avea frati…si juca fotbal aparand cu o mana,daca era portar sau ferindu-se din calea sutului mai ales ca sa poata continua sa manance. Cateodata primeam si eu, de la cate un vecin, alte ori, poate chiar ieseam la randu-mi cu o felie cu ceva si o imparteam repede cu doritori.

Bunicul statea mereu pe scaun, duminica dimineata si isi pregatea sculele de barbierit. Un brici, un dispozitiv din piele pe care curata briciul de spuma, pamatuful, pasta de barbierit, prosopul si o cana mare cu apa. Ca un ritual. Il urmaream cateodata, ma gandeam ca atunci cand am sa fiu mare o sa am si eu brici, ma farmeca taisul lui care de cateva ori m-a ranit doar punand mana. Urcam in copaci, era frumos sa vezi de sus, sa culegi(sau sa furi) fructe, sa te intinzi ca indienii pe cate o craca mare visand la cand o sa fiu mare sau la vecina cu ochi albastri. In toamna, bunicii mei culegeau porumbul. Marele eveniment era transportul acestui porumb acasa(cu caruta, rar cu camionul), mersul pe langa sau pe cal si mai ales urcatul porumbului in pod. Exista un scripete, o deschizatura destul de mare, deasupra coridorului exterior, iar de acolo, exact din caruta, se arunca totul pe jos, de unde parinti, unchi, copii, umpleam cosuri si cu ajutorul acelui scripete, le urcam in pod. Tata tragea lantul, in general Uica Ilie era in pod cu mama, cand am mai crescut am preluat locul mamei, caram cosurile de la gura podului si pana la spatiul de depozitare. Aveam pana si caini in pod, erau atat de obisnuiti sa urce si sa coboare si mai ales sa fugareasca cate o pisica, pana si pe casa. Iar cei care munceau primeau cate un pahar de tuica fiarta, cu piper si putin indulcita. Imi amintesc ca nu puteam sa gust pentru ca aburul imi provoca senzatie de stranut. Pantaloni scurti, in carouri, tricouri cu cate un numar scris pe spate, colorat sau cusut, fotbal cu nasturi, un fel de Dinamo-Steaua in miniatura si cu cearta aferenta la anumite faze, palaria de paie a bunicului, locul pe care statea la orice meci, pe scaun mereu si oarecum la departare,  precum si locul bunicii, trantita in cel mai apropiat fotoliu de televizor. Tata statea in dreapta, mama undeva pe canapea, sora-mea nici nu stiu pe unde era ca ea era mereu cea mica…Intr-un anumit dulap, tata tinea timbre, diverse, majoritatea nu in clasoare, ca unchiul filatelist, ci in niste plicuri, aranjate frumos pe un criteriu cunoscut numai de el. Pe masura ce am crescut, am reusit sa-i extrag cateva colite, timbre din acelea mai mari si mai valoroase sau macar cu mai multa culoare. Clasorul meu era rosu, aveam cateva serii de timbre si aproape la fiecare imi lipsea valoarea cea mai mare. In general, aveam numar impar. Poate de aceea mi-au placut tot timpul mai mult numerele impare. Era si un film. Par si impar. Cu Bud Spencer si Terence Hill. Comedie, simpatic…dar un film cu Charles Bronson era pe atunci un eveniment. Stiam ca sunt cu cafteala. Era suficient. Blocat ramaneam in fata tv-ului si in rarele ori cand se reluau filmele, ziua urmatoare dimineata, eram la fel de concentrat ca si prima data, ca si cum as vedea un alt film si nu unul la care stiam toata actiunea.Chiar, oare de ce imi placea sa merg sa vad un film de mai multe ori? In cinema, ma refer, mi se parea super tare sa vad un film de cat mai multe ori. Poate si pentru ca erau putin filme…sau poate doar era modul meu de a spune ca era ceva care-mi place. Subconstientul lucra. Omul Paianjen, cu toate urmarile lui, de atunci, au fost un fel deschizator de drumuri. Poate le-am vazut de 7-8 ori pe fiecare. Trandafirul Galben de 6-7 ori. Comando cu Arnold, trecusem de 12 ori cand am incetat sa numar. E clar, era film de video si daca il prindeai intr-o buna zi, pe langa un video imprumutat, rula aproape ca un program la cinema. De cateva ori pe zi 🙂 Antena pe satelit….wow, de cand au cumparat-o parintii prietenului meu, aveam ocupate toate sfarsiturile de saptamana…nu conta, meci, film, emisiune concurs de oricare, muzica…Cativa copii stau intr-un fel grupati si numara cu voce tare, apoi unul se duce in spatele celui care “se pune” si ii face “cruciulita”, ceilalti alearga, se ascund in tufe, copaci, dupa masini, ocolesc o strada si doar asteapta un semn in care s-ar putea apropia, altii se joaca cu cornete si tuburi, fotbal cand mai cresti putin si in ochi, cam tot atunci te uiti si la vecina. Dar ea mereu il alege pe cel mai mare si puternic…asa ca, urci iar pe casa, pui o masca, arunci cutite in pom, tragi cu arcul, visezi de sus si undeva dupa multi ani, poate poate. Altfel, te intorci la cel care numara si mai joci o data…sertarul se inchide, e frig si oarecum amintirile tremura. Hai calatorule, e randul tau…

Chiar asa, nu? Imaginati-va o scena western in care raufacatorul intra in Bar si comanda de baut si toti il privesc ca si cum nu se poate intampla nimic. Eroul e pe drum, liniste si pace. Iar cand scoate pistolul si cere banii, la fel de relaxat e chiar si barmanul. Eroul tocmai si-a legat calul. Dar ce sa vezi, intra si are o mana bandajata. Sau chiar un picior il sprijina in carje. Oare cum ar fi un film de acest fel? Ar concedia eroul? L-ar lasa acasa, in concediu de boala? Superman cu mana in ghips?  Merge? Dar Omul Paianjen cu gulet de ghips? Dar Batman cu pojar? Dar Supergirl cu febra mare si cu delir? Dar Catwoman in scaunul cu rotile? Dar Rambo deranjat la stomac? Greu de imaginat, un prieten cand vroia sa uite cate o tipa si-o imagina stand pe WC. Pentru el, aceasta imagine, o aducea in randul oamenilor normali, o facea din nou muritoare pe cea care-i furase inima si era ca o zeita. Cum ar fi sa-l vedem pe colosul Conan Barbarul bandajat pentru ca are dureri de masea? Dar pe American Ninja cu dureri de cap si suflandu-si nasul, ca dupa o super raceala? Cum ar fi sa-i vezi pe cei 7 samurai, gripati? Dar pe Mircea interpretat de Sergiu Nicolaescu cu varicela? Se poate, asa-i? In filmul meu eroul o sa fie bolnav si poate ca nu-l concediez, nu gasesc un alt erou disponibil care sa salveze situatia ci doar ofer un time out, prin urmare o pauza in care toti asteptam sa se faca bine. Iar cand e bine, incheiem si filmul. Ca doar stim ce urmeaza, eroii nu mor niciodata ! Mai ales tratati de doctorite 🙂

In miscare…

Posted: September 3, 2010 in 365, berlin, cutia cu cioburi

Calcule la ceas tarziu, priviri in gol, in geam, in lumea de vis a vis, in cele imprastiate prin camera, multe insemne, multe cuvinte fara o logica, multe ganduri, multe idei, prea putina miscare, am impresia ca lumea se strange cumva, ca si cum doi pereti imensi si aproape invizibili incep sa apese din lateral si de ce n-ar fi chiar patru, ca sa poata apasa si de sus si de jos…intr-o alta viata imi doresc sa fiu dansator, sa pot trece mult mai usor in pasi de dans, prin toate…o mana imi ingheata, nici soare nu mai e, ambalaje de la diverse, asteapta sa fie stranse, mai cateva reviste expirate, multe pliante, un semn de carte in forma de peste, cateva lucruri care-mi trebuiesc in viitor, un trepied stricat pentru aparatul foto, un mar mancat pe jumatate, o sticla de apa fara dop, niste plante care cer mereu apa, chiar beau o gura, imi pare ca se misca scara, patul cumva in sens invers, 451 filmgalerie, geamul deschis, cuvinte si pesti atarnati, cateva cifre, as sta pe iarba, as dormi cateva ore in natura si intr-un fel as vrea sa ma trezesc la mare si ziua urmatoare la munte si as vrea sa nu fac nimic in urmatoarele doua zile, prea se strange totul si atunci chiar trebuie sa incep sa pun propte si sa sap niste santuri de evacuare in caz de ….suna un telefon, rad, cateodata totul e atat de simplu, muzica incepe sa cante, din mijlocul multimii, o voce, calda, prietenoasa, apar primele miscari, incet incet toata lumea faca acelasi lucru, ca un tot unitar, ca si cum la o ora fixa toti cei prezenti si-ar fi aprins o tigara, doar ca nu exista fum si nimeni nu trage in piept, doar o mana in dreptul gurii si o miscare de ochi, apoi capul se lasa putin, intr-o parte si corpul asculta deciziile …visez la Japonia, la Islanda, la munte, la schiuri in picioare, la un fum, undeva pe un acoperis deasupra Berlinului, la inca un fum, undeva in iarba, la aruncatul tigarii, la un pod, la stand undeva si privind in gol de pe acel pod iar golul sa-ti intoarca privirea. Cateodata mi-e dor de tine si in acest dor incep sa muzgalesc pereti cu desene colorate si cuvinte fara sens…iar cand lucrurile se misca intr-un alt sens si cu o viteza pe care nu pot s-o cuprind, as stinge lumina, in plina zi si m-as acoperi cu geaca, ca un indian si as comuta in alb-negru.