Nostalgie

Posted: September 20, 2010 in 365, cutia cu cioburi, povesti de cateva minute

Ploua sau nici macar, doar ai senzatia ca bate la geam, poate-i vantul si cand deschizi aproape ca nu-i nimeni, sunt doar lucruri puse la pastrat intr-un sertar al mintii si din cand in cand se tranteste cate unul…si ies cateva foi, niciodata toate. Suna un telefon. Are disc si sunet din acela din trecut. E facut sa-l auzi in toata casa si cateodata poate sa fie chiar si robotul telefonic pe care l-ai programat sa te trezeasca. Sunt multi copii pe strada, imi amintesc de cei care dispareu pentru cateva minute si se intorceau cu o paine cu pateu si rosii deasupra sau si mai si, cu vinete. Exista si varianta de paine cu unt si zahar, sau sare, dupa gust, eventual cu untura si boia…sau ceapa pentru cei puternici. Invariabil insa aparea cate unul, sau doi, daca avea frati…si juca fotbal aparand cu o mana,daca era portar sau ferindu-se din calea sutului mai ales ca sa poata continua sa manance. Cateodata primeam si eu, de la cate un vecin, alte ori, poate chiar ieseam la randu-mi cu o felie cu ceva si o imparteam repede cu doritori.

Bunicul statea mereu pe scaun, duminica dimineata si isi pregatea sculele de barbierit. Un brici, un dispozitiv din piele pe care curata briciul de spuma, pamatuful, pasta de barbierit, prosopul si o cana mare cu apa. Ca un ritual. Il urmaream cateodata, ma gandeam ca atunci cand am sa fiu mare o sa am si eu brici, ma farmeca taisul lui care de cateva ori m-a ranit doar punand mana. Urcam in copaci, era frumos sa vezi de sus, sa culegi(sau sa furi) fructe, sa te intinzi ca indienii pe cate o craca mare visand la cand o sa fiu mare sau la vecina cu ochi albastri. In toamna, bunicii mei culegeau porumbul. Marele eveniment era transportul acestui porumb acasa(cu caruta, rar cu camionul), mersul pe langa sau pe cal si mai ales urcatul porumbului in pod. Exista un scripete, o deschizatura destul de mare, deasupra coridorului exterior, iar de acolo, exact din caruta, se arunca totul pe jos, de unde parinti, unchi, copii, umpleam cosuri si cu ajutorul acelui scripete, le urcam in pod. Tata tragea lantul, in general Uica Ilie era in pod cu mama, cand am mai crescut am preluat locul mamei, caram cosurile de la gura podului si pana la spatiul de depozitare. Aveam pana si caini in pod, erau atat de obisnuiti sa urce si sa coboare si mai ales sa fugareasca cate o pisica, pana si pe casa. Iar cei care munceau primeau cate un pahar de tuica fiarta, cu piper si putin indulcita. Imi amintesc ca nu puteam sa gust pentru ca aburul imi provoca senzatie de stranut. Pantaloni scurti, in carouri, tricouri cu cate un numar scris pe spate, colorat sau cusut, fotbal cu nasturi, un fel de Dinamo-Steaua in miniatura si cu cearta aferenta la anumite faze, palaria de paie a bunicului, locul pe care statea la orice meci, pe scaun mereu si oarecum la departare,  precum si locul bunicii, trantita in cel mai apropiat fotoliu de televizor. Tata statea in dreapta, mama undeva pe canapea, sora-mea nici nu stiu pe unde era ca ea era mereu cea mica…Intr-un anumit dulap, tata tinea timbre, diverse, majoritatea nu in clasoare, ca unchiul filatelist, ci in niste plicuri, aranjate frumos pe un criteriu cunoscut numai de el. Pe masura ce am crescut, am reusit sa-i extrag cateva colite, timbre din acelea mai mari si mai valoroase sau macar cu mai multa culoare. Clasorul meu era rosu, aveam cateva serii de timbre si aproape la fiecare imi lipsea valoarea cea mai mare. In general, aveam numar impar. Poate de aceea mi-au placut tot timpul mai mult numerele impare. Era si un film. Par si impar. Cu Bud Spencer si Terence Hill. Comedie, simpatic…dar un film cu Charles Bronson era pe atunci un eveniment. Stiam ca sunt cu cafteala. Era suficient. Blocat ramaneam in fata tv-ului si in rarele ori cand se reluau filmele, ziua urmatoare dimineata, eram la fel de concentrat ca si prima data, ca si cum as vedea un alt film si nu unul la care stiam toata actiunea.Chiar, oare de ce imi placea sa merg sa vad un film de mai multe ori? In cinema, ma refer, mi se parea super tare sa vad un film de cat mai multe ori. Poate si pentru ca erau putin filme…sau poate doar era modul meu de a spune ca era ceva care-mi place. Subconstientul lucra. Omul Paianjen, cu toate urmarile lui, de atunci, au fost un fel deschizator de drumuri. Poate le-am vazut de 7-8 ori pe fiecare. Trandafirul Galben de 6-7 ori. Comando cu Arnold, trecusem de 12 ori cand am incetat sa numar. E clar, era film de video si daca il prindeai intr-o buna zi, pe langa un video imprumutat, rula aproape ca un program la cinema. De cateva ori pe zi🙂 Antena pe satelit….wow, de cand au cumparat-o parintii prietenului meu, aveam ocupate toate sfarsiturile de saptamana…nu conta, meci, film, emisiune concurs de oricare, muzica…Cativa copii stau intr-un fel grupati si numara cu voce tare, apoi unul se duce in spatele celui care “se pune” si ii face “cruciulita”, ceilalti alearga, se ascund in tufe, copaci, dupa masini, ocolesc o strada si doar asteapta un semn in care s-ar putea apropia, altii se joaca cu cornete si tuburi, fotbal cand mai cresti putin si in ochi, cam tot atunci te uiti si la vecina. Dar ea mereu il alege pe cel mai mare si puternic…asa ca, urci iar pe casa, pui o masca, arunci cutite in pom, tragi cu arcul, visezi de sus si undeva dupa multi ani, poate poate. Altfel, te intorci la cel care numara si mai joci o data…sertarul se inchide, e frig si oarecum amintirile tremura. Hai calatorule, e randul tau…

Comments
  1. tipu says:

    How about Basescu?

  2. Laurentiu says:

    ramane un personaj carismatic si controversat, nu l-as fi inclus insa nici macar ca decor in text

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s