Archive for October, 2010

Ma intreb cateodata cat de deformata e vederea fiecaruia? Dar mintea? In copilarie una din primele amintiri vine din perioada in care se lucra la casa. Deh, familie mare, casa pe colt, gradina, norme in constructii, zero, cert e ca muncitorii erau un fel de colegi a lui Dorel cu tenisi Dragasani si pentru ca nu aveau ce face, se luau de Dorel sau de mine, daca tot eram cu jucariile pe afara. Imi amintesc clar ca unchiul meu s-a suparat si l-a aruncat pe unul din muncitori cu o forta neomeneasca pe casa. Nici pana astazi nu-mi explic, stiu ca se lucra si la acoperis, poate doar am pierdut eu ceva din vedere…sau poate doar Matrixul era prezent si pe atunci. Chiar suna telefonul.

Intr-un bistro in stil frantuzesc imi comand o supa. Langa mine o doamna trecuta bine de 50 de ani. Elvetianca. Mi se adreseaza cu “Mon cheri” din prima si am brusc senzatia ca nu vorbeste cu mine. Zice ca mi-a auzit accentul si ca nici eu nu sunt german, iar ei ii place asta, ca suntem oameni de toate natiile pe aici. Mananca si ea supa, tot de broccoli. Cred ca apucam sa vorbim maxim 10 minute. Imi spune nonsalant ca e casatorita cu un gay(nu ca as avea ceva impotriva, vorba lui Seinfeld), ca fiica ei a murit dintr-o supradoza si cumnatul a fost cel mai probabil omorat de traficanti. Ca are si un fiu, care la randu-i are 9 copii cu 5 neveste, ca o sa divorteze, ca oricum sotul e cu un arab, ca a incercat toate drogurile posibile si in orice combinatie cu alcool iar dupa ce a crezut ca nu mai are iesire, s-a linistit si a zis ca vrea sa traiasca. Prin urmare s-a prostituat 5 ani ! E undeva 3 dupa amiaza si mie imi pare ca sunt intr-un film de serie B filmat intr-un local cu domino pe podea…. Suna un alt telefon. De data asta unul mobil. Al ei. Raspunde, achita si paraseste bistroul cu un ” au revoir mon cheri” . Urca intr-o masina pe bancheta din spate si dusa a fost. Iar eu raman ca un personaj de desen animat japonez care se mira.

Pe S Bahn exista mereu cineva care sa cante sau sa recite ceva pentru cativa bani. Nu canta rau, cateodata fals, dar parca si asa suna a ceva nou sau ceva care sa te miste. Unul din ei vorbeste despre fluturi, despre destinul tragic al unui exemplar care traieste doar o zi. Apoi intr-o nota mai vesela spune ca poate fi luat de barbat, daca tot nu i se dau bani. Ma intrebam cum vede acest om? Poate ca in lumea lui totul e inversat, poate ca uita de viata-i amara si incearca sa fie fluture, traind intens. Dar fluturii traiesc intens?

O prietena imi spune ca a citit undeva despre un studiu in care, caii, cica ne-ar vedea ca pe niste uriasi. Imi amintesc ca si cainii parca vad doar alb negru si mult deformat. In fond, eu tocmai mi-am cumparat un metru si vreau sa-mi masor patul pentru ca trebuie sa-l intaresc cumva, dar poate subconstientul stie ca sunt urias. Ca voi toti. Nu m-ar mira sa aflu ca de fapt poneii sunt mai mari decat caii si doar ii vedem noi mici iar soarecii sunt cei mai mari, doar ca noi nu reusim sa-i vedem decat in faza aia de bebelus, apoi devin alte animale.

Asta cu soarecii incepe sa fie tot mai clara, ca doar mi-a zis mie o fata pe tren ca pana si ursii sunt un fel de soareci care au crescut mai mult.

Ziua asiaticilor

Posted: October 22, 2010 in berlin, ce mai vad

Cum ies din bloc la primul colt am un restaurant vietnamez. Peste drum un fel de restaurant in care poti manca cat poti de 8,30 euro. Tot asiatic. Am mers de cateva ori la ambele, prin urmare ma salut cu cei care lucreaza acolo. Azi, cand am iesit, am apucat sa ma salut cu persoane de la ambele restaurante. In plus exista si un al treilea, pe aceeasi strada, dar putin mai sus. Fac sushi bun si merg si acolo. Din cap, inca un salut. Eram pe bicicleta, in viteza, cotesc si aproape ma ciocnesc de o asiatica cu gluga trasa bine peste ochi, cat sa nu vada aproape nimic in stanga sau in dreapta. Merg relaxat mai departe, parchez sub un pod si urc la S Bahn. Pe peron un grup de asiatici se chinuiau cu automatul de bilete. Sunt amabil. Ajut. Indrum. Drept pentru care urc in vagon cu cel putin 12 persoane. Rad continuu si sunt amabili. Eu il scot pe Murakami din geanta si citesc. Imi fac semne de aprobare. Murakami e cineva. Ne-am despartit cu zambete si goodbye spus pe mai multe voci. Cobor la Zoo, schimb la metrou, ca un facut, alt grup. Cu harti, discutii multe si gesticulari de directii. Pana la urma urca cu mine in vagon. Apoi fac ce fac si se prind ca au gresit cumva. Asa ca se dau jos la prima. Ajung si eu la destinatie, urc intr-o cladire de 5 etaje cu liftul. In lift doua asiatice pregatite de sala. Sau ma rog, imbracate sport. Imi iau informatiile, cobor, trec pe langa un salon de masaj thailandez si ajung in locul unde vroiam sa mananc. Sunt servit, normal de o asiatica. Ajunge si un prieten cu o mica intarziere. E agitat asa ca isi comanda rapid un pahar de vin. Bea rapid, una, doua, poate trei guri…apoi face o miscare gresita si sparge paharul lovindu-se din greseala de un batranel simpatic de langa. Asiatic clar. Pare SF sau macar ca as fi undeva in Asia, dar la intoarcere pe   S Bahn am prins un alt grup si mai mare de asiatici. Astia din urma imi pareau chinezi clar, daca nu ceva vietnamezi, ca imi imaginam deja cateva salturi din alea de 10 metri si o cafteala ca-n filmele copilariei mele. Pana acasa nu am mai prins nici un asiatic. Probabil ca ei sunt focusati pe zi, noaptea devini invizibili, ca doar de aia sunt ninja, samurai, luptatori cu sabie, bici fermecat(cu coada), cei care stiu lovitura fulgeratoare sau luptatori din valea misterioasa. Hai si sora 13.

Soarele inca mai apare din cand in cand, de dupa nori, cateodata pare chiar cald, dar dupa ce te plimbi prin locurile prin care te plimbi mereu, iti dai seama ca ai nevoie de manusi, fular si ceva de pus in cap. Sau ma rog, poti tine mainile in buzunar, guler mai lung si geaca mai groasa, eventual gluga.

Invariabil ploua, odata cu perdeaua de noapte, vin si stropii, te prind fie pe bicicleta, fie undeva pe trotuar in plin trafic si cu ochii in vitrine. Metrourile parca sunt mai pline, roseata din obraji se duce in gardul de vita de vie salbatica sau iedera, aburii ies cand sufli, iar zambetul se pierde undeva cand sufla vantul. Ies dintr-un loc cu multe televizoare, cu turisti si muzica proasta, m-as urca in S-Bahn si as tot merge, ca si cum povestile ar fi una cu drumul, iar peisajul de la geam se schimba oricum, n-as vrea sa cobor la statia normala, ci intr-un loc in care ploaia a stat, dar inca-i totul ud,  n-as vrea sa merg acasa sa dorm, ci doar sa stau undeva sa privesc spectacolul strazii la ora de varf, n-as vrea sa ma gandesc la tine, desi doar la tine as vrea sa ma gandesc. Intr-o lume intortocheata, as vrea sa stau pe margine, in una normala as vrea sa gasesc mijloace cu care s-o intorc pe dos iar in una intoarsa deja, ma apuc sa inventez o alta.

Noapte buna, calatorule, mi-e dor de alb, de zapada si munte, dar deocamdata ma prind  in jocul culorilor de la sfarsit de toamna.

Intr-o lume normala, becurile nu au viata proprie. Zilele trecute am ramas fara lumina pe hol. Brusc. Mai intai un bec din trei. Am zis lejer, o sa ma duc sa cumpar unul sa-l inlocuiesc. Dar in aceeasi zi, m-a lasat al doilea si cumva dupa un scurt circuit si o schimbare de siguranta si al treilea. Lustra e cu globuri, cel putin 5 min mi-a luat sa ma prind cum scot globurile. Mai mult chiar, dar in fine. Pana la urma, lucrand la inaltime, a mers. Am ajuns la bec, am vazut despre ce bec e vorba si l-am pus bine.

Ziua urmatoare asta aveam sa fac la prima ora. Sa cumpar 3 becuri. Dar becul pus bine nu era de gasit si desi aveam posibilitatea sa desfac alte globuri, m-am incapatanat sa-l gasesc spunandu-mi ca nu poate fi prea departe. In doua camere, hai si o baie. Sub influenta cartilor lui Murakami, stiam ca fantasticul poate fi undeva pe aproape, dar in 54 de min nu am reusit sa dau de el, chiar dupa ce am scotocit de 3-4 ori in rucsac, in buzunarele gecilor, pe masa(am facut si curat), in pantaloni,  pe rafturi, in bucatarie, pana si in frigider m-am uitat(gandind ca oamenii la o anumita varsta scot mancarea si pun ceva in loc). In fond il pusesem bine, nu putea fi departe. Apoi am renuntat la fel de brusc, pentru ca mi se parea penibil sa caut un bec. Am intins mana dupa un pachetel de servetele, dintr-un pachet mai mare de 10 si am gasit becul ! In fond, se ascunsese/camuflase perfect in acel celofan. Cum e si el transparent, era una cu pachetul.

Nu spun cat mi-a luat sa pun inapoi cele 3 globuri peste becurile noi cumparate. Spun doar ca becul cu pricina l-am uitat in magazin, printre produse cosmetice, eram prea incarcat si pentru ca aveam nevoie de o mana libera sa iau ceva de pe ultimul raft, l-am pus putin de o parte. O doamna cu un cos voluminos m-a dat putin la o parte si asta a fost. In fond, cred ca oricum avea o viata ascunsa, probabil era un bec spion, asa ca, in sfarsit a iesit in lume.

Decor

Posted: October 11, 2010 in 365, berlin, ce mai vad

Imi plac oamenii cu imaginatia lasata liber. Doar privind vitrinele magazinelor poti spune ca nu poti pierde nimic, nu se poate demoda nimic, se picteaza putin pe langa, se adauga ceva si gata-i decorul. Exemple sunt multe, de la crengi de copac, atarnate prin magazin, la costumele unor vechi opere, la un iepure impaiat, la un sit de bicicleta, un gramafon, o palarie, o poza a bunicilor, a strabunicilor, cate o pagina de ziar, sticle goale, masini de cusut, desene, colectie de broaste testoase din plastic, indieni si cowboy de plastic, felurite borcanase de sare si piper, discuri vechi, picturi facute de amatori, cate un mesaj aruncat pe perete, pus in neon, scris in zeci de biletele, televizoare oricat de vechi, animale uriase din plastic, ghiozdane de clasa intai cu ochi de pisica, cutii de branza, figurine din lemn, manechine la piata, afise ale unor filme clasice, afise moderne, apoi afise caricaturizate, cate un poster, perete de plante, carti, geamuri colorate, ninse, date cu spuma, pene, masti, benzi desenate, povesti scrise pe zid, numere de telefon sau poate chiar sugestii pentru loto. E clar ca sunt mult mai multe dar na…ideea e clara. In fond poate asta e inca un farmec al orasului, pe langa coloratul zidurilor, se decoreaza aproape orice fereastra de la strada. Si stiu, asta e normal, tine de cum isi personalizeaza cineva locul, dar cateodata se duc atat de departe incat nu poti decat sa stai locului si sa zici, desi vorba-i urata:  cum pula mea ?  E clar, decorator nu ma fac, pentru ca oricat de absurd decor as gandi, s-a facut. Bine, nu le pot aduce coperti cu Lepa Brena si Tiberiu Ceia, dar daca as cauta in folclorul lor, un oarecare cantaret de prin zona de munte, sigur il gasesti pe undeva, chit ca minimizat, pus pe un cal de jucarie si facut punker.

Noapte, zi, te tin de mana, nu te tin, visez cai si oameni colorati, nu visez, ma pierd pe strazi intunecate, nu ma pierd, merg inainte, cateodata fac dreapta, fac pasi inapoi, unerori fac stanga si alti pasi inapoi, totul e mult prea scurt sau prea lung, timpul nu vrea sa treaca si sta tocmai atunci cand ai vrea sa alerge si invers, ma iei, nu ma iei, ma vrei, nu ma vrei, ma cauti, nu ma cauti, te caut, nu te caut, deschid geamul, inchid geamul, pun o piesa, pun o alta piesa, mereu o alta piesa, inchid si nu mai vreau piese, citesc un rand, doua, o pagina, doua, mai multe, o carte, mai multe, nu citesc, cad pe ganduri, nu cad, imi amintesc o cabana, un caine latos, iti vad ochii la lumina focului, ma ametesc, nu ma ametesc, nu se vede cabana, e doar vantul, cainele latos a imbatranit, iar ochii nu-i vad, vad un film, nu-l vad, privesc in gol, nu privesc, simt, nu simt, nu-mi dau seama care-i partea mea si daca exista parti, nu exista parti si asta-i poezie sau nu e poezie…cateodata esti in spatele meu si iti simt rasuflarea, nu esti, esti la o masuta si mananci inghetata, nu esti, esti intr-un turn si privesti orasul, iar eu undeva pe jos prin oras si privesc turnul, esti in metroul de vis a vis, doar in statie ce ne putem vedea, mai mereu eu urc scarile si tu le cobori, imi aprind o tigara, nu mi-o aprind, stau la bar, nu stau, in cinema, doar afara, ma uit la afise, pe marginea unei cladiri, a unui pod, tu pe cealalta margine, trecutul si prezentul se amesteca intr-o cana, prezentul suna la usa, cateodata doar mi-e dor si nu stiu de ce concret, apoi aprind tigara, las muzica, zambesc, inchid geamul si stiu si scriu…si nu stiu…calatorule, e starea aia faina, cand  cei doi necunoscuti care s-au cunoscut in metrou nu stiu daca sa creada, ce le spun ochii, sau pur si simplu ca daca sunt sortiti unul altuia, o sa se mai vada…si povestea o las in aer.

Se intampla oriunde, dar intr-un mic oras probabil totul e mai vizibil. Doar toata lumea se stie cu toata lumea, cliseu, stiu, dar cel putin in cei 18 ani cat am stat pe acolo, era cam asa. Modele trebuia sa ai, unele care te impresionau in mod placut si clar, o serie, cat mai mare, imi pare acum, de ceilalti. Pitorestii, acei baieti rai, de care intr-un fel ne era frica, dar si traim intens cand unul din ei ne baga in seama chiar si pentru un prosop adus, la strand. Majoritatea erau mai mari, oameni realizati, sau dupa caz, poate si pierde vara printre ei…dar na, o sa incerc sa-i aduc pe tapet pe toti de care-mi amintesc. In prealabil am purtat discutia asta cu doi buni prieteni. Ne-am si distrat, facandu-ne un top al celor mai cei, dintre cei care ne-au influentat adolescenta sau chiar copilaria. Fara sa fie ceva cronologic si pe cat posibil, folosind doar porecla(mai putin acolo unde numele era de fapt porecla), pornesc asa, ca un slalom printre amintiri, fara date concrete.

Dar trebuie sa incep cu   Mircea zis Jesus, pentru ca purta (si inca poarta) parul lung si barbă si mergea tot timpul drept, il gaseai  mereu la strand sau in centrul orasului,  nimic nu-l misca, e unul din acei oameni care ai senzatia ca a stat in loc, e la fel ca acum multi ani, Fratii Isac, nu semanau deloc, unul era mic, blod, cu parul rar si cu o figura asemanatoare cu a lui Udo Dirkschneider, celalalt foarte cret, cu par aproape de umar, negru, figura zambitoare si mai mereu cu cate o blonda dupa el, Prună, nu stiu de la ce vine, pot sa-mi imaginez ca ii placea tuica, dar nu am nici o baza reala, Mișu Avocatu’, era un avocat cret si plin de el, care mai mereu juca fotbal sau tenis cu piciorul si in loc sa joace, mai mult comenta, se certa si avea mereu dreptate, defect profesional, cine stie, Berexău, avea muzica si ne facea din cand in cand cate o caseta, numele insa il avea de la o firma de mezeluri din porc, in care lucrase si pentru ca s-a si ingrasat in acea perioada, cineva s-a gandit sa-i aminteasca mereu cauza,  Coaja, fusese mult timp in armata si cumva era instruit in spiritul acela de baiat tuns scurt si puternic, cand l-am vazut prima data se zicea ca are o lama pe cerul gurii pe care o poate scuipa imediat ce e atacat, a preluat strandul din Caransebes, a adus un avion de pe care saream in bazin si pe an ce trecea se umplea mai mult de ridicol, dar in acelasi timp devenea vedeta, organizand, ca nimeni altul Serbarile Verii, Aviatorul venea din Constanta si rezista mult sub apa, i se spunea asa pentru ca tatal lui era aviator,  Nini facea pariuri nebune, gen sarit  cap cu echer intr-un bazin minuscul, e drept, a luat banii dar si-a spart capul, facea, Dan Culturistu’, cu cioc, vorba blanda, cu un caine boxer mereu dupa el si cate o plansa de desen, Lascuț, era permanent la strand, radea sonor si facea misto de cei mai mici ca el, adica aproape de toti, pentru ca Lascut era destul de mare, Fane, era un pokerist celebru, juca mult, castiga mult si avea gagici in toata tara, Țig, era un alt pokerist si iubitor de jocuri de noroc, mare voleibalist  al orasului, doar ca el mai si pierdea, APV-istu, era un tip care lucra in armata, APV neinsemnand altceva decat armata pe viata, purta un lant gros de aur la gat si se stia cu toti cei enumerati mai sus, Doru Macara& Brigitte, erau un fel de senzatia strandului, un tip fain, baiat de treaba si mereu cu cate o gluma la el si o tipa inalta, fosta voleibalista cu sani mai mereu la vedere si slip minuscul, Pleșa, omul care avea video, filme cu Chuck Norris si nevasta faină, Baniciu, era un tip mic si barbos si caruia ii cam placea sa traga la masea, Baniciu venea evident de la Mircea Baniciu, doar ca el nu canta decat baut, Băloane, era copilul de bani gata, mostenitorul unei bunici bogate care facea diverse haine pentru italieni, era mereu sponsor la cate un eveniment monden, gen “Serbarile Verii” Giffy, era unul din baietii aia putin mai mari, imbracat mereu ciudat, cu freze ciudate si prezent cam peste tot desi nimeni nu-l avea la inima. Nicu Grasu era un culturist mai masiv asa, un tip ok, prietenos pana era calcat pe bataturi, juca mai mereu fundas “la intimidare prin gabarit”, in meciurile din curtea scolii, Frunză era cel mai talentat fotbalist din curtea scolii, avea o viziune buna si echipele in care juca, aveau parca un plus de joc spectaculos, imi placea sa joc cu el, Carasco era un tip de la un alt liceu de care auzisem ca e super bun la fotbal, cand am jucat prima data contra lui, ne-am tratat cu respect, cumva de atunci ne tot salutam si uneori chiar jucam fotbal impreuna, nu am schimbat prea multe cuvinte cu el, dar daca as fi avut vreodata probleme in cartierul lui, probabil ca trebuia sa amintesc numele lui, Baderca era tip sportiv, fost campion la decatlon,  la fel de inalt si aproape la fel de cladit ca Arnold Schwarzenegger in Comando, faptul ca te stiai cu el, era de bun augur, iar golanii orasului, care-i stiau de frica, se tineau oarecum la distanta doar auzindu-i numele, Spic era unul din golani, bataios si mereu implicat in scandaluri, dar era suficient sa-l stii de la strand sau de undeva si nu prea avea treaba cu tine, chiar din contra, te ajuta uneori, poate unul din putinii care nu mi-a facut niciodata nimic, Doru Matei, era alt golan, mic de statura, foarte rau, ameninta si santaja pe toti cei care-i pareau mai slabi, iar din cand in cand isi gasea nasul in cate unul mai mare si care nu accepta prea usor sa fie calcat in picioare de “piticul”  respectiv, Ruja era un altul, marele blond,  cu aspect de junker, daca exista pe atunci acest termen, golanul blond, slab si cu freza de Elvis oarecum,  care avea gura mai mare decat orice, iar in caz de ceva se baza pe prieteni, Romică Ucigasu’ era un altul, zvonul zicea ca omorase pe cineva in Austria, oricum , era prezent cand era cate o bataie sau un scandal, Putu, Zorala, Iancu, o tripleta de aur, pe la dinti, mereu pusi pe scandal, pe mici gainarii, pe cate un furt, Meilă, golanul care se lua de fete, cu defect de mers, cu o burta mereu scoasa din tricou, aparentul inofensiv, Fratii Ciucur, niste golani cu care ma stiam de la bunica-mea de pe strada, cu alte cuvinte, nu am prea avut probleme cu ei, cel mare mi-a cerut o data niste bani, 10 lei parca si pentru ca aveam doar o hartie de 25, mi-a adus rest, adica, golani, dar mai cu bun simt, in sensul ca nu-ti luau tot, ca doar ne stiam,  Rolly& Soltinski, punkerii orasului, cred ca doar doi aveam, cel putin nu stiu altii, Goldenberg, un tip masiv si pontos care avea impresia ca le stie pe toate doar pentru ca era mai mare, Volky, omul de treaba cu ochelari si parul ridicat de pe frunte, care cerea mereu toporul in spate, uitand sa precizeze sa-l prindem de rucsac, Vuva, Bonetti, portarii de legenda de la CFR SI CSM Caransebes(echipe de fotbal), Mircea(administratorul stadionului CFR), un om langa care daca nimereai in tribuna, aveai spectacolul garantat, Nea Vasile, personajul care nu mergea, pentru ca alerga mereu, chiar si acum, la peste 70 de ani, participa la diverse crosuri ale veteranilor, Bulă, Jean, Lae, Lopătita, Popică, Dami Clămpăul, Gagiu, Ossy, Torok, Căldăraș, Fratii Popescu de la Poli, Briceag, Lozu’ si fratii, Vladuț, Păsulă,Decuseară,  fotbalisti mai talentati sau mai putini talentati ai orasului, Boată si Seb , vedetele Liceului cand eu eram a 9-a, era o placere sa-i vezi jucand baschet, imi pareau din alta lume, cu frezele lor si pantalonii tip bermude, Simion era nebunul orasului iar Pinti Maxim era ciobanul care scrijelise stalpii de telescaun, in drumul spre munte, ca sa ne spuna ca a fost “la oii” !

Poate ca mai sunt si altii, e clar, nu poti sa-i aduni pe toti, pitoresti, golani, oameni simpli dar care practic iti spuneau tie ceva si acei oameni pe care nici nu gasesti cum sa-i numesti, le-am spus tuturor, eroi, pentru ca intr-un fel sau altul, de o parte sau cealalta, asta si sunt. Probabil ca n-am legat cele mai frumoase cuvinte de unii, dar cand ma gandesc la majoritatea, sunt convins ca lucrurile din trecut le aduc din cand in cand cate un zambet, multi sunt schimbati si in fond, chiar  daca au ramas golani, vorba aceea, ne intelegem romaneste cumva si avem loc, unii de altii.

Noapte buna calatorule, e mult prea tarziu pana si pentru eroi.