Archive for November, 2010

Vanatorul de nori

Posted: November 29, 2010 in 365, berlin, cutia cu cioburi

Daca inchid ochii vad o sosea care serpuieste pe langa coasta, tu porti esarfa la gat si ochelari de soare, stai pe un scaun mai lasat in spate….masina curge, alearga de nebuna, ca intr-un drum spre nicaieri si in acelasi timp mereu spre vest si spre soare…muzica merge, cate o tigara gauloises la colt de gura, cate un lan de grau mereu lasat in urma si rar alte masini din sens opus…

Oare imi traieste sufletul intr-o tara straina?  Am senzatia ca pe masura ce avansez in varsta timpul alearga la randu-i de nebun, respiratia e mai grea, la fel si picioarele si inspiratia merge mai mereu la culcare mult mai repede…ca si cum totul n-ar fi real si undeva intr-un univers paralel timpul mai sta putin in loc…nu stiu ce sa cred, unii oameni cred ca ar mai lua un pahar de vin, altii un fum, altii pur si simplu ar alerga dupa nori…e si asta o activitate cand lumea pare prea incurcata si-ai vrea sa fii doar cu tine…

Un prieten povestea ca a facut practica pe diverse avioane si ca inca de pe la inceput a aflat ca norii au un fel de miez ca de gheata, care daca este nimerit, risipeste norii sau ii sparge in niste nori mai mici si mai simpatici ochiului…isi revin ei incet incet, dar cica senzatia e exrem de faina sa alergi dupa nori cat sa-i risipesti…

Cam asa si cu povestile, mai mereu alerg dupa ele, aud multe, aproape la fiecare colt, in fiecare metrou sau local in care ma gasesc, pe fiecare strada…si deocamdata sunt in aceeasi faza in care caut miezul cat sa le risipesc…sa le sparg in povesti mai mici si mai simpatice…

Asfalt, piatra cubica, un tarc de flori, un parc, cativa oameni cu berea in mana, cativa in pasi de dans la cate un colt colorat, trenuri suspendate, urci cu o poveste in cap si cobori cu alta, ca si cum dupa primii pasi in soare te-ai trezit ca trebui sa-ti pui gluga in cap, pentru ca ploua. Contrastant, cu vreme schimbatoare si pretentioasa, ca starile mele probabil, sinusoidale si fara de nerv. Tusesc, medicamente in corp ca sa calmez raceala, ganduri care mai de care, muzica care mai de care, magazine ce dispar peste noapte si probabil cele mai proaste mandarine mancate vreodata.

Sala de cinema e plina, indiferent de zi, ma bucura acest lucru, filmul e iubit desi critica germana a cam luat-o razna…la fel si teatrul, oamenii mananca cultura pe paine, daca e posibil de 3 ori pe zi, ca si intervalele de soare…3 pasi la soare, 3 la vest, dincolo de granita, imi amintesc de murakami si de povestile-i ciudate, am senzatia ca un aparat de fotografiat clipeste din cand in cand, de peste drum, un film fascinant la care am tot oscilat sa intru…oare exista limita cand iubesti?

Imi imaginez o pagina alba, in care sunt cateva cuvinte mazgalite, distingi din cand in cand cate unul dar ai vrea sa reconstruiesti totul…marginile noastre pierdute…o zi la mare, una in care sa stam cu fata la soare si sa citim, mai una in care sa bem la amiaza si sa dormim pe plaja pana cand ne trezeste vantul…imi imaginez un munte alb, cu oameni cu rucsaci in spate si fete imbujorate pregatindu-se de compare…

Detaliu pe maini, cateodata e atat de evident ca orice parte a corpului iti poate indica starea…citesc poezii intr-o cabina telefonica, intr-o alta cabina cineva le asculta…apoi incepe sa le picteze in interior…pereti de cabina telefonica tapetati cu poezii, intr-o galerie apropiata, peretii sunt plini de nume, intr-un trecut in camera mea de camin ceream amintiri pe ziduri, ca si cum mereu as vrea sa ma inconjur de povesti si inca e valabil si astazi…

Ochii ei vorbesc…si daca mi-as tapeta camera cu poza lor multiplicata, as avea povesti…3 pasi la soare, inca 3 la vest…ploua iar…o sa ninga

Ca intr-un vis, miscarile sunt undeva in reluare, pare neclar dar in acelasi timp se misca intr-un fel, lipsa de logica e tot pe acolo, imaginatia insa alearga, alaturi de tine, calatorule…

Ce simplu poate fi totul, fara cuvinte, fara atingeri, fara tigari, fara ganduri negre, vise regasite sau iar pierdute, fara decor, fara un semn lasat in urma, fara sa te gandesti prea mult, firesc intalnind un alt firesc, ca si cum ai fi in tren, intr-un compartiment populat si retragandu-te in coltul tau, ai reusi sa te rupi de orice si singurul mod de a comunica ar fi tocmai prin intermediul altui lucru. Privind acelasi lucru ar fi ca si cum distanta s-ar reduce enorm, muscand din mar, vazand cate o imagine, poate ca e bine sa te pierzi…cu ochii pe geam, lasand doar un putin luminile sa te fure, cat timp trenul alearga. Intuneric in tren, doar geamul e luminat intr-un fel si in fata lui imaginile se misca. Din cand in cand apar cateva luminite, mai cate o cladire in care oamenii inca nu s-au bagat in pat, mai cate un loc luminat de luna, un felinar, o semnalizare de bariera, ochii vreunui animal, umbre, joc al imaginatiei si totul fuge.  Te-as lua de mana si chiar o fac de fiecare data cand inchid ochii sau cand drogul luminii ma ameteste atat de puternic, e acea senzatie de drum, de totul posibil, de somn iepuresc, intre vis si realitate, de trezit din cand in cand, de alta locatie, alta imagine, alta lumina, nor, alte imagini din ceata, alte umbre….

Ca intr-un facut totusi, ma trezesc de fiecare data cand ajung in orasul natal. Oricat de tarziu e, chiar daca nu trebuie sa ma dau jos din tren si ca si cum mi-ar sopti cineva sa-l salut, cu tot cu al lui munte si eu fac exact asa, apoi adorm cu ochii in aceleasi lumini care poate ajung si la tine.