Archive for July, 2011

Trust

Posted: July 5, 2011 in 365, berlin, ce mai vad, cutia cu cioburi, teatru

… e una din  piesele preferate  a celor de la The Cure  dar si o piesa de teatru vazuta de curand…undeva intre ele, ca si cum mi-as da cu parerea despre orice, fara sa fie vorba in principal despre nici una din ele si in acelasi timp despre amandoua. Stiti piesa ? E trista…dar intr-un fel si atat de frumoasa incat isi pierde din tristete…

Daca intr-o buna zi te-ai trezi si ea ar fi langa tine, ar fi acelasi lucru. Si daca ati vorbi, ar fi acelasi lucru. Si daca te-ar lua in brate, ar fi acelasi lucru. Si daca ar putea sa treaca peste tot, ar fi acelasi lucru. Si daca ai crede mereu in noi inceputuri de drum, ar fi acelasi lucru. Si daca ar vrea sa te sarute, ar fi acelasi lucru. Si daca inca ti-e dor, ar fi acelasi lucru. Si daca de fiecare data cand ajungi la mare o vezi, ar fi acelasi lucru. Si daca, cand stai la geam te gandesti la ea, ar fi acelasi lucru. In fond cand ai inchis usa in urma, a fost acelasi lucru si ai fi vrut sa vrea sa ramai, dar pana la urma si asta ar fi fost acelasi lucru. Si atunci clar ai vrut sa fugi cat mai departe si ai sperat sa spuna :pleaca si in fond sa gandeasca sa ramai, dar si asta ar fi fost acelasi lucru. Cateodata ceva se rupe, increderea piere si orice ai face esti constient ca nu mai exista intoarcere. Poate ca si ea a gresit, poate ca pana la urma casa oricum era goala, poate ca mai mereu drumul e casa si locul tau nu exista, dar de cele mai multe ori, tu ai gresit cel mai rau si oricat de greu iti e sa recunosti, stii ca e asa, apoi mai stii ca realitatea bate la usa. Iar cand deschizi drumul e in fata si iti zice…sari, hai acasa…si atunci chiar ca nu prea mai conteaza si ar fi fost acelasi lucru.

El pleaca, ea ramane… undeva la etajul 27 al unui hotel cu fata la ocean. Sta la geam si pana la urma ii e totuna. El n-o sa se intoarca, n-ar avea de ce. Ea insa asteapta, priveste oceanul pana se pierde intru totul in el. De jos el n-o poate vedea la geam si anii trec si drumurile il poarta mai peste tot si iar inapoi. Dar ea nu mai e, nu-i mai placea etajul si nici oceanul. A schimbat camera, priveste doar in zare si altcineva se uita la ea. Ii intoarce privirea si stie. In ochii noului el  vede incredere si pentru un timp chiar asa e…la o alta usa, fostul el si o alta ea…si dimineata pleaca, pe drum, acasa…si e la fel.

Daca intr-o buna zi am sari niste ani, ar fi acelasi lucru. Si daca am avea puterea sa zambim, ar fi acelasi lucru. Si daca orele ar trece fara sa le numeri, ar fi acelasi lucru. Si daca ne-am intinde in iarba, ar fi acelasi lucru. Si daca am privi stelele, ar fi acelasi lucru. De mana n-o sa ne tinem desi si asta ne-ar duce la acelasi lucru. Si daca am considera ca am gresit, ar fi acelasi lucru. In final tot am sa plec sau ai sa pleci, dupa caz, pentru ca amandoi stim ca ar fi acelasi lucru. Crize apar mereu si relatiile reusesc parca sa tina din ce in ce mai putin, ca si cum ar fi un concurs intre ani. Ne legam, apar zambete, cumparam, apoi apar lacrimi din senin, vindem si ne retragem intr-un individualism modern in pasi de dans intrebandu-ne in fond cine suntem noi. Iar cand raspunsul intarzie, cand vedem iar  casa goala chiar daca suntem amandoi aici stim deja ca trenul l-am pierdut inca mai de mult, o data cu increderea.

Trust e o piesa de teatru dans facuta de Falk Richter in colaboarea cu  coregrafa Anouk Van Dijk despre relatiile care se pierd fara sens, despre cele care continua fara sens, despre egoismul din fiecare si despre singuratatea sau linistea celor care pleaca.

Parca vad si acum.  Final de delegatie, masa cu clientul se incheie. E trecut de unsprezece noaptea si eram  in drum spre hotel, mai un pod, mai 5 minute de mers…deodata o bicicleta trece in viteza, parca aparuta de nicaieri…ma interpun, biciclistul cade in cap si eu ma aleg cu un deget rupt…operatie, cicatrice, simt schimbarile vremii si parca nu mai e ca la inceput. E clar ca pianist n-o sa mai pot sa fiu dar cumva respectivul deget in care am ajuns sa am doua suruburi, a ramas defect. N-a durut, s-a umflat doar si n-a mai ajuns niciodata la fel, e stramb si se simte ciudat si cumva daca revad scena de zeci de ori prin prisma amintirilor, nu-mi pot da seama cum m-am lovit asa tare.

Au trecut cativa ani de la cele povestite mai sus, ora e cam tot unsprezece si ceva, de data asta insa sunt eu pe bicicleta, merg tare, ajung la un drum in lucru, nu vad ca drumul de bicicleta se muta pe trotuar, vad doar o masina ce trece aproape de mine…ma sperie, trag de ghidon dreapta cat sa urc pe trotuar, dar cum eram prea aproape de bordura si pentru ca nu urc perpendicular sau poate pentru ca bordura e neasteptat de inalta, ma trezesc lovind bordura si aruncat din pozitia sezut. Reactionez neasteptat tinand strans coarnele bicicletei, incercand sa fac un salt peste bicicleta ridicata cumva pe roata din fata. Reusesc chiar sa aterizez in picioare dupa ce in prealabil am lovit bicicleta cu ambele picioare, cel mai rau cu stangul, impingand-o cumva in spatele meu. Aterizarea e ca una din aia asemanatoare cu cea de la cal cu manere in care intr-un fel te incomodeaza calul si il izbesti cat sa te dezechilibreze dar cumva esti mai tare ca el. Cazi in picioare  apoi iti numeri vanataile. Bonus o minge de tenis de masa iti creste in locul osului exterior deasupra talpii piciorului, cat despre bicicleta, e cam praf. Iti trece clar prin minte imediat ca un tren ideea daca n-ar fi fost mai bine sa cazi in cap, ma rog, puneai mainile si te alegeai cu ceva julituri dar fara un picior lovit si cu minge de tenis de masa la purtator. Poate ca e mai bine asa, cine stie cum reuseai sa amortizezi din cadere…Partea buna e ca nu e rupt, vanataile se trag incet incet ca si umflatura… dar e clar ca trebuie sa calc mult mai precaut si am cel putin o viteza mai putin la mersul pe jos. De cand m-am lovit insa ma tot intreb cum de nu simti nimic in momentul loviturii(socul ?), apoi dupa ce te trezesti cu piciorul putin deformat iti tot imaginezi scenarii ale caderii si incerci sa intelegi cum a fost posibil sa te lovesti in asa fel. Au mai trecut cateva zile de la lovitura si cam in fiecare zi mai descopar o noua vanataie…scenariile se schimba in minte si oricate noi variante ai, nu o sa poti explica niciodata de ce nu ai evitat acest mini accident ci doar incerci sa-ti explici cum s-a intamplat. Iar cel mai bun raspuns e ca nu prea stiu cand am dat cu piciorul, nu stiu nici cum am aterizat in picioare, stiu doar ca in momentul aterizarii piciorul era putin altfel si intr-un fel de atunci inainte partea aia lovita a inceput sa aiba o poveste.

Zilnic la pansat si bandajat, dupa 5-6 zile pare totul mult mai bine dar inca continua…si am alte scenarii si zeci de ganduri indreptate spre momentul ala de maxim o secunda…hai doua in care incepe povestea, nu-i asa calatorule , trebuia sa ascult vector lovers inainte 🙂