Archive for August, 2011

Asocieri inutile…

Posted: August 29, 2011 in berlin, cutia cu cioburi

Vad un lift din material transparent si ma gandesc departe, la o cladire plina de cuvinte pictate pe pereti si o perioada linistita…trag din tigara si imi amintesc de o noapte la munte, un prim fum, o camera de sase, paturi suprapuse, chitara canta la lumina lumanarii, zapada e pana la geam si tu zambesti, un desen cu creta al unui copil ma intoarce in orasul copilariei, in parc, alergand pe malul apei, ascunzandu-ma printre copaci…o plimbare cu bicicleta, ma face sa ma gandesc la cai, mereu vorbeam cu bicicleta intr-un limbaj doar de noi stiut, de parca am fi cal si calaret, plecati departe…o dobrogeana cu branza imi aminteste de 2 mai, un tricou rosu, de liverpool si de o mare de oameni imbracati in rosu, un alt tricou  alb cu cod de bare, de sonar si de zeci de oameni in transa…Parisul, Londra, Barcelona, fiecare in parte imi aminteste de cineva, Lisabona imi aminteste de o stare…vinul verde, de Portugalia si de aceeasi stare, un bilet de teatru, de un dans, dansul de o dansatoare dar si de faptul ca imi spun mereu ca in alta viata as fi vrut sa fiu  dansator, jointul de Cincis si de Bahia, urmele din zapada de o noapte de Revelion in care am alergat dintr-un capat al orasului, in altul, cuvantul “respect”, de cel mai bun prieten, cartea de langa pat, melodia, terasa de unde se vede valea, lacul, zapada, partia, muntele, sarutul, atingerea, privirea, zambetul,  alta privire, cateva lacrimi, alt zambet si alt sarut…mai mereu de tine, de tine, poate si de tine…

In fond suntem alcatuiti din mici povesti stranse in sticle mici de parfum, din bucati asamblate si dezmembrate de mii de ori, din ganduri si griji din saci de melancolie si din fum, ca altfel n-ar exista magia…

Cateodata mi-e dor de toate astea si in acelasi timp de noi si noi asocieri la fel de inutile…si pentru ca sunt la fel de inutile si de tine chiar nu mai stiu nimic, azi mi-e dor de tine, calatorule…

Advertisements

Hotel Minimal

Posted: August 23, 2011 in berlin, ce mai vad, cutia cu cioburi, hoteluri

Imaginati-va un hotel cu o singura camera, cu o baie mica si aia mai mult improvizata, fara prea multe lucruri. Nimic nou in asta. Camera insa se schimba in fiecare saptamana, sunt instalatii noi si aranjamente si e clar ca de cele mai multe ori sunt si alte persoane pe post de eroi principali. Inca ceva. Camera e la strada, geamul e imens, ca o vitrina si-n fond chiar e gandit ca de afara sa poti vedea instalatiile saptamanii si noii actori. Poti sa-i vezi si noaptea daca uita sa-si traga perdeaua sau draperia sau daca o lasa intentionat asa. Iar totul costa 30 de euro. 35 in cazul in care vrei si micul dejun lasat la intrare in caserola. Pare incredibil si cu toate astea e mai mereu plin. Zilele trecute, cei care au inchiriat camera au facut un bar instant in interior, pe strada au pus un gratar, cateva beculete ca de craciun, din pom la geam la alt pom si iar la geam, ca un fel de ring de box cu beculete. Apoi au invitat trecatorii sa li se alature. In fond aveau o camera in mijlocul Berlinului, cateva mese in fata, gratar si bautura…e clar ca dupa ora 10, a venit si  muzica iar atmosfera era mai tot in miscare…

La fiecare colt de oras se intampla lucruri asemanatoare, zeci de hoteluri Minimal, fiecare cu alt concept, Berlinul e la randu-i un hotel de hoteluri minimal, o colectie de camere cu vedere la strada, cu banci in fata si oameni de multe nationalitati intelegandu-se cumva…

M-am sprijinit putin in bicicleta,  merge un pahar de vin la ceas tarziu, cineva alearga dupa autobuz, se canta pe multe voci, un fum, cateva miscari ca in ceata, se danseaza, cinematografele inca sarbatoresc fantasy-ul, Bud Spencer citeste din romanul autobiografic…tu esti atat de departe.

Noapte buna calatorule, inca e vara cateva zile dar toamna-i pe drum…

Copilarie. Munte. Urcam cu telescaunul. Din cand in cand cate o stana, turma adunata si stransa bine, oile bagate una in alta, cainii latrau simtind pericolul…zeci de metri mai incolo, printre copaci o haita de lupi pofticioasa, 8-9 la numar, cam tot atatia sunt si cainii, daca n-ar fi ciobanul, o prada usoara…de undeva tot vor ataca pentru ca le e foame, e doar o chestiune de timp…urcam, undeva intors cu spatele la aceste evenimente un alt lup, cenusiu…alearga, se pierde printre copaci si din cand apare ca o naluca…el nu vede turma, nu intelege haita si isi cauta singur drumul…departe, intr-un loc poate doar al lui, al lor…

Liceu, cativa ani mai tarziu, elevi stransi in careu,  bagati unul in altul, disciplina de fier…cineva vorbeste la microfon, doar un grup neglijeaza multimea dar in acelasi timp se saluta cordial cu profesorii. In fond ei au fost evidentiatii, cei care vor duce mandria liceului mai departe, cei care vor aduce inapoi faima…pe la colturi, aratati cu degetul, cei care au iesit din careu si nici de haita nu le pasa, fumeaza, se uita la panoul de baschet sau pur si simplu viseaza, escaladeaza un gard si fug spre lume…

Facultatea e in urma, apar nunti, botezuri si un oarecare dor de liceu, mese bogate, masini scumpe, kilograme in plus, fire de par in minus, copii, alte viziuni, alte scari de valori si alte distractii…ce nu se schimba aproape deloc, multimea de pe margine care inca aclama, cei care misca lucrurile, ajunsi acum in interiorul ei, cercul celor care dicteaza ritmul si felul petrecerii, banii care se arunca si importanta fiecarui pahar baut cu semenii de dupa cap… si cei care  pastreaza distanta, studiaza, undeva de pe margine si intr-un fel nu vor nici sa aplaude si nici sa intre in joc…si pleaca, pentru a nu stiu cata oara,cautand mereu un alt drum…

In fond, probabil ca nimeni nu alege… iti place sa stai de o parte  dar visezi sa ajungi in centrul cercului, stai si aplauzi pana se iveste un loc…te consideri din cerc, inseamna ca acolo e locul tau, privirile celor din jur vor da verdictul…lumea ta e alta, ii simti chemarea…faci un act de prezenta si pleci cu primul tren.

Filozofie de pahar la ora tarzie…de toate astea mi-am amintit cand in una din zilele saptamanii trecute, intr-un club cu muzica variata, am vazut exact aceeasi asezare in teren…multimea pe margini, pahare in mana, povesti, priviri aruncate…in centru, cumva cei care pareau ca se disteaza cel mai bine in mod organizat, avizi de apreciere…si pe la cate un colt cei care vin, se uita si se plimba prin respectiva atmosfera pana ce la un moment dat pleaca…

Doua intrebari, ca de final…de ce mai vin, daca tot pleaca ? si unde se duc, atunci cand se duc ?

Un posibil raspuns… vin pentru ca mai cred in schimbare, in nou si in faptul ca pana si ei au semne de intrebare  legate de propriile lor decizii…au nevoie sa se convinga fie ca gandesc gresit, fie ca nu sunt singuri…cat despre unde se duc, cum spuneam si mai sus…se duc departe, intr-un loc poate doar al lor…

O cheie gasita pe jos imi aduce in minte momente in care am depins de cate o cheie si n-o aveam la gat. Zilele trecute am pierdut una din cele doua legaturi de chei pe care le aveam si desi nu-mi imaginam unde si am rascolit tot rucsacul, m-am dus sa-mi fac alta. Linistit apoi mi-am lasat cheile la niste prieteni dar cu cele noi facute n-am reusit sa intru. Noroc cu o vecina, cea mai buna prietena a proprietarei, avea miraculos un rand de chei. Asa ca am intrat si dupa ceva timp in acelasi rucsac, le-am gasit si pe cele pierdute. Intr-un buzunar de care n-am stiut…unul secret de care am dat intamplator…nici nu stiu cum au ajuns cheile pe acolo, dar probabil stiau secretul. Calatorind in timp si in trecut, un alt rand de chei pe care am uitat sa le las unei persoane dragi mi-au schimbat oarecum viata. Nu-i vorba ca intre timp am schimbat-o eu iar la loc, dar macar o parte din schimbarile din viata, le datorez unor chei, poate chiar cei 10 ani de Bucuresti.

Pe tren, Cenusareasa s-a asezat langa mine. Avea doar un pantof, celalalt il tinea in mana si pana sa inteleg ca astepta sa-l lipeasca si pentru ca imi parea diferit de primul, am numit-o asa. In fond era doar ca si cum si l-ar fi bagat in noroi si la iesire s-a despicat la jumatate. Cu cele 3 feluri de lipici si-un zambet a reusit sa-l repare in timp record, la cum il manuia, am banuit ca e pantofar. A ras si intorcandu-mi “complimentul” a zis ca probabil sunt si eu un killer cautat de toata politia, daca ar fi sa se ia dupa valiza in care sigur am un chinez taiat (prin urmare nu doar in Romania se practica chinezii la valiza, hm, international ?) Pana la urma mi-a zis ca lucreaza cu ciocolata si ca sigur nu am gustat ciocolata adevarata belgiana ci doar una prezentata ca fiind belgiana, altfel n-as fi putut s-o uit. Pana la urma pentru ciocolata aia omorasem chinezul 🙂

Am racit uitandu-ma la Miro ! Cel putin atunci am simtit prima data cum ma apuca. Poate ca nu reuseam sa inteleg in esenta ce a vrut sa spuna ci doar interpretam in mod cu totul ciudat ceea ce vedeam. Multa culoare, panze rupte, simboluri, linii, puncte, prea putin desen si totusi ceva care te tine, te face sa vrei mai mult, sa intelegi mai mult…

Tronthaim-Hauptstadt pe repeat de cateva zile…undeva in urma o noua vizionare a filmului de montaj din 1927, Berlin Simfonia marelui oras…o mostra mai jos

si culmea, dupa toata electronicele astea si imagini in alb negru, cand ies afara, fluier nestingerit si fara sa pricep de ce, melodia din toate panzele sus…probabil ca undeva sunt constient ca nu mai pot sa joc la nesfasit rolul greierului din poveste…si trebuie sa mai trag si eu panzele pentru un nou drum 🙂

noapte buna calatorule, oriunde te-ai afla…