Archive for the ‘365’ Category

Trust

Posted: July 5, 2011 in 365, berlin, ce mai vad, cutia cu cioburi, teatru

… e una din  piesele preferate  a celor de la The Cure  dar si o piesa de teatru vazuta de curand…undeva intre ele, ca si cum mi-as da cu parerea despre orice, fara sa fie vorba in principal despre nici una din ele si in acelasi timp despre amandoua. Stiti piesa ? E trista…dar intr-un fel si atat de frumoasa incat isi pierde din tristete…

Daca intr-o buna zi te-ai trezi si ea ar fi langa tine, ar fi acelasi lucru. Si daca ati vorbi, ar fi acelasi lucru. Si daca te-ar lua in brate, ar fi acelasi lucru. Si daca ar putea sa treaca peste tot, ar fi acelasi lucru. Si daca ai crede mereu in noi inceputuri de drum, ar fi acelasi lucru. Si daca ar vrea sa te sarute, ar fi acelasi lucru. Si daca inca ti-e dor, ar fi acelasi lucru. Si daca de fiecare data cand ajungi la mare o vezi, ar fi acelasi lucru. Si daca, cand stai la geam te gandesti la ea, ar fi acelasi lucru. In fond cand ai inchis usa in urma, a fost acelasi lucru si ai fi vrut sa vrea sa ramai, dar pana la urma si asta ar fi fost acelasi lucru. Si atunci clar ai vrut sa fugi cat mai departe si ai sperat sa spuna :pleaca si in fond sa gandeasca sa ramai, dar si asta ar fi fost acelasi lucru. Cateodata ceva se rupe, increderea piere si orice ai face esti constient ca nu mai exista intoarcere. Poate ca si ea a gresit, poate ca pana la urma casa oricum era goala, poate ca mai mereu drumul e casa si locul tau nu exista, dar de cele mai multe ori, tu ai gresit cel mai rau si oricat de greu iti e sa recunosti, stii ca e asa, apoi mai stii ca realitatea bate la usa. Iar cand deschizi drumul e in fata si iti zice…sari, hai acasa…si atunci chiar ca nu prea mai conteaza si ar fi fost acelasi lucru.

El pleaca, ea ramane… undeva la etajul 27 al unui hotel cu fata la ocean. Sta la geam si pana la urma ii e totuna. El n-o sa se intoarca, n-ar avea de ce. Ea insa asteapta, priveste oceanul pana se pierde intru totul in el. De jos el n-o poate vedea la geam si anii trec si drumurile il poarta mai peste tot si iar inapoi. Dar ea nu mai e, nu-i mai placea etajul si nici oceanul. A schimbat camera, priveste doar in zare si altcineva se uita la ea. Ii intoarce privirea si stie. In ochii noului el  vede incredere si pentru un timp chiar asa e…la o alta usa, fostul el si o alta ea…si dimineata pleaca, pe drum, acasa…si e la fel.

Daca intr-o buna zi am sari niste ani, ar fi acelasi lucru. Si daca am avea puterea sa zambim, ar fi acelasi lucru. Si daca orele ar trece fara sa le numeri, ar fi acelasi lucru. Si daca ne-am intinde in iarba, ar fi acelasi lucru. Si daca am privi stelele, ar fi acelasi lucru. De mana n-o sa ne tinem desi si asta ne-ar duce la acelasi lucru. Si daca am considera ca am gresit, ar fi acelasi lucru. In final tot am sa plec sau ai sa pleci, dupa caz, pentru ca amandoi stim ca ar fi acelasi lucru. Crize apar mereu si relatiile reusesc parca sa tina din ce in ce mai putin, ca si cum ar fi un concurs intre ani. Ne legam, apar zambete, cumparam, apoi apar lacrimi din senin, vindem si ne retragem intr-un individualism modern in pasi de dans intrebandu-ne in fond cine suntem noi. Iar cand raspunsul intarzie, cand vedem iar  casa goala chiar daca suntem amandoi aici stim deja ca trenul l-am pierdut inca mai de mult, o data cu increderea.

Trust e o piesa de teatru dans facuta de Falk Richter in colaboarea cu  coregrafa Anouk Van Dijk despre relatiile care se pierd fara sens, despre cele care continua fara sens, despre egoismul din fiecare si despre singuratatea sau linistea celor care pleaca.

Ma domina o stare putin confuza, avusesem o zi frumoasa, cu soare si discutii interesante, am refuzat chiar un film, facandu-mi calcule de buget si spunand in acelasi timp ca nu trebuie sa plusez sau sa adaug nimic acestei zile…dar cateodata mintea o ia inainte de nebuna, imi alearga ideile de nu se vad, imi incurca sperantele si imi coloreaza totul in culori inchise. Incep sa simt, venind cumva din interior, o forta, cineva vorbea de meditatie, liniste, stare buna venita atunci cand esti cumva impacat cu tine, creatie venita din acelasi lucru, eu insa nu sunt impacat si simt atat de ciudat, ca si cum nu pot controla, ca si cum cineva ar derula zeci de benzi in sensuri diferite si menirea mea ar fi sa gasesc puntile de legatura. Acum cateva saptamani eram fara griji, una cu muntele, cu locuri in care imaginatia e la liber, cu senzatia aceea ca poti orice, o data ce te-ai redefinit…acum parca mi-am facut in casa o padure fara poteci, doar cu urme de animale si voci si sunete de pretutindeni.

Daca inchid ochii pentru putin as vrea sa ma intorc acolo, la alb, la somn linistit, la fara griji si la restart…daca-i deschid putin, as vrea sa spun ca tot ceea ce e in jur, e un vis…daca am o stare confuza as vrea s-o linistesc, dintr-o vorba, dintr-un gest, dintr-o privire…daca inchid iar ochii, as vrea sa fii aici si in acelasi timp n-as vrea, as vrea sa te tin de mana si in acelasi timp n-as vrea …in fond as vrea multe si in acelasi timp n-as vrea…as vrea sa-i deschid si sa fie o dimineata in care toate aceste ganduri sa fie deja in urma…

Azi m-am gandit la tine, ca si ieri …ca si maine…azi m-am gandit la cuvinte, la filme, la teatre, diverse formatii, costume, prezentari, masti, umbre, urme lasate de trupul tau, un picior despletit, un zambet,  ca si ieri…ca si maine…

Intind o mana, imi caut starea, visez cu ochi deschisi ca poate a plecat fara sa zica noapte buna…zic eu, starii, lucrurilor la care m-am gandit si clar, oriunde ar fi, tie, calatorule…

 

 

Cand sunt pe ganduri si n-am nici o stare obisnuiesc sa ma plimb pe strazi. De cele mai multe ori, fara tinta, doar parca sunt coplesit de senzatia aceea ca nu vreau acasa. La cate un colt opresc, ma uit la cate un chiosc si prin vitrine, ma uit la cladiri ca si cum mi-ar parea ceva important, poate chiar dialoghez cu cate un caine ce trece cuminte in lesa…oricum, la un asa colt am vazut un apartament cu geamuri mari si cu terasa. Unul din vise presupune apartament cu terasa. Desi se bate cap in cap cu dorinta ca nu vreau sa ma leg de ceva, casa mi-e drumul mereu inainte, linistea venind din schimbarea peisajului. Cateodata insa imi pare ca am obosit, desi stau de luni bune oarecum in oras, pierzandu-ma destul de rar in cate un drum…in momentele acelea vreau apartament cu terasa, sa pot urca in diminetile insorite, sa am sezlonguri si priveliste si multi oameni care sa vina la povesti. Celalalt vis e legat de munte si de faptul ca m-as vedea stand trei luni din an pe partie. Ma rog, pe langa, astfel incat sa pot ajunge in toate zilele sa fac cel putin o tura, fara graba, ca si cum ar fi portia de sanatate zilnica inainte de masa. Apoi cred ca m-as urca intr-un tren spre Beijing. As face popasuri in tot felul de orase din drum si as scrie despre experienta asta. Transiberianul pret de o luna, povesti ale oraselor vazute prin ochi straini si straini insasi, necunoscuti, oameni cu care poti reactiona, oameni care vorbesc si fara sa vorbeasca, personaje…

Cineva imi povestea astazi de insule in Mozamblic, de plaje goale si superbe pentru care trebuia sa te trezesti la 4:30 dimineata ca sa poti sta putin ca dupa 7-8, era imposibil sa stai la soare, de microbuze care nu au statie, mereu pline dar in care oricat de pline ar fi, mai merge fortat putin, atat timp cat aer exista, de expeditii pe Brahmaputra si Congo, pe Zambezi, de hoteluri de 5 stele pe plajele de la Nisa, de Africa de Sud, Japonia, SUA , avioane schimbate continuu si locuri din acelea mult prea putin accesibile majoritatii. Iar eu doar puteam sa constat, vorba cartii lui Kundera, ca viata e in alta parte.

De ce e totul atat de departe? Zile cu cautat job, inca niste nelinisti in plus, o imagine cu o casa de vis, un pat imens, mobilier vechi, tablouri moderne, locuri aerisite, o strangere in brate, un mers ca sarpele pe trotuar, urcat in necunoscut si adormit foarte dimineata, dupa ce toata insomnia a trecut de mult…trezit cu soare, 2-3 alune de pe masa, un zambet spre nicaieri, imbratisare de pereti si o gura de apa.

Cateodata mi-e dor de prieteni, scurta vacanta la schi a venit si a trecut…pare ca nici n-a fost, desi am coborat partiile pana la lasatul noptii si am dormit extrem de bine in fiecare noapte, in spate e totul, in fata doar cateva imagini…si le aduc uneori…ca doar mi-e dor si de munte, mai mereu, cum mi-e dor si de tine, oricine ai fi tu, calatorule.

Cam asa. A trecut deja un an. Parca tot mai repede trec. Pe masura ce inaintezi in varsta, zilele par mai scurte, puterile mai slabe si ochii vad mai multa ceata. De aceea am zis sa-mi pun ochelari.

Poate o sa joc la loto, acest 37, langa alte 5 numere reusite face sa uiti si de puteri…Vin dupa un an de Berlin, cu mici iesiri, in anul acesta nu am reusit mare lucru in plan profesional, am scris si cam atat si a fost bine…greul urmeaza in anul urmator sau poate ca totul e conform planului, trebuie doar sa raman in ritm…de cateva luni bune, simt acest oras ca fiind, acasa. Ritmul e dictat de el. Cat timp il simti, esti una cu orasul. Cand plec mai multe zile mi se face dor, cand colind prin alte locuri il am mereu in minte si ca termen de comparatie, cand ma intorc, am un zambet imens pe fata pentru ca stiu ca ajung acasa. Printre straini, ce-i drept, a doua casa, dar acasa. Intr-un trecut spuneam ca pe drum e casa mea…e inca asa, cat sunt pe drum e bine…dar parca existenta unei baze la care sa te tot intorci, e de bun augur. Oamenii il fac chiar  sa para altfel desi starea de normalitate e peste tot prezenta. Daca-mi doresc ceva in viitor, este sa pot sa raman aici. Sa fac ca lucrurile sa mearga intr-un fel si sa-mi permit sa raman aici. Cu bune si rele, strain intr-o tara normala, intr-un oras cald plin de oameni deschisi.

In urma, ca si in alti ani, multe cuvinte, multi oameni, multe griji, vise si ganduri. In fata un alt vis, alte cuvinte, alti oameni, alte griji…si alte ganduri. Tu esti peste tot. Ca si cei dragi, in amintiri, sau undeva ascunsi intr-o cutie secreta a mintii…mereu cu mine.

Raman contra curentului, ca mai mereu, cred inca in oameni si in acelasi timp inca sunt dezamagit, visez cu ochi deschisi ca se poate si pana la urma intr-un fel sau altul nimeni nu ma poate convinge ca nu e asa…pornesc zeci de proiecte, termin prea putine din cele pornite, mereu apar altele si altele si ideile se schimba, odata cu vremurile, prietenii se schimba si ei, se mai adauga, se mai pierd, se mai uita…locurile in care-mi placea sa merg in trecut, sunt undeva intre amintiri, acum totul e mereu nou, pana si cartierul in care stau, pana si galariile de arta din zona, asemanatoare cu cele temporare, mereu in schimbare…poate ca astea sunt timpurile, oamenii se schimba de la o zi la alta, tehnologia se schimba, drumurile, locurile, privelistea, cerul, clima…totul se schimba

Cateodata stau sa caut pana si un titlu, cateodata ideile fug la distante mari, cateodata nu reusesc sa leg nimic si ma napadesc gandurile negre…alte ori sunt optimist, ca si acum, ca si mai sus…in fond mai mereu dual, intre alb si negru, intre ceea ce vreau si ceea ce simt, intre real si imaginar, intre vis si trezirea de dimineata…

Poate ca sunt prea multe intrebari si raspunsurile sunt inca imprastiate…oricum, a fost anul in care am vazut 3 festivale aproape complete de film, 2 de teatru, am vazut lucruri ce mi-au depasit mult asteptarile printre altele macar mediocre, am vazut oameni dansand mai mult, zambind mai mult, tinandu-se de mana mai mult, stand pe jos in parcuri, alergand, sarind, zburand, am vazut oameni iesiti la plimbare, la targuri, am vazut oameni cantand, bucurandu-se de viata si lasand in grija zilei de maine, ziua de maine insasi. Azi e azi, vorba aceea, nu merita sa te agiti inainte de a fi cazul. Te agiti maine, cand o sa gandesti la fel ca azi.

Am cunoscut multe persoane in acest an si asta e bine, am citit in germana si am inceput sa scriu in aceasta limba, Darko e cainele facut cadou parintilor, prietenii sunt inca acolo si gandurile la fel de libere….acum insa ma cam doare capul, asta ca sa nu incep sa vorbesc de lucruri nasoale si singuratate… prin urmare,  m-am rezemat de tocul usii si am scos o tigara din pachet, desi eu nu fumez… daca tot am ajuns la 37 si afara viscoleste, am zis ca orice e posibil, in plus vorbim de gauloises… visez ca de obicei, vad lumea mai buna si ascult the national…slow show…”…I missed you for 29 year before I saw you” sau chiar mai mult…iar ca sa si vad altfel, mi-am pus niste ochelari 3d pe ochi, ramasi intr-un buzunar…si da, lumea-i alta…

Cu toate astea, in paradisul oamenilor singuri, mi-e dor …si nu spun de ce sau de cine…pentru ca, dupa cum spuneam, lumea-i in miscare, oamenii se schimba si calatorii se schimba si ei…

Noapte buna, calatorule…oricine ai fi

Franturi

Posted: December 14, 2010 in 365, berlin, ce mai aud, cutia cu cioburi

Ninge. Usor, oarecum timid, poate invaluit, poate pe furis, cat sa nu mai lase loc stropilor de ploaie sa strice decorul alb. Usile metroului se inchid. Ies, cobor niste scari, imi trag caciula mai adanc pe cap, fularul il strang mai strans, trec printr-un targ de Craciun din care au ramas doar luminitele si mirosul de alune prajite,  pana maine dimineata, cand totul se reia. Imi imaginez povesti la fiecare colt de cladire ce-mi iese in cale, ca si cum dupa perdeaua de fum ce ramane in urma, totul se leaga.

Pe aici am mers impreuna…si pe aici….si pe aici…sunt inca urme proaspete, pe care au calcat diversi, dar ocolul asta mic sunt convins ca l-am facut doar cu tine…imi vine sa scriu in zapada si scriu chiar …desi cu fiecare fulg mi se acopera din cuvinte…erau spre tine, au ramas in zapada…

De cate incercari e nevoie ca sa stii daca ea e aceea? O intrebare ce sta la baza piesei de teatru Trial and error. Oare cati nu ne-am facut criterii de perfectiune in minte…oare cati nu am fost convinsi ca daca ochii se intalnesc si vorbesc, e suficient ? Pe metrou se intampla mereu lucruri. El avea pana si discursul pregatit. Ea era perfecta. Sau ma rog. Aproape perfecta. Coborase la alta statie decat ar fi trebuit sa coboare si pana la urma decalajul asta se pastreza. Ca doi oameni ce se cauta…dar sunt mereu decalati, de o statie, de mai multe, poate de un alt traseu, alt drum, alta zona, alt oras…alta tara…

Te poate gasi norocul? Sunt mai multe intrebari decat raspunsuri? Ce mananca pescarusii iarna cand ingheata apele ?

Undeva departe, intr-un leagan pe la apus ai zambit cat timp eu am lasat realitatea in pace…mi-as pune gluga pe cap si as iesi din nou de la metrou, urmarind o poveste, o umbra, o dara de fum, cateva inscriptii ciudate pe zid, cate un semn, cate o pista falsa si undeva si pe tine…imi imaginezi cum mergi incet, sa nu aluneci, mi-e ca ai si o caciula trasa pe cap, urmele-ti vor fi alungite, ca si cum ai patina din cand in cand…

Oare de ce sunt stelele impartite asa de disproportionat in noaptea asta pe cer ?

Calatorule, hai sa tragem o tigara si sa reluam. Merge banda ? Merge …

Intre iluzie si real

Posted: December 6, 2010 in 365, berlin

Intr-un teatru vazut  in ultima luna, cineva se intreba daca suntem reali sau doar niste efecte speciale? E clar ca iti vine sa raspunzi, dupa ce te pipai initial, ca nu e vis…ca esti acolo…ca totul e real…dar cumva ceea ce traiesti de tradeaza, pentru ca in loc sa-ti traiesti propria viata, o traiesti pe a altora. Lucrezi pentru cineva, incerci sa faci lucruri bune in acceptiunea comunitatii, incerci sa-ti faci parintii mandri de tine, incerci sa te compari cu cei cu care se mandresc orasele si sa faci ce fac ei dar toate astea te indeparteaza de tine. In fond, pretul platit ca sa ramai la tine e singuratatea. Nici cum nu e bine. Cateodata pana si un titlu iti mananca timp enorm…si iti vine greu si nu-l poti potrivi imediat imaginilor care urmeaza. O simpla privire la geam, fulgi din nou, alb pe jos si sufla vantul. E o iarna inceputa vijelios cu multe grade in minus. Dar alba, asa ca pare iarna. Cumva in reluare insa de asta vorbesc de iluzie,  poate-i doar starea, aburii jagetee-ului, ceaiul cu mai mult rom decat apa, povestile invelite in ambalaje de ciocolata, baruri la ceas tarziu, fete cunoscute, necunoscute, fum de tigara si senzatii din acelea ca tocmai ti se duce alcoolul in picioare si ar vrea sa danseze. Pe un perete e o imagine in miscare, picioarele sunt oarecum in alt ritm, o usa de cinema se deschide, sunt scaune rosii, un ecran pe care nu ruleaza nimic, o sala pustie, ca in visele mele, doar ca tu nu erai pe acolo. Imi place iarna, oricat de frig ar fi se gasesc mici locuri in care sa te incalzesti, hainele sunt groase si orice atingere se simte mai greu, de aceea in trafic nici nu prea bagi de seama cand te lovesti de cineva…e clar ca nu asta-i motivul, cel mai probabil imi place pentru ca ma duce cu gandul la sarbatori, la munte, la marele alb pe care te lasi intr-un fel alunecand si stii ca undeva acolo, in respectivele miscari, esti doar tu cu tine. Punctul negru pe alb, in miscare…imi place aerul, rece si curat, imi plac norii ce se alearga dintr-o parte in alta si faptul ca tu scoti aburi si senzatia de miraj e mereu pe langa. Imi plac si noptile de povesti la foc, imi plac fetele inrosite, cand se intra in cabana, imi plac acele de zapada din fular, caciuli sau din par si linistea care se asterne cand paharele de vin fiert se duc la gura. Cateodata nu alegi pe cine placi sau de cine esti placut, cateodata nu alegi ce faci sau ce ai vrea sa faci si nici macar visele nu le poti controla dar parca odata cu iarna sunt tot mai multe. Lumea actuala isi pune mult prea multe masti si uita de micile lucruri care conteaza, siguranta si confort, inainte de viata. Reversul medaliei e ca  viata inseamna uneori si singuratate.

Calatorule, lasa urme in zapada, ca ies si eu si o sa facem mult mai multe ca sa fie poteci cand o fi sa iasa si alti calatori….

Vanatorul de nori

Posted: November 29, 2010 in 365, berlin, cutia cu cioburi

Daca inchid ochii vad o sosea care serpuieste pe langa coasta, tu porti esarfa la gat si ochelari de soare, stai pe un scaun mai lasat in spate….masina curge, alearga de nebuna, ca intr-un drum spre nicaieri si in acelasi timp mereu spre vest si spre soare…muzica merge, cate o tigara gauloises la colt de gura, cate un lan de grau mereu lasat in urma si rar alte masini din sens opus…

Oare imi traieste sufletul intr-o tara straina?  Am senzatia ca pe masura ce avansez in varsta timpul alearga la randu-i de nebun, respiratia e mai grea, la fel si picioarele si inspiratia merge mai mereu la culcare mult mai repede…ca si cum totul n-ar fi real si undeva intr-un univers paralel timpul mai sta putin in loc…nu stiu ce sa cred, unii oameni cred ca ar mai lua un pahar de vin, altii un fum, altii pur si simplu ar alerga dupa nori…e si asta o activitate cand lumea pare prea incurcata si-ai vrea sa fii doar cu tine…

Un prieten povestea ca a facut practica pe diverse avioane si ca inca de pe la inceput a aflat ca norii au un fel de miez ca de gheata, care daca este nimerit, risipeste norii sau ii sparge in niste nori mai mici si mai simpatici ochiului…isi revin ei incet incet, dar cica senzatia e exrem de faina sa alergi dupa nori cat sa-i risipesti…

Cam asa si cu povestile, mai mereu alerg dupa ele, aud multe, aproape la fiecare colt, in fiecare metrou sau local in care ma gasesc, pe fiecare strada…si deocamdata sunt in aceeasi faza in care caut miezul cat sa le risipesc…sa le sparg in povesti mai mici si mai simpatice…