Archive for the ‘ce mai iubesc…’ Category

 

Liniste, deja mult prea tarziu, ma pregatesc sa intru in pat dar trag inca de mine sa pictez cateva cuvinte care m-au impresionat. Aici, cat sa nu uit de ele. Nu sunt ale mele dar ce mult mi-ar fi placut sa le fi intalnit la un colt de strada, unul de cladire, pe un peron de metrou sau pe un acoperis cu umbra si vedere la oras..tot in imaginatie traiesc si eu, o buna bucata sau una mai putin buna, depinde de zi, de soare, de stare, de cine imi zambeste si ce ma doare, de imaginile din fata, de cele aparute din senin, cerute, reaparute, cautate..

“Daca ar suna, daca ar suna, daca ar suna ” doar ca de data asta eu stiu ca n-o sa o faca pentru ca e prea tarziu, pentru ca si maine o sa fie prea tarziu si poimaine o sa fie la fel ca maine.

Mie imi place cuvantul dor si pana mai ieri nu-mi placea nemtescul Gier (pofta)..

Nora e un nume frumos, daca as avea vreodata o fetita, asta e numele, ma aud undeva spunand dar cred ca ma gandesc mai mult la nume decat la posibilitatea de a avea intr-o buna zi un copil, chiar daca s-ar numi Nora..mamei nu-i place oricum de parca eu as avea o problema sa-l impun, daca mie imi place..

Berlinul ei e un monolog, al meu, undeva ca si al ei, e pe strada, e in coloratura, nebunia, detaliul cel mai ascuns si cel mai strident, e in oameni, in cei din metrou, sbahn, autobuze, chiar si in 119, in cei de pe bicicleta, cei de la cate un restaurant de lux, cei de la terasa sau bar de cartier, strident lovit, rupt, dezordonat si in acelasi timp autentic..o, daca ai stii cat de mult imi amintesc de ea..de tine..Berlinul esti tu, si eu si ea..si cu atat mai mult ea.

Mi-ar fi placut sa o cunosc pe Nora Iuga, inca nu-i tarziu..amandoi ne temem de acest cuvant dar credem ca il putem fenta..am fi baut vin, alb probabil ca e vara..sau rosu, daca ar fi sa fie ultima seara..sau poate chiar rose ca merge cu cerul jos, atat de jos si cu statul in iarba..

Ne-am fi plimbat prin locurile ei cunoscute, prin ale mele, ne-am fi intersectat undeva interesul, gandul, Berlinul, am fi vorbit de el, de ea, de cei pe care i-am pierdut, de cei pe care i-am castigat si avem sa-i pierdem, de cum ne pierdem noi, unul cate unul, de cum ne regasim..ne regasim ?

“Sunt locuri in care te opresti printr-o intamplare si nu le mai uiti niciodata. Parca iti promiti ca ai sa le revezi. Locuri apropiate organic de tine care probabil nici nu ar fi existat daca nu le-ai fi asezat tu insuti acolo. Amanunte. Gesturi. Urma unui ruj de buze…”

Pe ea am cunoscut-o intamplator la munte, sau poate pe scarile unui tren, sau poate intr-o padure alba plina de brazi ninsi, sau poate ca la un semafor, in fata unui afis, a unei povesti, intr-un cinematograf, pe un acoperis..cred ca am cunoscut-o in mai multe locuri deodata, “Am inceput sa vorbim asa din intamplare. Nu stiam nici cum ne cheama, nici cand si unde ne-am nascut, nu stiam ce ne-au fost parintii, ce mancare ne place..”

Dar pentru ca e deja tarziu si eu risc sa cad in butoiul cu melancolie, incheiem povestea, abrupt,  ca orice alta poveste tarzie, cu o privire in directia vantului, spre departe, cautand o luminita la balcon, spunand in soapta, noapte buna, doamna si lasandu-i ei sarcina sa traga cortina..

” – Hai sa plecam.

-Da, sa plecam.

Ochii nostri sunt opaci, dar ideile noastre continua sa mearga alaturi si dupa ce ne despartim”

(citate preluate din minunata carte a Norei Iuga- Berlinul meu e un monolog )

 

 

Cum sa nu-ti placa un oras in care te trezesti brusc imbratisat pe strada de o necunoscuta in rochie verde ? Iar daca vrei un raspuns(desi mai bine nu ai vrea) e doar ca te-a recunoscut, dupa ce ati fost impreuna in acelasi autobuz…In zi de meci, Liverpool e imbracata de sarbatoare, fie in rosu, fie in albastru, dupa cum joaca Liverpool sau Everton in oras si doar foarte rar amandoua…oricum, stadioanele sunt foarte aproape unul de celalalt, e ca si cum dintr-o strada ai face stanga spre unul si dreapta spre celalalt si nu cred ca mergi mult mai mult de 5 minute in plus de la unul la altul. Am incercat sa merg cu autobuzul dar lucru destul de ciudat, desi mai erau aproape 2 ore pana la meci, autobuzul era plin si n-a oprit. Cand spun ca era plin se intelege ca toate scaunele erau ocupate, cel mai probabil ca inca 20 de oameni ar intra lejer in autobuz in picioare…dar soferul n-a oprit pentru 5 oameni(4 plus un copil). Ciudat, dar ne-am “combinat” rapid la un taxi si pana la stadion au fost alte 8 lire…taximetrista fana Liverpool nu a vrut sa ia bani de la mine pentru ca am afirmat ca e prima oara cand merg la stadion asa ca intr-un final cursa a fost doar 6 lire, copilul fiind scutit ca si mine. O senzatie placuta si calda cum a fost si atmosfera de pe stadion. Pot spune ca si fanii Newcastle au fost la inaltime, dar cand s-a cantat You’ll never walk alone, parea ca tot stadionul a cantat si mie mi s-a facut pielea de gaina ! (Au castigat Liverpool, 3-0, prin urmare aveam sa zambesc cu gura pana la urechi tot drumul spre casa)

Cum sa nu-ti placa un oras in care oamenii sunt prietenosi, unde puburile au incaperi colorate in rosu si tablouri imense iar cei care canta o fac ridicand sala in picioare, pana ce cad ei din picioare tot revenind la cererea spectatorilor infierbantati, cum sa nu-ti placa un oras in care docurile permit doza de romantic la oricare plimbare, unde blocurile sunt rare si pierdute oarecum intr-o mare de casa, unde soarele se scurge in mare dar si povestile, fie ele si cantate, sunt la orice colt ?

Am fost sceptic cand m-am gandit sa raman o noapte in Liverpool, credeam ca e un oras muncitoresc si cam atat…am zis ca e meciul si restul conteaza prea putin…dupa un timp cele doua zile mi s-au parut prea putin, orasul te acapareaza incet incet si intr-un fel ii simti ritmul mai mereu alaturi de tine, in fond acel you’ll never walk alone i se potriveste de minune intregului oras…la plecare am inchis ochii pentru un moment si m-am gandit ca as vrea tare mult sa ma intorc, e genul acela de oras in care ar trebui sa ajungi macar de doua ori si eventual sa mergi si a treia oara si poate ca-i un drog…si continua…

As fi vrut sa plec, nu-mi gaseam locul, prea multa lume si prea putin spatiu, la cativa zeci de metri, plaja e pustie, caut o iesire si te vad. Nu-mi pot lua ochii clipe bune apoi cineva ma bate pe umar si ma scoate din film. Trebuie sa mergem in alt loc. Dar stai putin, ma uitam la ….si cand privesc nu mai esti.

Urcam in tren, galagiosi, cu chef de drum si incarcati de povesti. Ne gasim locurile, rucsaci, bagaje, putin spatiu, privesc pe geam la plecarea trenului si te vad iarasi. As fi sarit din tren dar pana am ajuns la usa trenul deja luase viteza.

Noaptea de revelion la munte. Se canta la chitara, oamenii sunt asezati in cerc si pe jos sunt lumanari aprinse. Ne imbratisam de anul nou si apoi urcam la cruce. Veseli, mai cade cate unul, mai circula o sticla cu vin de mure, ne incurajam si pana la urma in 20-30 de minute suntem sus. De sus muntele e plin de luminite iar si mai sus, pe cer, parca-s si mai multe. Brusc se sting toate luminile de pe munte si ramanem doar cu stelele si luna. Aveam sa aflam ziua urmatoare ca un tractor condus de un sofer putin beat a intrat in transformator. Ne luam de mana si coborarea e o aventura la lumina lanternei. Cadem de zeci de ori dar pana la urma ajungem teferi, rumeni in obraji si hotarati sa continuam cantarile la lumina lumanarilor.

Pe insula, trag cateva fumuri si ma las pe spate, imi imaginez drumuri si povesti de spus la ceas tarziu, undeva se canta, majoritatea s-au retras in corturi sau la cinema in aer liber, imi inchid ochii usor, deschid, vad stele, inchid iar, deschid si te vad aplecata asupra mea. Buna seara. Iar lumea mea se intorcea cu fundul in sus si ma gandeam ca de la tigara. As fi vrut sa ramana asa dar o data cu dimineata s-au dus la culcare pana si stelele.

O masina la drum de noapte, serpentine, zapada in lateral, muzica in surdina, pustiu, zambim, pare ca alunecam, avem placi si schiuri intre noi, o gramada de nelinisti dar ochii inca ne rad ca suntem tineri. Oprim la o casa a piticilor cu acoperis rosu si decor de iarna, ne intalnim cu diversi cunoscuti si doar privindu-ne in ochi stim ca e bine. Dansam, punem lemne pe foc, alergam prin zapada, ne jucam cu un caine mare si flocos, adormim pana si pe scara, sau pe scaune, pe jos si poate nici nu conteaza daca nu adormim.

Pe malul lacului, ne coacem porumb si cartofi in jar, cantam la luna si tragem la sorti care cum dormim. Tot mai putini in jurul focului, o sticla se plimba din mana in mana, o tigara in sens invers, te privesc, ma privesti, poate ca e prea devreme…si intre timp e mult prea tarziu.

Doi intr-un pat, se imbratiseaza dar fiecare e cu gandul departe in felul lui. Unde vom fi peste 20 de ani ? Destine incrucisate, ce mult te-am iubit, ce mult m-ai iubit si totusi eu am mers in dreapta si tu in stanga si cand aveam sa ne intersectam, am luat-o in stanga crezand ca te gasesc si tu in dreapta crezand ca ma gasesti si n-am uitat unul de altul dar ramanem tot asa, mereu aproape si niciodata impreuna. Toti trecem prin asta, toti avem undeva in adancul nostru cateva povesti pe care le tragem tot dupa noi. One day e o carte fascinanta cu cate un putin din povestea fiecaruia dintre noi, cei care stim ca acolo unde esti, n-o sa fiu niciodata. De aceea te port in suflet…

Chiar si la mine ? Chiar daca intre timp, visezi ? Simti? Auzi? Formez un numar imaginar si in casti aud inca muzica. Alo? Dansezi? Daca intr-o buna zi as fi exact in povestea pe care tocmai incerc s-o prind din urma, tu ai mai fi acolo? Oare poti astepta? In fond ce poveste ar mai fi asta fara inceput si sfarsit, mai mereu in miscare, mai mereu intre doua trenuri, gari, ganduri, vise…o poveste de drum? Da, poate…de fiecare data cand ma gandesc la drum sunt acasa, chiar daca nu sunt, de fiecare data cand visez, sunt din nou acasa, chiar daca nu sunt, de fiecare data cand urc intr-un tren sunt acasa, chiar daca nu sunt…de fiecare data cand sunt acasa, sunt acasa, chiar daca nu sunt.

Telefonul ala chiar suna. Comand o carte. Un vis. Mai comand cateva reviste de calatorie, o lanterna, cateva harti si cateva destinatii surpriza. Japonia, Islanda, Argentina…parte din visele mele, Armenia, Georgia, Tajikistan, Tarile Baltice, Tarile Nordice…parte din surprize. Te poti gandi la orice?

Azi mai mult decat ieri imi doresc sa scriu si sa merg si din cand in cand sa ma intorc…si iar sa merg si din cand in cand sa ma intorc…mai mereu intre doua trenuri, ganduri, vise, acasa, oriunde ar fi  sau n-ar fi asta si mai mereu pe drum, unde stiu ca este.

De fiecare data cand ma gandesc la tine, sunt acasa. Chiar daca stiu ca tu nu esti. Sau poate dormi…

Noapte buna, calatorule, oriunde ai fi

te poti gandi la imposibil ?

In liceu eram depesist sau depesar, cum s-ar spune prin alte locuri. Incercam sa ma tund ca Dave, incercam sa-i imit miscarile si cateodata in semn de protesc, nu dansam decat pe piesele lor si ale celor care sunt apropiati ca muzica sau ma rog, asa imi sunau mie, The Cure, Camouflage, Joy Division, The Jesus and Mary Chain, The Clash, Bauhaus, Einsturzende Brieftauben, Die Toten Hosen, Die Arzte(influenta germana), Toy Dolls, Sex Pistols, Exploited etc. Acum cativa ani am reusit sa-i vad la Bucuresti intr-un concert de zile mari pe Stadionul National. 50 000 de oameni au fost atunci, bilete luate din timp, atmosfera de neuitat. M-am hotarat tarziu ca vreau sa merg sa-i vad iar. Bilet nu aveam dar niciodata nu mi-am facut o problema din acest lucru. Imi spuneam ca daca s-ar da un titlu cu cel mai bun intr-un anumit domeniu, singurul la care as avea o sansa ar fi chestia asta, sa intru la evenimente de orice natura, chiar daca nu am bilet. Exista intotdeauna cineva care renunta, cineva care nu vine, cineva care deschide o usa sau pur si simplu e noroc. De data asta conditiile meteorologice nu au fost cele mai favorabile celor care incercau asa ca mine sa prinda un loc. Minus multe grade, viscol, vreme din aia sa nu iesi din casa. Inca de la metrou erau oameni care intrebau de bilet. Daca ai unul in plus, nu daca doresti. Bisnitari si pe aici. Afaceri din alea in care cineva cumpara un bilet si il vindea apoi la suprapret. In fine, ca peste tot. Cert e ca singurul bilet gasit era la 120 de euro si undeva nu am vrut sa dau atat. In jumatate de ora, atat de mult imi doream sa merg ca aproape as fi dat si 150, dar nu mai erau bilete. O coada in care erau oamenii cu bilete rezervate, am stat-o, poate poate renunta cineva. Dupa o perioada a venit si un prieten, intarziase, incercase alte variante, nimic nu parea sa functioneze. Intrarile s-au deschis de la 7.30, la 8 canta o formatie in deschidere. La 9 teoretic Depeche. Putin inainte de 9, cei intrati la concert dar iesiti pe terasa etajului 1, la tigara, au inceput sa arunce cu bulgari in cei cativa care ne incercam norocul la orice om care venea(intarziat) la concert. Mi-am spus ca mitul meu de a face rost de bilete in orice situatia a apus ! Trist era ca tocmai cu Depeche, formatia adolescentei mele se intampla. Am incercat la intrare, apoi la casele de bilete unde ceream sa ne mai lase in interior ca tot suntem doar 20-30 de oameni. Am intrebat cel putin 70 de persoane daca nu au cumva un bilet in plus. Unii aveau hartii pe care solicitau asta, unul si-a scris pe iphone…cateodata insa cand nu te mai astepti, norocul apare. O doamna intarziata pe care cativa “colegi” de suferinta o lasasera in pace, dupa atatea raspunsuri negative si-a scos un plic exact in fata mea. Am intrebat-o intamplator. Avea un bilet in plus. Nu mi-a venit sa cred. Au navalit aproape toti ceilalti. Doamna insa, mi l-a dat mie pentru ca eu o intrebasem primul. Ca in filme. Cand renunti sa mai crezi in ceva, parca te trage de mana. Mi l-a dat la pretul unui bilet normal. Super fericit. Aveam sa intru, de asta eram sigur. Dar undeva am inceput sa cred ca daca mai stau putin as putea sa-mi ajut si prietenul. Era firesc sa incerc. Venisem impreuna la concert, m-as fi simtit aiurea sa intru si el sa ramana. In alte 5 minute reuseam si asta. Foarte norocos am fost. Sunt convins ca la loto nu as fi castigat nimic. In fine. Era ora 9 fix, ne feream de bulgari, loveam cu piciorul in unul si altul mi-a sters un umar, nu mai conta….intram insa la concert. Depeche Mode aveau sa inceapa la foarte putin timp dupa ce am intrat in sala. Inca aproximativ 20 000 de oameni erau acolo. La Bucuresti a fost un stadion si o atmosfera greu de egalat, aici insa, intr-o sala imensa si impresionanta, cei nici macar jumatate parca au fost mai intimi cu formatia. Stiau mai multe versuri, se miscau ca un tot, iar sunetul….sunetul a fost de nota 10 !

Depeche au ramas Depeche. Dave neobosit si intr-o forma care ar face invidios pe orice tanar de 20 de ani. S-a miscat continuu, a dansat, a cerut miscare de la public, a cantat si vocea l-a tinut pana in final. 2 ore de muzica, de intoarcere in adolescenta, de ritm, de imagini, de priviri in sala, de raspuns la miscarea de pe scena, de privit imaginile din spatele artistilor, de fredonat, de tipat, de senzatie din aia ca dupa atata timp ii revezi ca pe niste prieteni dragi. Martin a cantat si el 2-3 piese. Lente. Dar bine venite, ca un moment de acalmie, dupa vacarm. Andrew e mereu acolo. Apoi din nou in adolescenta, in ritm, printre imagini, privind sala….

Piesele mai noi la inceput, am retinut doar Wrong, Corrupt si Miles away, apoi pe ecran imaginea unui drum in desert, o cioara imensa si un ochi deasupra ei, ochiul se misca si avea alte imagini din desert, se auzea incet dar tot mai sigur ceva cunoscut. Iar cand recunosc, imi spun ca e una din cele mai bune piese ale lor. Walking in my shoes ! Continua rapid intr-o ordine pe care am pierdut-o cu I feel you, Barrel of a gun, Policy o truth, Behind the wheel, In your room(o varianta inedita), Martin canta doua piese lente si Dave apoi, in forta, World in my eyes(preferata mea), Stripped, Photografic(de pe primul album !!!), Halo, Enjoy the silence si Never let me down again. La bis, inca o piesa Martin, apoi Question of time, It’s no good si Personal jesus in incheiere. Iar eu nu am vazut sala ca se goleste, nu am simtit cand mi-am luat iar hainele si am coborat, mintea imi era inca acolo sau chiar departe, in perioada in care ma invarteam si eu si doar cei cativa care mai gustau astfel de muzica. Erau minutele noastre. Nu multe, dar asa, 3-4 piese la cate o petrecere. Dar pentru noi asta era totul. O ultima privire in sala, o masina de scris la o piesa trecuta, un ecran imens

“I
Have
Learned
So much from God
That I can no longer
Call
Myself

A Christian, a Hindu, a Muslim
A Buddhist, a Jew.

The Truth has shared so much of itself
With me

That I can no longer call myself
A man, a woman, an angel
Or even pure
Soul.

Love has
Befriended Hafiz so completely
It has turned to ash
And freed
Me”

Ramai cu Depeche Mode, calatorule.

2o de ani de la “caderea” zidului au trecut peste Berlin. Trebuie sarbatorit, fireste. Nu oricum, ci scotand lumea in strada. Scena montata in fata portii Brandenburg, locul simbolic de patrundere din est in vest, bilete gratis, surpriza a fost doar cine o sa vina. U2 !!!  Greu de crezut. Apoi cateva explicatii suplimentare au fost bine venite. Era vorba de un miniconcert si numai primii 10 000 de oameni puteau sa ii vada. Biletele s-au dat in mai putin de o ora, e firesc, zvonurile umbla, eu dupa 2-3 ore de la aparitia vestii, nu am mai gasit. Dar am sperat si am mers acolo impreuna cu alte cateva mii. Probabil inca 35 000, poate chiar mai mult. Oricum piata era plina cu 20-25 de minute inainte de ora de incepere. Am prins loc imediat cum am iesit de la metrou, departe, nu vedeam nici scena dar mai sa vad altceva. In fond vedeam luminile si oamenii de la balcoane si auzeam. Apoi s-a intamplat ceva la care ma asteptam. Dupa ce au intrat primii 10000 ne-au lasat si pe noi. M-am apropiat, prin urmare, ajunsesem mai aproape de scena si de cei 4 de la U2 care erau urmau sa vina. S-au lasat putin asteptati dar au venit si imediat apoi au inceput sa cante. One in deschidere si mii de voci cantau alaturi de Bono, “One love, one life, when it’s one need, in the night”, Magnificent a doua piesa si deja eram de mult cuceriti. Stiam ca e un mini concert, ca practic erau doar in trecere, fiind prezenti la gala premiilor MTV, dar speram si pe masura ce melodia curgea,  speram sa-i mai tinem in loc. Sunday Bloody Sunday alaturi de Jay Z care a venit pret de un minut sa salute Berlinul in ritm de hip hop, Beautiful Day cat sa nu uitam ca asa e, chiar daca am fi vrut sa dureze mult mai mult, Vertigo, pentru ca, nu-i asa, “hello hello….I’m in a place called Vertigo” si in final, cum mai nou fac la fiecare final, Moment of Surrender. 6 piese, 30 de minute, o mare de oameni si o stare de bine. U2 sunt un nume mare iar ei sunt constienti de asta. Fara bis in miniconcert. Trebuie sa plece. Asta au spus. Acum trebuie sa plecam. Au venit, au cantat, au plecat. Simplu. Berlinul in extaz si cu melodiile pe buze si parca si cu un zambet intiparit pe fata fiecaruia in drum spre casa. Un grup de spanioli langa mine, un cuplu de japonezi, trei italieni galagiosi, unul din ei a sunat aproape pe tot parcursul concertului sa le spuna prietenilor ca vede U2 gratis, o fata din Croatia, una din Rusia si un baiat din Kosovo, mii de germani,  U2 nu are granite.

Mai sus, doua filmulete, inceputul concertului e filmat de mine, o sa spuneti ca se vede, camera alearga de nebuna cautandu-si un punct de sprijin, un ceva de care sa se lege, un ceva prin care sa ajunga mai aproape(aveam sa ma prind pe la mijlocul miniconcertului ca mai pot misca din obiectiv), dar sa zicem ca ar fi imagini luate din mijlocul evenimentului. Celalalt, mult mai de aproape si facut de cineva care stie sa filmeze, o sa va arate de fapt ca cei care erau “undeva la distanta” in imaginile mele, sunt chiar U2.

Enjoy.

DSC_06751

Biletul l-am gasit rapid, cineva avea unul in plus, pretul a fost ok, prin urmare am intrat. Nu eram in cea mai buna stare pentru un concert, dar Massive Attack inseamna foarte mult pentru mine, asa ca, mi-am spus ca e un mod bun de a iesi din stare. Foarte buna organizarea, intrarea s-a facut cu o ora inainte pe cateva randuri, coada se respecta, in maxim 5 minute am ajuns in interior. Aveam sa vad o multime de persoane pe care nu ma asteptam sa le vad, persoane trecute de 50 de ani, chiar in primul rand, persoane imbracate office, fie venind direct de la birou, fie preferand o tinuta de acest fel, cupluri gay, de ambe sexe, tineri si varstnici deopotriva. Sala s-a umplut foarte repede, luminile s-au stins si de nicaieri a aparut un ninja ! Imbracat in negru, avea sa fie un fel de omul bun la toate, cantand la foarte multe instrumente in concertul in deschiderea celor de la Massive. Martina Topley Bird, un nume ce ar trebui retinut. Tipa promite ! Apoi au urmat “masivii lu atac” si showul a fost din ala, plin de lumini, de cuvinte , de sunet care te misca, de miscari in ritm, de mesaje legate de drepturile omului, de rasism, de economie mondiala. Rand pe rand, vocalisti diversi apareau pe scena si faceau din muzica “masivilor” partea aceea care nu poti s-o uiti. Doua ora de visare. De stat cu ochii mai mereu inchisi, fara sa vreau sa vad altceva, de ganduri care ma bantuie, de muzica din alta lume, de ritm, de dans, de mesaje, de oameni care se bucurau la aproape fiecare acord. Melodii noi, cateva chiar foarte bune, melodiile vechi nu puteau lipsi. Finalul a fost din ce in ce mai animat. O varianta superba la Teardrop(tot cu Martina Topley Bird vocal), un Angel cantat cu ajutorul “tanarului”Horace Andy , Unfinished sympathy  si clasicul  Karmakoma de final ca un dialog intre cei doi care inseamna Massive Attack. Daddy G(Grantley Marshall) si 3D(Robert del Naja) . Am inchis ochii, am simtit cum se misca toti in jurul meu, mi-am dat liber la visare pe timpul concertului. Poti ajunge depare cu asa o muzica, as fi vrut sa tot dureze, dar dupa aproape 2 ore, ca orice lucru bun, ajunge si la sfarsit. Noapte buna calatorule, daydreaming dupa 2 ore de visare.