Archive for the ‘ce mai vad’ Category

image Se canta in miezul zilei, la fiecare casa de pe Ackerstr. un anunt prin care cei de Schokolade isi cer scuze ca o sa petreaca astazi in curte, pana spre dimineata..e cald, sunt oameni la terase, in parculetul de langa, la cate un balcon, la umbra, muzica se propaga usor pe strazile de langa, o voce calda, un ritm asemanator cu ziua, la relanti, cele doua mese de ping-pong sunt ocupate, la una se joaca, la cealalta, sunt cativa tineri intinsi, cu mate sau bere, miros de iarba, e vineri..fetita din imagine a trecut impreuna cu familia si a ramas locului fascinata, in curte vremea trecea la un pahar de vin rece..iesit de la birou am colindat strazile din jur, am intrat putin, am iesit, am intrat iarasi, am iesit..mi s-a facut dor de drum, de munte, de carari neumblate, de creste, de cort, de acei oameni..am intrat in parc cu un mate( al 3-lea deja, cred ca devin dependent) si-am ramas putin cu gandurile..si-am inceput sa le las libere, sa alerge, sa fuga oriunde vor pentru ca mai devreme sau mai tarziu le voi urma. Pana una alta, m-am dus sa joc fotbal si am uitat. Maine le caut iarasi..

O manusa pierduta…

Posted: December 11, 2011 in berlin, ce mai vad

Cred ca daca as face un top al lucrurilor pierdute de catre oameni, manusile ar fi la loc de frunte. In trecut, una imi cadea din telescaun, in drumul spre munte, alta o uitam intr-un taxi… la scoala, in banca, cel putin doua, puse bine de bunica, sigur alte cateva colorate din perioada copilariei…anul trecut la o petrecere am gasit o manusa pe jos, am intrebat in dreapte si in stanga a cui e si cand m-am prins ca era a mea, a fost cumva prea tarziu. Eram mult prea departe…ciudat insa ca n-am reusit s-o recunosc, calcata in picioare de zeci de oameni…Una am gasit-o la semafor, o alta spanzurata de o schela a unui santier, una, pe strada, probabil cazuta din masina… alta, pe trotuar, la iesirea din barul Schockolade, alta pe cutiile postale(doar doar e a cuiva din bloc) iar ieri, dupa Real-Barca(1-3 ce bucurie !!!) erau doua diferite cazute pe jos…luate mai tarziu de chelnerita spre pastrare in spatele tejghelei. In fond, fiecare manusa are povestea ei si eu cred ca mai devreme sau mai tarziu, o sa ajunga la proprietar, pe principiul ca treci prin acelasi loc cel putin de doua ori sau cum ai zice ca te vezi cu cineva drag de cel putin doua ori.  De ce n-ar gasi-o cineva drag ? Nu-i asa?

Mi s-a facut brusc dor, pasind pe urmele pasilor tai…m-am asezat intr-o librarie pe canapea, am inchis ochii si am stat putin locului…departe e departe desi cand i-am deschis la loc, macar pret de un putin am fost mai optimist…si doru-i dor…

Trag usa dupa mine, as fi vrut sa ninga dar era mult prea senin..nici o incarcare, nici macar vantul din nord…agale, fara tinta, in cerc uneori, in gol, cu gandurile-mi mai mult pierdute, plin de inutilitati…plin de vise, ca si cum as pierde directia in propriu-mi film…si totusi, imposibilul pare posibil, ca si cum o manusa ar ajunge din nou la proprietar, inchizand cercul, cand esti atat de aproape ca n-am mai avea nevoie de cuvinte…

Noapte buna, calatorule, oriunde ai fi

Printre stari

Posted: September 20, 2011 in berlin, ce mai vad, cutia cu cioburi

O noua strada in sarbatoare,  tramvaiul isi ia o zi libera, se canta, se sta la baruri intinse pana pe liniile de tramvai, se bea bere numita “Bere”(Gustul nu are nevoie de un nume) si vin alb cu apa, varianta sprit de vara, numit foarte clar “VIN”. Veselie mare, copii lasati sa se desfasoare pe tot terenul de joaca, creta colorata, concurs de desene, popice in aer liber si imprivizat ad-hoc, discutii stand pe bordura…gandurile imi fug…telefonul mobil formeaza in continuu cifra 9, urc pe bicicleta si merg agale…apoi cumva tot mai repede, depasesc un biciclist care fluiera cat sa-l auda toata strada, Lambada. Peste putin timp la o intersectie opresc sa-mi cumpar un kebab si respectivul biciclist cu aceeasi melodie in gand, fluiera nestingherit mai departe. Oare cum poti fluiera Lambada in 2011 mergand pe bicicleta ? Nici macar undeva in strafundurile memoriei n-as fi gasit asa ceva…vad cateva benzi deseneta, ma gandesc la Rahan, ceva din imaginile de acolo ma poarta departa…imi amintesc scena finala din aproape fiecare revista, mai putin din ultima…Rahan se aseaza alaturi de cativa oameni pe care tocmai ii ajutase si pune cutitul pe o piatra intr-un fel de echilibru. N-am inteles gestul si probabil nici n-am sa-l inteleg vreodata, dar cumva cred ca are o filozofie ascunsa bine. Pot doar sa-mi dau cu presupusul si sa adaug zeci de interpretari, dar probabil as fi departe…

Vad cateva cuvinte scrise pe o usa…apoi o gramada de afise, cineva se impiedica, in plina multime…o sprijin, avea ochi frumosi, imi da un pliant si vad ca un tip cu acordeon o sa cante undeva…implicit ma gandesc la Les negresses vertes si a lor Face a la mer si o varianta pe care n-o mai gasesc nicicum…poate ca nici n-a existat doar in amintirile mele frumoase…oricum, cum e sa cauti o piesa de care nici macar nu esti constient ca a existat?

Dar sa cauti o persoana printre amintiri chiar si daca nici de ea nu esti sigur ca a existat? Poti visa persoane pe care ai sa le vezi in viitor? Mie imi pare ca da…sau ma rog, printre stari si pe cararile vantului poti orice…e soare afara, o chitara canta o varianta mai dura la Personal Jesus…am 3 pietre pe masa, fiecare luata din alt loc si ma gandesc iar la tine, oriunde ai fi, calatorule 🙂

Hotel Minimal

Posted: August 23, 2011 in berlin, ce mai vad, cutia cu cioburi, hoteluri

Imaginati-va un hotel cu o singura camera, cu o baie mica si aia mai mult improvizata, fara prea multe lucruri. Nimic nou in asta. Camera insa se schimba in fiecare saptamana, sunt instalatii noi si aranjamente si e clar ca de cele mai multe ori sunt si alte persoane pe post de eroi principali. Inca ceva. Camera e la strada, geamul e imens, ca o vitrina si-n fond chiar e gandit ca de afara sa poti vedea instalatiile saptamanii si noii actori. Poti sa-i vezi si noaptea daca uita sa-si traga perdeaua sau draperia sau daca o lasa intentionat asa. Iar totul costa 30 de euro. 35 in cazul in care vrei si micul dejun lasat la intrare in caserola. Pare incredibil si cu toate astea e mai mereu plin. Zilele trecute, cei care au inchiriat camera au facut un bar instant in interior, pe strada au pus un gratar, cateva beculete ca de craciun, din pom la geam la alt pom si iar la geam, ca un fel de ring de box cu beculete. Apoi au invitat trecatorii sa li se alature. In fond aveau o camera in mijlocul Berlinului, cateva mese in fata, gratar si bautura…e clar ca dupa ora 10, a venit si  muzica iar atmosfera era mai tot in miscare…

La fiecare colt de oras se intampla lucruri asemanatoare, zeci de hoteluri Minimal, fiecare cu alt concept, Berlinul e la randu-i un hotel de hoteluri minimal, o colectie de camere cu vedere la strada, cu banci in fata si oameni de multe nationalitati intelegandu-se cumva…

M-am sprijinit putin in bicicleta,  merge un pahar de vin la ceas tarziu, cineva alearga dupa autobuz, se canta pe multe voci, un fum, cateva miscari ca in ceata, se danseaza, cinematografele inca sarbatoresc fantasy-ul, Bud Spencer citeste din romanul autobiografic…tu esti atat de departe.

Noapte buna calatorule, inca e vara cateva zile dar toamna-i pe drum…

O cheie gasita pe jos imi aduce in minte momente in care am depins de cate o cheie si n-o aveam la gat. Zilele trecute am pierdut una din cele doua legaturi de chei pe care le aveam si desi nu-mi imaginam unde si am rascolit tot rucsacul, m-am dus sa-mi fac alta. Linistit apoi mi-am lasat cheile la niste prieteni dar cu cele noi facute n-am reusit sa intru. Noroc cu o vecina, cea mai buna prietena a proprietarei, avea miraculos un rand de chei. Asa ca am intrat si dupa ceva timp in acelasi rucsac, le-am gasit si pe cele pierdute. Intr-un buzunar de care n-am stiut…unul secret de care am dat intamplator…nici nu stiu cum au ajuns cheile pe acolo, dar probabil stiau secretul. Calatorind in timp si in trecut, un alt rand de chei pe care am uitat sa le las unei persoane dragi mi-au schimbat oarecum viata. Nu-i vorba ca intre timp am schimbat-o eu iar la loc, dar macar o parte din schimbarile din viata, le datorez unor chei, poate chiar cei 10 ani de Bucuresti.

Pe tren, Cenusareasa s-a asezat langa mine. Avea doar un pantof, celalalt il tinea in mana si pana sa inteleg ca astepta sa-l lipeasca si pentru ca imi parea diferit de primul, am numit-o asa. In fond era doar ca si cum si l-ar fi bagat in noroi si la iesire s-a despicat la jumatate. Cu cele 3 feluri de lipici si-un zambet a reusit sa-l repare in timp record, la cum il manuia, am banuit ca e pantofar. A ras si intorcandu-mi “complimentul” a zis ca probabil sunt si eu un killer cautat de toata politia, daca ar fi sa se ia dupa valiza in care sigur am un chinez taiat (prin urmare nu doar in Romania se practica chinezii la valiza, hm, international ?) Pana la urma mi-a zis ca lucreaza cu ciocolata si ca sigur nu am gustat ciocolata adevarata belgiana ci doar una prezentata ca fiind belgiana, altfel n-as fi putut s-o uit. Pana la urma pentru ciocolata aia omorasem chinezul 🙂

Am racit uitandu-ma la Miro ! Cel putin atunci am simtit prima data cum ma apuca. Poate ca nu reuseam sa inteleg in esenta ce a vrut sa spuna ci doar interpretam in mod cu totul ciudat ceea ce vedeam. Multa culoare, panze rupte, simboluri, linii, puncte, prea putin desen si totusi ceva care te tine, te face sa vrei mai mult, sa intelegi mai mult…

Tronthaim-Hauptstadt pe repeat de cateva zile…undeva in urma o noua vizionare a filmului de montaj din 1927, Berlin Simfonia marelui oras…o mostra mai jos

si culmea, dupa toata electronicele astea si imagini in alb negru, cand ies afara, fluier nestingerit si fara sa pricep de ce, melodia din toate panzele sus…probabil ca undeva sunt constient ca nu mai pot sa joc la nesfasit rolul greierului din poveste…si trebuie sa mai trag si eu panzele pentru un nou drum 🙂

noapte buna calatorule, oriunde te-ai afla…

Trust

Posted: July 5, 2011 in 365, berlin, ce mai vad, cutia cu cioburi, teatru

… e una din  piesele preferate  a celor de la The Cure  dar si o piesa de teatru vazuta de curand…undeva intre ele, ca si cum mi-as da cu parerea despre orice, fara sa fie vorba in principal despre nici una din ele si in acelasi timp despre amandoua. Stiti piesa ? E trista…dar intr-un fel si atat de frumoasa incat isi pierde din tristete…

Daca intr-o buna zi te-ai trezi si ea ar fi langa tine, ar fi acelasi lucru. Si daca ati vorbi, ar fi acelasi lucru. Si daca te-ar lua in brate, ar fi acelasi lucru. Si daca ar putea sa treaca peste tot, ar fi acelasi lucru. Si daca ai crede mereu in noi inceputuri de drum, ar fi acelasi lucru. Si daca ar vrea sa te sarute, ar fi acelasi lucru. Si daca inca ti-e dor, ar fi acelasi lucru. Si daca de fiecare data cand ajungi la mare o vezi, ar fi acelasi lucru. Si daca, cand stai la geam te gandesti la ea, ar fi acelasi lucru. In fond cand ai inchis usa in urma, a fost acelasi lucru si ai fi vrut sa vrea sa ramai, dar pana la urma si asta ar fi fost acelasi lucru. Si atunci clar ai vrut sa fugi cat mai departe si ai sperat sa spuna :pleaca si in fond sa gandeasca sa ramai, dar si asta ar fi fost acelasi lucru. Cateodata ceva se rupe, increderea piere si orice ai face esti constient ca nu mai exista intoarcere. Poate ca si ea a gresit, poate ca pana la urma casa oricum era goala, poate ca mai mereu drumul e casa si locul tau nu exista, dar de cele mai multe ori, tu ai gresit cel mai rau si oricat de greu iti e sa recunosti, stii ca e asa, apoi mai stii ca realitatea bate la usa. Iar cand deschizi drumul e in fata si iti zice…sari, hai acasa…si atunci chiar ca nu prea mai conteaza si ar fi fost acelasi lucru.

El pleaca, ea ramane… undeva la etajul 27 al unui hotel cu fata la ocean. Sta la geam si pana la urma ii e totuna. El n-o sa se intoarca, n-ar avea de ce. Ea insa asteapta, priveste oceanul pana se pierde intru totul in el. De jos el n-o poate vedea la geam si anii trec si drumurile il poarta mai peste tot si iar inapoi. Dar ea nu mai e, nu-i mai placea etajul si nici oceanul. A schimbat camera, priveste doar in zare si altcineva se uita la ea. Ii intoarce privirea si stie. In ochii noului el  vede incredere si pentru un timp chiar asa e…la o alta usa, fostul el si o alta ea…si dimineata pleaca, pe drum, acasa…si e la fel.

Daca intr-o buna zi am sari niste ani, ar fi acelasi lucru. Si daca am avea puterea sa zambim, ar fi acelasi lucru. Si daca orele ar trece fara sa le numeri, ar fi acelasi lucru. Si daca ne-am intinde in iarba, ar fi acelasi lucru. Si daca am privi stelele, ar fi acelasi lucru. De mana n-o sa ne tinem desi si asta ne-ar duce la acelasi lucru. Si daca am considera ca am gresit, ar fi acelasi lucru. In final tot am sa plec sau ai sa pleci, dupa caz, pentru ca amandoi stim ca ar fi acelasi lucru. Crize apar mereu si relatiile reusesc parca sa tina din ce in ce mai putin, ca si cum ar fi un concurs intre ani. Ne legam, apar zambete, cumparam, apoi apar lacrimi din senin, vindem si ne retragem intr-un individualism modern in pasi de dans intrebandu-ne in fond cine suntem noi. Iar cand raspunsul intarzie, cand vedem iar  casa goala chiar daca suntem amandoi aici stim deja ca trenul l-am pierdut inca mai de mult, o data cu increderea.

Trust e o piesa de teatru dans facuta de Falk Richter in colaboarea cu  coregrafa Anouk Van Dijk despre relatiile care se pierd fara sens, despre cele care continua fara sens, despre egoismul din fiecare si despre singuratatea sau linistea celor care pleaca.

Dupa Tiff

Posted: June 14, 2011 in ce mai vad, cutia cu cioburi, filme

Cluj, cald, doar cativa nori nelinistiti ameninta dintr-un colt de cer, in timp ce alearga. Nu misca nimic, orasul parca a intrat in relaxare totala dupa febra Tiff-ului. Tarabele si afisele, reclamele, punctele care semnaleaza existenta unui loc Tiff sunt inca acolo, probabil ca si cei care ar trebui sa le stranga sunt in sarbatoare…pana la urma am ramas doar cu nostalgia festivalului si cu gandul ca trebuie sa fiu si la anul aici.

Am o imagine cu un om pe sezlong care priveste valea si se gandeste la un nou film din viata lui. Sunt lumini peste oras, orele-s trecute, te poti lungi pe balcon, sezlongul e unul din acela de care ti-ai promis ca ai sa-ti cumperi si tu, cand o sa ai balcon. Zeci de filme in cap, suna un telefon, matrix? Nu, cel mai probabil ca nu esti nici tu…si nu esti. Ochii se inchid incet incet si cand se deschid, un putin, ai prin fata primele filme reusite, un fel de top 5 sau 10. Poate mai multe. Au fost 37 de toate. O cifra buna, probabil 10 din ele peste asteptari si bune, majoritatea celorlate ramase, mediocre. Iar Tatal Fantoma a cam fost cel mai slab film. Poate nu e pe gustul meu acest film dar in randul prietenilor mei parerea a impartasita, unii chiar au iesit de la film, protestand in acest mod. Asa-i la inceput, poate data viitoare o sa fie totul mai legat. Dar lasand filmul asta la o parte sa ma intorc la cele bune. Restart.

As incepe cu Viata pestilor, pentru ca e poetic  si are la baza legatura aceea speciala care exista intre un om mai mereu plecat si cei dragi ramasi acasa. Ce mai traiesc povestea asta. Sar apoi.  As lua de bun “tripul” propus de regizorul danez Christoffer Boe, cunoscut publicului larg dupa acel excelent Reconstruction, prin care un personaj devine prizonierul propriilor povesti si prin urmare zic Totul va fi bine. As face o oprire si prin filmul romanesc si aici daca ar fi sa enumar ceva, as incepe cu scurt metrajul lui Bogdan Mirica, Bora Bora, castigator la sectiunea de scurt metraj romaneasca, apoi as strange o mana pentru Principii de viata si in categoria cel mai drag sufletului meu din sectiunea lung metraj as nominaliza excelentul film a lui Gabriel Achim, Visul lui Adalbert, in care o reconstituire, bate viata. O alta oprire ar fi in mijlocul unui jaf bancar. Nokas ii zice bancii, dar si filmului care incearca sa ne prezinte culisele celui mai mare jaf a unei banci din tarile nordice. Probabil ca daca as ramane la Tarile Nordice, m-as opri putin si pentru Sunetul zgomotului. Am ras si am iesit cu o senzatie de bine. Doi clovni se bat pentru o trapezista, suntem in Spania deja si vedem ca pe acolo se iubeste cu foc, in Balada trista de trompeta. Ca surpriza a festivalului as zice ca Nu e dracul asa negru, iar pentru cei putin mai altfel, ma opresc in final la Singuratatea numerelor prime. Un festival bun, un festival in care m-am bucurat de filme, de terase, de locatii noi in cluj, de vreme buna, cinema in aer liber, petreceri dar mai ales de prieteni.

Hai, la tren, calatorule…avem drumul in fata si mult dor deja