Archive for the ‘filme’ Category

Dupa Tiff

Posted: June 14, 2011 in ce mai vad, cutia cu cioburi, filme

Cluj, cald, doar cativa nori nelinistiti ameninta dintr-un colt de cer, in timp ce alearga. Nu misca nimic, orasul parca a intrat in relaxare totala dupa febra Tiff-ului. Tarabele si afisele, reclamele, punctele care semnaleaza existenta unui loc Tiff sunt inca acolo, probabil ca si cei care ar trebui sa le stranga sunt in sarbatoare…pana la urma am ramas doar cu nostalgia festivalului si cu gandul ca trebuie sa fiu si la anul aici.

Am o imagine cu un om pe sezlong care priveste valea si se gandeste la un nou film din viata lui. Sunt lumini peste oras, orele-s trecute, te poti lungi pe balcon, sezlongul e unul din acela de care ti-ai promis ca ai sa-ti cumperi si tu, cand o sa ai balcon. Zeci de filme in cap, suna un telefon, matrix? Nu, cel mai probabil ca nu esti nici tu…si nu esti. Ochii se inchid incet incet si cand se deschid, un putin, ai prin fata primele filme reusite, un fel de top 5 sau 10. Poate mai multe. Au fost 37 de toate. O cifra buna, probabil 10 din ele peste asteptari si bune, majoritatea celorlate ramase, mediocre. Iar Tatal Fantoma a cam fost cel mai slab film. Poate nu e pe gustul meu acest film dar in randul prietenilor mei parerea a impartasita, unii chiar au iesit de la film, protestand in acest mod. Asa-i la inceput, poate data viitoare o sa fie totul mai legat. Dar lasand filmul asta la o parte sa ma intorc la cele bune. Restart.

As incepe cu Viata pestilor, pentru ca e poetic  si are la baza legatura aceea speciala care exista intre un om mai mereu plecat si cei dragi ramasi acasa. Ce mai traiesc povestea asta. Sar apoi.  As lua de bun “tripul” propus de regizorul danez Christoffer Boe, cunoscut publicului larg dupa acel excelent Reconstruction, prin care un personaj devine prizonierul propriilor povesti si prin urmare zic Totul va fi bine. As face o oprire si prin filmul romanesc si aici daca ar fi sa enumar ceva, as incepe cu scurt metrajul lui Bogdan Mirica, Bora Bora, castigator la sectiunea de scurt metraj romaneasca, apoi as strange o mana pentru Principii de viata si in categoria cel mai drag sufletului meu din sectiunea lung metraj as nominaliza excelentul film a lui Gabriel Achim, Visul lui Adalbert, in care o reconstituire, bate viata. O alta oprire ar fi in mijlocul unui jaf bancar. Nokas ii zice bancii, dar si filmului care incearca sa ne prezinte culisele celui mai mare jaf a unei banci din tarile nordice. Probabil ca daca as ramane la Tarile Nordice, m-as opri putin si pentru Sunetul zgomotului. Am ras si am iesit cu o senzatie de bine. Doi clovni se bat pentru o trapezista, suntem in Spania deja si vedem ca pe acolo se iubeste cu foc, in Balada trista de trompeta. Ca surpriza a festivalului as zice ca Nu e dracul asa negru, iar pentru cei putin mai altfel, ma opresc in final la Singuratatea numerelor prime. Un festival bun, un festival in care m-am bucurat de filme, de terase, de locatii noi in cluj, de vreme buna, cinema in aer liber, petreceri dar mai ales de prieteni.

Hai, la tren, calatorule…avem drumul in fata si mult dor deja

Berlinale 9+10+11

Posted: February 22, 2011 in berlin, ce mai vad, filme
Am ramas putin in urma in ultimele zile. Filmele si gandurile s-au adunat. Concluziile mai pe urma…sau intr-un post separat, pana una alta, inapoi la ultimele 3 zile de festival.
Vineri a inceput destul de prost. Printr-o incercare de a vedea alceva mai interesant decat nemtescul, Wer wenn nicht wir, ce o sa vina sigur in cinema.
Prima alegere, filmul din Africa de Sud, State of violence. Aveam sa vad inca un film despre cum se calca pe cadavre pentru a se impune in viata politica intr-un stat african. De la foarte sarac la om bogat e o cale destul de scurta, daca elimini incet concurenta folosind violenta…in cazul de fata, se incearca aducerea eroului la origini, la plata greselilor din trecut findu-i loviti apropiatii. Nu am simtit acest film, singurele lucruri bune au fost momentele ritmate si anumite imagini colorate cat si cele in care cadrele parea adevarate fotografii artistice. Nimic altceva.
Al doilea film de vineri, este probabil unul dintre cele mai slabe din ceea ce am vazut anul asta. Swans ii spune, povestea e a unei familii destramate, mama in coma in spital, copilul si tatal, veniti din Portugalia sa stea o perioada alaturi de ea, desi relatiile dintre ei erau inghetate de ani buni. Baiatul nici macar nu si-o amintea, era prea mic cand a ramas alaturi de tata, dupa divortul parintilor. Static, cu actiunea lungita fara sens, cu niste insertii care sa duca la adolescentul rebel si la tatal multumit sa se uite la emisiuni sportive, cu cate un graffitti, o plimbare cu skateboard , flirt cu un travestit si mai nimic altceva. Un film din ala de nerecomandat.
A urmat un film despre oameni care refuza sa se maturizeze, despre eroul cartierului, despre fascinatia omului imvizibil si aprecierea multimii…un film frumos, nu foarte pretentios dar care atinge intr-un loc sensibil. Griff the invisible ii spune iar in sala am vazut multi parinti cu copii zambind din cand in cand.
Prin urmare o zi mai slabuta…aveam sa recuperez sambata.
Submarine e un alt film frumos. Filmat in Tara Galilor, undeva intr-un orasel cu dealuri si mare. Filmul ne spune povestea a doi adolescenti la inceput de drum, toate problemele familiei si ale lor personale sunt filtrate cu un umor fin, chiar autoironie de cei doi protagonisti. Iar intalnirile lor la malul marii si povestile care le aduc mereu cu ei, dau savoare unui film incadrat in caegoria Generation +14.
Into the white night e o poveste politista made in Japan. Un mister ce se propaga in timp devine obsesia unui politist ajuns la varsta pensionarii fara sa elucideze misterul. O legatura ciudata, un caz de pedofilie, o femeie de gheata si un ucigas misterios egal suspans. Iar eu l-am incadrat la filmele bune ale acestui festival.
Ajungem in Kabul si a lui fabrica de vise. Documentar despre o femeie ajunsa politista in Afganistan, dar care printre altele e si artista si feminista luptand pentru drepturile femeii intr-o tara musulmana. Foarte simpatice imaginile din filmele eroinei, tot timpul m-au facut sa ma gandesc la filmele chinezesti de arte martiale. Doar ca parca le-as fi facut eu cu o camera si cu scenariul improvizat la fata locului. As zice inca un must see, pentru cinefili. Saba Sahar e de notat, poate chiar de vazut un film cu ea.
Seara avea sa se incheie cu unul din cele mai bune filme ale festivalului. Premiu pentru scenariu, la final. The forgiveness of blood, un film albanez iesit putin din tipare. Un loc linistit in care nu ai crede ca s-ar putea intampla ceva, e zguduit de un eveniment ce aduce cu sine discutia despre onoare. In Albania, aveam sa aflu in urma acestui film, exista un fel de lege straveche, dar care inca functioneaza si acum, gen sange pentru sange. Daca in urma unui conflict, una din parti sufera o pierdere, cealalta parte trebuie sa fie tare precauta, pentru ca cealalta familie nu se lasa pana nu face acelasi lucru. In cazul de fata, tinta urmatoare e un adolescent, prins in febra acelei varste dar obligat sa stea inchis in casa alaturi de frati si surori ca sa nu fie lovit de razbunarea familiei afectate. In tot acest timp, sora lui trebuie cumva sa asigura existenta familiei prin transportarea painii in sat si in imprejurimi. Foarte naturali actorii si foarte buna ideea de a aduce un regizor strain pentru un proiect de asa natura intr-o tara cum e Albania. Alaturi de un scenariu apreciat pana si de juriu, filmul e unul din punctele de reper ale acestui festival.
La iesirea de la acest film aveam sa aflu castigatorii acestei editii. Probabil ca nu mai e un secret pentru nimeni, daca totusi…o privire aici.
Sarind la ultima zi, as remarca din start interesul pentru documentarul numit Khodorkovsky. Controversatul om de afaceri rus, tinut in puscarie pentru niste motive ciudatele, a facut furori la Berlin. Multi rusi au vrut sa-l vada dar si multi oameni interesati cumva de o alta parere asupra acestui personaj. In febra asta am intrat si eu, mai ales ca, cu cateva zile inainte, l-am ratat. Documentarul e excelent, personajul ramane controversat. Foarte ciudat ca toti tinerii din Rusia sunt convinsi ca e un dusman al poporului care a pagubit statul cu zeci de milioane iar in restul Europei, omul asta aduna valuri de simpatie. Pur si simplu faptul ca a ales sa mearga in inchisoare ca sa isi gandeasca urmatoarele miscari, te face sa spui ca fie e nebun fie extrem de inteligent. Probabil ca e undeva pe la mijloc. Filmul insa trebuie vazut.
Au urmat apoi trei filme avand ca tema principala despartirea intr-o relatie. Nu foarte usoara tema, in primul, coreanul Come rain, come shine, ni se infatiseaza mai mult o relatie consumata dar inca foarte prinsa in obisnuinta. Foarte static descrisa ultima zi in care aveau sa stea impreuna si in afara de niste vecini si o pisica, cam astea sunt toate personajele din film. Mai degraba nu, as zice. Un mundo misterioso e o incercare de a se regasi a celui care e pus in situatia de a ramane singur. Pentru o perioada, nu se stie cat, dar cand unul din parteneri propune asa ceva, in general sfarsitul e aproape. Cu cateva scene de umor, cu cateva plimbari aiurea si in general, cu multe lucruri fara rost, dar cu un dialog bun, bonus o masina de prin Romania, Tonkha (personal n-am auzit de marca asta din timpul razboiului) filmul e undeva la mijloc si l-as incadra perfect in randul filmelor acelea de duminica.
Finalul e al castigatorului, de data asta chiar s-a nimerit sa fie asa. Iranianul A separation rupe ! O femeie si un barbat divorteaza, nimic nou. In 40 de zile, fiica lor trebuie sa decida cu care dintre parinti ramane. De o parte mama, femeie moderna iraniana, vrea sa paraseasca tara pentru o viata in care sa nu se loveasca de problemele ce vin dintr-o tara oarecum religiasa. Pe de cealalta parte tatal, caracter puternic, hotarat sa nu-si paraseasca la randu-i parintele bolnav de Alzheimer dar si cu un serviciu bun in tara. O decizie grea, mai ales ca fetita are practic un alt joc si isi doreste intr-un fel sau altul ca ei sa ramana impreuna. Cum evolueaza evenimentele, ce poveste adauga scenaristul peste acest divort si care-i solutia finala sunt niste intrebari la care au raspuns magistral cei care au realizat filmul. O nota aparte pentru colectivul de actori ai filmului. Nu degeaba au primit Ursul de argint, pentru interpretare. La inceputul festivalului nu as fi crezut ca poate sa-mi placa un film iranian cu asa un subiect. Acum pot spune ca mi-a placut, chiar mult si-l recomand cu caldura mai departe.
Cam asta a fost festivalul meu, 31 de filme din peste 400. Nu-i cine stie ce, dar e ceva acolo,  daca elimin ziua de deschidere, raman cu o medie de 3 filme pe zi.  Cateva filme de exceptie(A separation, The forgiveness of blood, True grit, Medianeras, Here)cateva bune(The guard, Rundskop, Margin call, Trupa de elita 2, Devil’s double, Made in Poland, Submarine, Life in a day,  Brownian movement), medii(Into the white night, Our grand despair, V subbotu, Mortition, Traumfabrik Kabul, Suicide room, Griff the invisible, Un mundo misterioso, Almanya)si chiar slabe mai slabe restul. In principal am preluat o idee din coada la care am stat zilnic si am calatorit cu privirea in acest 10 zile. M-am simtit bine, a fost frumos si in acelasi timp un al doilea semn, dupa cartea lui Barbu, ca sufletul meu e mereu cu gandul la drum.
Prin urmare, planuim drumuri, calatorule si cine stie, poate chiar o sa iasa…

Berlinale 8

Posted: February 18, 2011 in berlin, ce mai vad, filme

A fost mai intai un film de dimineata. Eram convins ca vad  A separation, filmul de care vorbesc toti la superlativ aici. Mi-am propus sa-l vad dar nu stiu cum, am ratat ziua. Fusese cu o zi mai devreme, in ultima zi de stat la coada. As fi vazut un film, dar n-as fi baut sampanie in coada sarbatorind astfel inchidera cozii cu niste oameni pe care i-am cunoscut stand in coada. Apoi mi-am propus niste schimbari de asa natura sa pot vedea atat The future cat si acest A separation care ruleaza de la aceeasi ora duminica. Singura varianta ar fi fost sa vad The futere mai repede…dar cum aveam alte programari si bilete luate a fost greu si pana la urma chiar imposibil, desi am reusit sa-mi schimb 2-3 filme, a fost prea tarziu cu ultimul si nici nu eram convins ca gasesc pentru The future. Acum trebuie sa decid, The future sau A separation, filmul despre care se spune ca o sa castige Ursul de aur. Deocamdata la primul am bilet…mai vedem.

Our grand despair a fost filmul dimineata. E un film turcesc in care doi prieteni buni, inca din copilarie, ce stau impreuna intr-un apartament, ajung sa imparta acest apartament cu o tanara care le cam suceste mintile. Decent film, foarte real, extrem de bine jucat de catre toti trei protagonistii. Regizorul gaseste o solutie frumoasa de iesire din acest aparent triunghi, are si cateva scene de umor, baietii mai joaca si cate un fotbal si unul dintre ei are un tricou cu Hagi ceea ce ma face sa mai gasesc un amanunt despre romani in filmele altora. Pana la urma desi as fi preferat sa vad filmul iranian, nu m-am suparat nici cu acesta. Pana la urma e un film bun.

A urmat Brownian movement, unul din filmele de pe lista initiala. Inca un film despre instrainare dar si despre  increderea in partener. In cazul de fata, ea hotaraste sa-si inchirieze un apartament in care se retrage de fiecare data cu cate un pacient, simtind nevoia de atingere. Filmul e foarte static si intr-un fel nu prea intelegi care-i motivul pentru care ea decide brusc sa faca acest lucru. Avea un sot cel putin interesant, viata lor sexuala functiona bine, copil si gand de inca alti copii…si totusi, la vederea unei maini paroase, a unui barbat robust, a unui cu par pe spate, a unui batran…simte brusc nevoia sa fie atinsa iar partea sexuala e undeva in plan secund. Prinsa asupra faptului, isi recunoaste greseala, dar nu stie care-i cauza, ca si spectatorul din sala. In partea finala a filmului, cuplul retras undeva in Thailanda pare ca s-a regasit. Inca doi copii, gemeni, aceleasi priviri tandre si seri petrecute in doi…si totusi, ceva e acolo, ea pleaca in fiecare dimineata si sta intinsa intr-o cladire nou construita care ar mai trebui finisata…nu se intampla altceva, dar oricat de aproape ar fi fost, de familie, de copii, de viata ei de zi de zi, am vazut-o mereu departe. Destul cu filozofia, e un film controversat care te lasa pe ganduri.

Rundskop a fost inca o surpriza placuta a festivalului. De data asta actiunea se petrece undeva in Belgia, printre comerciantii de carne de vita. Subiectul e greu si dupa ce vezi cum se intra in el si ce se mai exploateaza, iti pare ca mereu si in fiecare zi apar noi subiecte interesante. De mafia hormonilor eu pana ieri nu prea am auzit. Dar na, exista si vad ca se gaseste cineva sa faca un subiect din asta. Excelent eroul din rolul principal, unul dintre cei obligati sa se injecteze inca de mic cu hormoni. Violent pe alocuri, cu alura de luptator de wrestling, un dur ce nu prea face compromisuri si undeva chiar baiat inteligent, o combinatie rara…dar care duce cu el un secret din copilarie si o permanenta lupta intre bine si rau, cu el insusi. Interesanta si povestea din spate, eroii par decupati din filme de serie B, dar au doza aceea de pitoresc din filmele cu gansteri europeni.

O zi buna de film, as zice…si acum sunt in plin, in alta, prin urmare, ne vedem in sali de cinema, calatorule…alerg acum.

Berlinale 7

Posted: February 17, 2011 in berlin, ce mai vad, filme

Ziua de ieri mi-a rasturnat o convingere. Credeam ca sunt un fel de zeu al intrarilor la evenimente. Ieri, desi am stat mai bine de o ora sa vad Khodorkovsky, documentarul despre controversatul om de afaceri rus, in conditiile in care bilete nu mai erau de mult, aveam sa-mi schimb si acea impresie ca mereu exista un bilet. Berlinale face exceptie. Aici oamenii sunt mari cinefili, se informeaza, citesc si mai ales fac tot posibilul sa ajunga la un bilet. Speram sa mai existe bilete la casa, pentru ca exista un fel de bilete date sponsorilor, invitati oficiali care nu vin la eveniment si mai mereu se gasesc 20 de bilete libere. Ieri au fost 9, eu am fost al 23-lea in coada. Dar de cumparat au cumparat doar primii 3. Ultimul 5 bilete, starnind mania celor din coada in momentul in care a inceput sa le vanda la suprapret. S-a facut cumva un front comun, ca nimeni sa nu i le cumpere, asa ceva n-am vazut niciodata. Dar pana la urma niste doamne de varsta a 3-a, venite mai tarziu si care vorbeau in ruseste, au fost convinse de acest domn, vorbitor de rusa ca pretul e cel stabilit de el. A cerut dublu si a primit cat timp grupul a cerut insistent sa se aplice regula cu cele 2 bilete vandute, valabila la pre-cumparare, cu trei zile inainte de a incepe evenimentul. Oricum exista inca o sansa sa vad filmul, duminica, de la 3. Ma simt provocat 🙂

Cat despre filmele de ieri, ambele au fost tare pe placul meu. Primul, Medianeras, foarte poetic despre doi singuratici, prinsi in problemele lor si intr-un oras cum e Buenos Airesul in care mai mereu trec unul pe langa altul fara sa se intalneasca. Daca se va intampla sau nu, n-o sa va zic, zic doar ca filmul are umor, te cucereste usor si chiar te face sa vrei si mai mult sa vezi Argentina. Prin urmare zic ca a fost o calatorie vizuala tare placuta.

Al doilea film, Made in Poland, e povestea unui tanar suparat rau pe ceea ce vede in jurul lui. Pe frunte are tatuat “fuck off” si cam asta e teoria dupa care se ghideaza atat el cat si regizorul care nu a stiut sa explice care-i natura revoltei, important este ca ea exista. Filmat intr-un alb negru si din cnad in cand rosu strident, filmul are umor, are senzatia aia ca esti mereu in Balcani, ca intelegerile se termina cu un pahar de vodka baut sau mai multe, cu cantareti din aia uitati dar inca pitoresti, omagiu adus colectionarilor, a fanilor si a oamenilor care cred inca in lucruri simple. Probabil ca  a fost ziua in care am ras cel mai mult si cand nu am facut-o, sigur am zambit si m-am regasit in anumite povesti.

Sper sa ajunga cat mai curand in cinematografe aceste doua filme si mai sper sa nu fie uitate nici de Tiff.  Se incadreaza perfect in profil.

Azi filmele incep la 9:30, asa ca fug…ne vedem in sali de cinema sau in virtual, calatorule.

Berlinale 5+6

Posted: February 16, 2011 in berlin, ce mai vad, filme

Am ratat o zi, nu stiu cum, o pun pe seama oboselii cum ar fi facut-o si marele Hagi, ma rog, mare in Romania si int-ro perioada…”daca baietii e bine si nea puiu vre…” vorbim si despre doua zile in una singura.

Almanya s-ar vrea o comedie construita pe scheletul “chemarii” turcilor in Germania, personalizata in cazul de fata prin istoria unei familii din Anatolya. In fond filmul incepe a la Amelie, face misto de nemti in propria tara, da un exemplu de familie model made in Turcia si incheie plin de pilde…in realitate comedia din primele minute se indreapta incet incet spre o drama. Nu mi-a placut filmul, dar lumea in sala a fost in delir.

Life in a day e memorabil. Reusind sa imbine imagini din peste 192 de tari, filmul de propune o calatorie intr-o zi de 24 iulie 2010 prin toate aceste locatii. Salturi mari, dintr-un continent in altul, de la o populatie la alta, de la un gen de muzica la altul…plin insa de imagini care te cuceresc inca de la prima vedere.

Heaven’s story e extrem de lung si mult e lungit fara sens, are mai multe povesti pe care le urmareste iar finalul pune capac la toate ca e la randu-i poveste. 278 de minute, orice comparatie cu Love exposure e deplasata, poate doar ca durata…un fel de telenovela indiana mai degraba, in care desi pare ca toata lumea are intelegere pentru celalalt, vor sa se ia de gat…adaugand ca e japoneza, aceasta telenovela, te cam pierzi in simboluri si lucruri aduse fara noima.

Doua vorbe si despre Coriolanus. Teatru in film sau film in teatru, asta-i intrebarea. Oricum nu convinge, mai degraba slab decat orice altceva. Doua ore de plictiseala maxima alaturi de Ralph Fiennes care pe mine nu ma conving ca ar fi si un mare regizor. Cred ca ar fi trebuit sa ramana doar actor. Un Shakespeare modern se poate, clar, dar al domnului Fiennes nu convinge.

V Subbotu e un film rusesc despre puterea de a merge mai departe atunci cand se intampla o catastrofa. De data asta Cernobil, povestea incepand in noaptea in care a sarit in aer reactorul nuclear. O atmosfera ca in Romania anilor ’80, nu foarte mare lucru in magazine dar oamenii sunt veseli, au o munca sigura si se distreaza mereu la sfarsitul zilei. Poate ca e un film si despre prietenie, un alt fel de prietenie in Rusia de pe atunci…dar pana la urma cand oamenii incep sa cante si sa se veseleasca, regasesti multe similitudini si pe moment te bucuri de imagini. Un amanunt simpatic, pantofii primiti ca super marfa de import, erau din Romania 🙂 Prin urmare, chiar daca nu prea avem filme la Berlinale, se vorbeste intr-un fel, despre noi.

Berlinale 4

Posted: February 14, 2011 in berlin, ce mai vad, filme

Un fel de action day, aceasta zi. A inceput sa ninga si sa fie tot mai frig. E bine, in salile de cinema. De la etajul superior al unui Multiplex, senzatia e aceeasi cu cea pe care o descria Amelie Nothomb in una din cartile ei, de plutire doar privind pe geam. In fond eram intr-o noua coada, de data asta la intrarea in cinema, iar coada de data asta se intindea pe doua nivele. Ordonat. Nu pot sa zic…si am prins chiar si loc destul de bun. Asta fara sa mentionez ca se intinde putin si te lasa sa stai pe spate, oriunde ai fi in sala 🙂 Trupa de elita 2 a fost inceputul. O poveste oarecum in acelasi ritm cu primul, castigator la Berlinale acum 3 ani. M-a surprins placut povestea destul de credibila a partii a doua, am intrat in ea si pana la urma il consider unul dintre varfurile acestui festival, cel putin pana acum. Muzica perfect aleasa, imaginea ca si in trecut, pare imagine de documentar, iar actorii credibili. N-am schimbat sala, am ramas pentru inca un film interesant aici. De data asta The devil’s double, un film despre sosiile dictatorilor si in particular aici, despre sosia lui Uday Sadam Hussein si pana la urma si despre acesta. Cred ca noi romanii l-am avut pe Nicu Ceausescu undeva aproape de acest Uday. Nu prea stiu eu decat din povesti ce a facut cel poreclit “Printisorul” dar daca macar jumatate din cate am auzit sau citit, ar fi adevarate, tot ar fi un fel de liga romaneasca de fotbal pe langa Champions League, daca ar fi sa-l comparam cu Uday. Oricum, de ce n-ar sta in picioare un film despre Nicu Ceausescu, daca pe Uday si a lui sosie l-au aplaudat minute in sir aici in festival. In fond, filmul de fata e facut dupa autobiografia sosiei lui Uday, Latif Yahia, care pe langa niste inflorituri care probabil vin de la regizor, lasa senzatia unei povesti interesante. Pot spune clar ca nu m-am plictisit nici macar un minut in aceste doua filme. Pe seara am alergat la The Guard. In sala aproape intreaga distributie, pe langa regizor. Cateva cuvinte de deschidere, ale regizorului care ne-au avertizat ca filmul ce avea sa urmeze, e o comedie foarte neagra la care spera sa putem rade chiar si atunci cand e trist, mai mult decat orice. Am ras chiar mult inca de la inceput. Am ajuns in Irlanda, cu povestea, unde un politist al unui oras pierdut undeva inspre coasta, primeste ajutorul FBI-ului pentru niste crime ce par facute de un criminal in serie. Dialogul si accentul sunt pe primele locuri in acest film, povestea vine apoi, dar situatiile si gaselnitele scenaristului sau ale regizorului dau savoare filmului. Excelenti chilotii politistului din fiecare dimineata, excelente trimiterile spre anumite filme, excelent si copilul pe bicicleta si tragand un caine care apare de fiecare data cand situatia devine mai dramatica. Nu spun mai mult, spun doar ca recomand cu caldura toate cele trei filme si sper sa se regaseasca toate in grila Tiffului de anul asta.

Despre petrecerea romaneasca, numai de bine. S-a cam baut si e clar, la un moment dat s-a mai rupt si filmul unora.

Buna dimineata, calatorule, eu ma duc in coada si apoi la alte filme.

Berlinale 3

Posted: February 13, 2011 in berlin, ce mai vad, filme

Azi a fost una din cele mai frumoase zile din acest an. Soare, parea chiar ca poti sta la terasa, oricum multi oameni cu ochelari de soare si multi oameni, in general, pe strada. Primul semn de primavara, desi spre seara inca e frig. Dar nu despre asta e vorba. Revenind la festival, azi a fost o zi cu patru filme. Puteam sa-l fortez si pe al cincilea dar am considerat sa inchei la 10 linistit, ca dupa un film frumos ce te poarta departe.

Ziua a inceput cu excelentul film despre inceputurile crizei financiare pe Wall Street, in filmul Margin Call. Keven Spacey, Jeremy Irons, Demi Moore, Paul Bettany …iar filmul sta in picioare si pe alocuri il vad ca pe unul capabil sa schimbe orientarea acestui festival spre premierea unor filme mai fara nume. Aplauze indelungi la final, jocul actorilor peste asteptari, povestea curge, dinamic, actual…se instaleaza in lista de preferate. Al doilea film a fost un film polonez, Suicide room. Un film despre  adulti care se pierd in probleme zilnice cautand doar solutii de a o duce mai bine cat timp isi cam rasfata de la distanta si apoi neglijeaza copilul.  Un film despre un copil care isi gaseste  in  lumea virtuala, substitutul de familie, o drama a unui adolescent si un final destul de previzibil peste un film foarte modern in care sunt deseori inserate imagini desenate. Bine realizat, aplaudat la scena deschisa in final. Ca amanunt, e al doilea film in care accentul cade pe instrainare. Se schimba perceptia asupra familiei ? Greu de spus….sar la filmul urmator. Unul asteptat de altfel, nu atat pentru subiect ci pentru realizare. Un 3 D de exceptie, The  Mortician, poate cel mai realist 3 D vazut de mine. Subiectul usor confuz, te poarta insa pe urmele unui doctor legist aflat intr-un oras aproape mort, controlat de benzile de cartier. Punctul tare al filmului ramane modul unic de filmare, imaginea si muzica tin intr-un fel tot filmul. Pacat de subiect, putea usor sa fie exploatat mai bine.

Cu Here am incheiat seara de azi. Frumos film. Actiunea te poarta undeva printr-o Armenie pustie, prin munti, campii inverzite, drumuri neasfaltate si goale si oameni primitori, frumosi si pregatiti oricand sa puna vodka pe masa. El facea harti, incerca sa refaca si chiar sa imbunatateasca sistemul cartografic al Armeniei. Ea facea fotografii ale acestor locuri pustii. O perioada au avut acelasi drum, unul masura, celalalt adauga imagini liniilor trasate…road movie, aproape ca un documentar filmat, din cand in cand camera o ia razna, pierde din lumina, se misca in toate partile si poetica isi intra in rol. Un amanunt simpatic m-a facut sa ma sa zambesc si sa fiu mandru de romani in acelasi timp. Tocmai porneau la drum, in fata lor un peisaj de vis, in boxe, ” Bun e vinul ghiurghiuliu” cantat de Maria Tanase.

Maine alte trei filme si o petrecere romaneasca in cadrul Berlinale. Ne vedem in sali, calatorule…