Archive for the ‘imagini salvate…’ Category

image Se canta in miezul zilei, la fiecare casa de pe Ackerstr. un anunt prin care cei de Schokolade isi cer scuze ca o sa petreaca astazi in curte, pana spre dimineata..e cald, sunt oameni la terase, in parculetul de langa, la cate un balcon, la umbra, muzica se propaga usor pe strazile de langa, o voce calda, un ritm asemanator cu ziua, la relanti, cele doua mese de ping-pong sunt ocupate, la una se joaca, la cealalta, sunt cativa tineri intinsi, cu mate sau bere, miros de iarba, e vineri..fetita din imagine a trecut impreuna cu familia si a ramas locului fascinata, in curte vremea trecea la un pahar de vin rece..iesit de la birou am colindat strazile din jur, am intrat putin, am iesit, am intrat iarasi, am iesit..mi s-a facut dor de drum, de munte, de carari neumblate, de creste, de cort, de acei oameni..am intrat in parc cu un mate( al 3-lea deja, cred ca devin dependent) si-am ramas putin cu gandurile..si-am inceput sa le las libere, sa alerge, sa fuga oriunde vor pentru ca mai devreme sau mai tarziu le voi urma. Pana una alta, m-am dus sa joc fotbal si am uitat. Maine le caut iarasi..

Advertisements

Noapte, zi, te tin de mana, nu te tin, visez cai si oameni colorati, nu visez, ma pierd pe strazi intunecate, nu ma pierd, merg inainte, cateodata fac dreapta, fac pasi inapoi, unerori fac stanga si alti pasi inapoi, totul e mult prea scurt sau prea lung, timpul nu vrea sa treaca si sta tocmai atunci cand ai vrea sa alerge si invers, ma iei, nu ma iei, ma vrei, nu ma vrei, ma cauti, nu ma cauti, te caut, nu te caut, deschid geamul, inchid geamul, pun o piesa, pun o alta piesa, mereu o alta piesa, inchid si nu mai vreau piese, citesc un rand, doua, o pagina, doua, mai multe, o carte, mai multe, nu citesc, cad pe ganduri, nu cad, imi amintesc o cabana, un caine latos, iti vad ochii la lumina focului, ma ametesc, nu ma ametesc, nu se vede cabana, e doar vantul, cainele latos a imbatranit, iar ochii nu-i vad, vad un film, nu-l vad, privesc in gol, nu privesc, simt, nu simt, nu-mi dau seama care-i partea mea si daca exista parti, nu exista parti si asta-i poezie sau nu e poezie…cateodata esti in spatele meu si iti simt rasuflarea, nu esti, esti la o masuta si mananci inghetata, nu esti, esti intr-un turn si privesti orasul, iar eu undeva pe jos prin oras si privesc turnul, esti in metroul de vis a vis, doar in statie ce ne putem vedea, mai mereu eu urc scarile si tu le cobori, imi aprind o tigara, nu mi-o aprind, stau la bar, nu stau, in cinema, doar afara, ma uit la afise, pe marginea unei cladiri, a unui pod, tu pe cealalta margine, trecutul si prezentul se amesteca intr-o cana, prezentul suna la usa, cateodata doar mi-e dor si nu stiu de ce concret, apoi aprind tigara, las muzica, zambesc, inchid geamul si stiu si scriu…si nu stiu…calatorule, e starea aia faina, cand  cei doi necunoscuti care s-au cunoscut in metrou nu stiu daca sa creada, ce le spun ochii, sau pur si simplu ca daca sunt sortiti unul altuia, o sa se mai vada…si povestea o las in aer.

Ristorante immortale

Posted: September 26, 2010 in 365, ce mai vad, imagini salvate..., teatru

Undeva, intr-un loc uitat de lume, poate la capatul pamantului sau si mai departe, exista un restaurant in care clientii sunt asteptati de mai multi chelneri, bucatele lipsesc, dar se lucreaza inca la prezentare, la modul de servire, la intonatie si la cum trebuie asteptat clientul. Se jongleaza cu farfurii, fetele de masa se schimba cu repeziciune, iar persoanjele sunt oarecum intr-o continua disputa. In fond exista chelneri si nu exista clienti, exista tacamuri dar nu exista mancare, exista o ierarhie si un lucru in echipa, in care nu obligatoriu cel mai in varsta conduce dar mereu cel mai tanar e pionul de sacrificiu. Poate ca e privit in plan general si pare ca o firma totul, un loc aparent ideal, dar care nu aduce nimic. Ajungi tanar, cu zeci de idei in acel loc si nu mai poti sa-l parasesti, te tine, te leaga, te prinde ca si cu o promisiune si taie cam orice cale de iesire, pentru ca obisnuinta e calduta. Practic ne este descrisa rutina unui loc uitat, poate fi orice, doar ca la capatul lumii, un loc in care manierele se uita, desi exista concurs pentru asa ceva, aprecierile sunt indreptate mai mereu spre cei care zambesc mai frumos si sunt mai atenti iar munca o fac ceilalti, cam ca in viata.  Actorii poarta masti si nu vorbesc in timpul actului. Gestica, mimica si inlantuirea evenimentelor te fac sa intelegi cum stau lucrurile desi in acelasi timp iti ofera si mai multe interpretari. Condimentat cu putina magie, cu parte iluzorie, peste care vine perfect muzica de acordeon, intr-un spatiu ce pare circ dar in acelasi timp han pierdut in ceata, piesa te cucereste si cu doza de poetic. In fond asta e stilul casei.

Familia Floz se numeste ansamblul si sunt recunoscuti la nivel mondial prin mastile lor si povestile cu doza de ciudat si poetic pe care le plimba prin lume.

La sfarsitul piesei am stat cateva minute bune si mi-am spus ca ar fi foarte fain sa ajunga si in Romania asa ceva. Vazand ca sunt oameni care vorbesc cu actorii din spatele mastilor am asteptat putin si cumva ca intr-un dialog firesc am intrebat. Se poate? Orice e posibil. Foarte deschisi, mi-au aratat programul si mi-au dat un numar de telefon. Ei ar juca oriunde…pentru ca sunt indragostiti de ceea ce fac…e simplu, ar mai trebui niste sponsori si apoi sa gasim brese in program. Pana atunci, incercati prin Europa. Merita. Cateodata si necuvintele fascineaza.

Adica Sonar , intr-un limbaj fascinant in copilarie.  Festivalul de muzica avangardista si arta multimedia, cum se intituleaza, e ceva la care am vrut sa ajung de mult. Reclamele si prietenii mi-au “bagat” microbul, apoi totul a fost oarecum firesc. Am ajuns, am vazut si e cam asa.

Inceputul e calm, anul asta a fost intr-un parc unde un amfiteatru a fost umplut cu niste instalatii de lumini. Imaginati-va o suprafata plata pe care au fost instalate multe cutii, oarecum ordonat, cu spatiu intre ele. La ora h, toate aceste cutii s-au aprins iar razele s-au unit undeva in aer formand o raza mare care parea ca lasa brazda in cer. Totul pe o muzica din aceea lenta, in surdina cumva. Iar dupa ce raza a fost lansata, oamenii au pasit incet incet prin labirintul acelor cutii, s-au jucat cu mainile in lumina, au facut poze, au vorbit cu diversi cunoscuti. Apoi am fost indrumati spre un spatiu in imediata apropiere unde Ryoji Ikeda a deschis oficial festivalul cu un show de circa o ora, minimalist, cateodata doar cu cateva sunete, cu niste imagini in alb negru care iti aminteau de momentele acelea in care se lua programul si aparea mira si imediat dupa aceea, “puricii”, dar totusi reusit, chiar si pentru mine, un nespecialist al curentului. Ciudat a fost ca dupa ce s-a terminat showul japonezului, s-au reluat cele doua evenimente, probabil pentru intarziati sau cine stie.

Bar, club, discutii din acelea de dimineata, chei pierdute, un prieten escaladeza, ajunge in balcon si deschide usa. Prima linie, ca sa te integrezi. Muzica merge, am senzatia ca in Barcelona nu se doarme. Imaginile fug cu repeziciune, orele trec, la fel si gandurile, oamenii mai gasesc un ceva de care sa se lege si inca ceva de baut. Parca-i concurs, cine rezista mai mult. Ma scurg, prima zi se termina undeva pe la 11 dimineata. Iar a doua incepe in curand.

Linia a doua, ca sa rezisti. Avem un punct de intalnire, o sa luam trenul din Piata Spaniei, 3 statii, nu-i foarte departe dar asa ajungem mai repede. Inca din statie vezi o multime colorata pregatita de o noapte alba. Te intrebi cat de mult ai dormit, dar asta conteaza cel mai putin acum. Esti in multime si tot asa ai sa fi purtat pana la intrare. Vezi pe jos multi care incearca sa-ti vanda diverse de la bauturi la tricouri care imita tricourile originale ale sonarului. Se intra usor si civilizat. Ni se arata salile. Una imensa acoperita, una foarte lunga in exterior si una partial acoperita, partial sub cerul liber. Oamenii colorati. Asta am mai spus, dar probabil ca e un efect al orasului.  Majoritatea fumeaza iarba. Cei care nu fumeaza au pastile sau trag pe nas. Ma uit in dreapta si in stanga, tripul e cam acelasi. Sunt baloane albe cu ochi, in forma de fantoma, tricouri cu fantome, in fond fantomele sunt imaginea sonarului din acest an. Muzica conteaza mai putin pentru majoritatea, atmosfera face totul. Iar atmosfera e una de pierdut si regasit, sprijinit eventual, cazut iar si renascut. Cred ca vezi de toate. De la persoane faine la persoane apropiate de manelistii din Romania, de la costumati in piele, la tinute trash, de la freze rasta la punk, de la tatuaje pe tot spatele pana la cele mici in diverse locuri, pe picior, de exemplu, vezi chiar oameni linistiti, cuminti, pierduti undeva intr-un colt cu ochii la scena pana ajungi sa-i vezi pe cei care sar continuu, pe cei care se scurg, pe cei care cad din picioare si cei care au descoperit tupeul dupa ce au tras ceva. Sunt multe cupluri si se si formeaza usor altele, din cand in cand vezi cate o pungulita desfacuta si oameni impartind o mica lingurita ce ajunge plina in dreptul nasului si apoi trebuie reumpluta, sunt si masinute de tamponat, bauturi, chioscuri cu clatite ,pizza si suveniruri, punctul sanitar , care iti poate verifica si calitatea drogului(ma rog, nu am inteles cum o fac…dar asta e o alta poveste).

A treia linie ca sa rezisti pana dimineata si sa simti spiritul tehno, explica cineva. Ce e drept e o senzatie ciudata sa vezi oamenii dansand pe lumina, sa vezi oameni tipand, sarind sau cazuti pe jos, sprijiniti de cate un stalp la orele diminetii. Oboseala li se citeste pe fata dar liniile si pastilele lucreaza si te tin activ. Ca pe zombie. Personal nu inteleg exagerarea. Mi se pare firesc sa merg acasa dupa ce se incheie festivalul, nu sa merg intr-un alt loc, intr-un alt festival, sau macar “s-o ard la o poveste” ca e prea devreme…dar si asta-i alt film.    Cat despre muzica, am vazut din mers Joy Orbison(nu mi-a placut deloc), LCD Soundsystem, monoton, liniar, fara prea multe lucruri care sa surprinda, Aeroplane, slab, Plastikman, super show, multimea in delir, majoritatea concertului s-a aflat in spatele unei instalatii din care doar umbra ii iesea in evidenta…oricum, cu ritm, cu oameni infierbantati dansand continuu, o mostra…

si 2 manydjs, cu un program fain, cu parte vizuala incantatoare, jucandu-se parca cu niste coperti ale unor albume vechi, ale unor formatii cunoscute.

Ziua urmatoare, Roxy Music, doar un putin, dar cat sa prind din vocea lui Bryan Ferry si s-o port cu mine mult timp in gand. Apoi a venit Jonsi si probabil daca s-ar fi incheiat imediat dupa, festivalul, n-as fi obiectat nimic. Pe acelasi stil ca si Sigur Ros, facand trimiteri la partea aceea poetica, cu niste imagini dintr-o lume inventata cumva din imaginatia acestui om, Jonsi a reusit in ora in care a stat pe scena sa readuca partea aia  din fiecare de care uitam odata cu varsta. Inocenta. De aceea cred ca desi o consider pe cale de disparitie, speranta inca nu a murit. Inca mai sunt oameni care mai cred si in altceva, inca mai sunt oameni care mai cred in lucrurile mici dar de suflet si cel mai bun lucru e ca nu se pleaca in fata valului de miscare, forta, rezistenta si atat. Nu-mi prea vin cuvintele, atatea as vrea sa spun despre acest concert gandit cumva ca o trecere printre anotimpuri, o incercare de supravietuire in furtuna, o incercare de a pastra valorile, de a sta alaturi de cineva, departe de rau, de negru…si terminand intr-o alta furtuna si ninsoare, tot mai mic si singur, ca noi toti…

O vorba buna si despre Herbert, desi audienta nu a inteles ruperile lui de ritm si in final s-a injumatatit…dar concertul a fost foarte bine gandit si pentru cei care aud si altceva decat un zgomot, a insemnat mult.

Fratii chimici au dezamagit. Desi cred ca au reusit sa stranga cea mai mare audienta si probabil ca cei mai multi au si gustat showul cu lasere si imagini bine lucrate, pentru mine ramane in picioare comparatia cu un blockbuster american. Fara popcorn

Concluzia o las in coada de peste, Sonar e un festival cu bune si rele, ca oricare festival, zic ca trebuie trecut la categoria lucrurilor de vazut o data in viata si apoi stii singur daca mai vrei sau nu. Personal azi zic ca mai vreau, maine ca ma mai gandesc si poimaine caut altceva. Calatorule ? Depinde pe unde te poarta drumul, cam asa e…

Trip

Posted: April 19, 2010 in 365, ce mai vad, imagini salvate...

Intr-un fel e greu sa descriu luna trecuta, e cu de toate, dar in final e asa, cu un zambet amar, apoi cu unul vesel, cu multi prieteni dragi si fara de altii, cu cate o tigara la colt de noapte, cu mult alb, cu inaltimi, cu ceva drag lasat in urma, fara de ganduri negre si totusi ca si cum as face un nou prim pas in lume…o sa pun cateva poze, cainele e Darko, cadoul luat parintilor, iar personajul cu plete e un fel de Jesus local in Caransebes…hai cu imaginile, ca altfel se pierde totul printre nori cu cenusa vulcanica.

Cand stingeti lumina, nu credeti ca o intreaga armata de fapturi iese la plimbare? Poate ca pur si simplu au alt ritm si sunt obisnuite cu intunericul sau poate asa e lumea lor, inversa cu a noastra, dorm cand noi suntem treji. Nu auziti niciodata un zgomot mic, un scartait, un huruit in bloc, un dulap care se intinde, un geam care se misca, o punga care fosneste, un rulou care mai coboara putin? In casa in care am copilarit, dulapul facea un zgomot ciudat, ca si cum s-ar misca, din cand in cand…era ciudat, era undeva in interior si intr-o miscare continua, ca si cum si-ar pravali cartile in perioada imediat urmatoare…apoi se linistea, cand vedea ca eu ma afund mai mult in pat si cat mai sub plapuma. In casa bunicii patul avea un zgomos chiar daca nu il atingeai, asa, putin, trepida, ce-i drept era un pat imens cu o adaugire inutila din lemn deasupra capului care avea aproape un metru, dar probabil asta fusese moda. Sau poate ca fusese initial un baldachin iar acum trecusera anii. Cert e ca acel lucru se misca…bunica zicea ca e unul din stramosi…era poate o poveste care m-a prins o perioada, acum insa cred ca e vorba de altceva. In Bucuresti, in garsoniera sorei mele, in aerisirea de la bucatarie, cred ca e o foca mica, invizibila, cel putin faca exact ca foca sau poate ca un pescarus bolnav de gat. Poate sunt amandoi.  Aici, de cateva zile aud soricei razand. Nu am luat-o pe aratura, nu am fumat nimic :-)…doar asa imi place sa cred ca nu sunt zgomote obisnuite, ca exista un univers al animalelor mici, a fiintelor mici si ascunse, poate chiar invizibile, care ies si ei din cand in cand, se plimba, alearga sau chiar rad. Indianul si calul, stiu desigur ca asa ar fi. Cand m-au vazut imbracat in ninja au stiut ca sunt de al lor. Asa ca…radeau si ei cu soriceii, se dadeau pe parchet ca pe gheata, umblau la apa, rontaiau din fulgii scapati de mine pe jos(of, trebuie sa aspir !) si uneori se uita si la filmele la care eu adorm iar cand pleaca, la randul lor la culcare, opresc intotdeauna laptopul.

E un film pe care il indragesc de mult ,cu oameni pasionati care alearga dupa vise. Poza e dintr-un loc in care n-ai fi putut face altceva. Cateodata si locul te ajuta. Nu stiu cum e in interior, restaurantul cu acelasi nume, era inchis la ora la care treceam pe acolo. Dar privelistea si imprejurimile ti-ar fi spus ca poate ca cineva, iubitor de ocean s-a retras aici, aproape, aproape la mal si din cand in cand gateste pentru calatorii ce-i trec pragul si poate chiar bea cate un pahar. Iar povestile curg si curg de la ceas de seara si pana dimineata, pana cand drumul te cheama din nou sau poate odihna. Oricum, e un loc in care iti incarci bateriile si o iei de la capat. Prin urmare, mergi acolo calatorule sau gaseste-ti propriul loc, care sa faca acelasi lucru.