Archive for the ‘povesti de cateva minute’ Category

O cheie gasita pe jos imi aduce in minte momente in care am depins de cate o cheie si n-o aveam la gat. Zilele trecute am pierdut una din cele doua legaturi de chei pe care le aveam si desi nu-mi imaginam unde si am rascolit tot rucsacul, m-am dus sa-mi fac alta. Linistit apoi mi-am lasat cheile la niste prieteni dar cu cele noi facute n-am reusit sa intru. Noroc cu o vecina, cea mai buna prietena a proprietarei, avea miraculos un rand de chei. Asa ca am intrat si dupa ceva timp in acelasi rucsac, le-am gasit si pe cele pierdute. Intr-un buzunar de care n-am stiut…unul secret de care am dat intamplator…nici nu stiu cum au ajuns cheile pe acolo, dar probabil stiau secretul. Calatorind in timp si in trecut, un alt rand de chei pe care am uitat sa le las unei persoane dragi mi-au schimbat oarecum viata. Nu-i vorba ca intre timp am schimbat-o eu iar la loc, dar macar o parte din schimbarile din viata, le datorez unor chei, poate chiar cei 10 ani de Bucuresti.

Pe tren, Cenusareasa s-a asezat langa mine. Avea doar un pantof, celalalt il tinea in mana si pana sa inteleg ca astepta sa-l lipeasca si pentru ca imi parea diferit de primul, am numit-o asa. In fond era doar ca si cum si l-ar fi bagat in noroi si la iesire s-a despicat la jumatate. Cu cele 3 feluri de lipici si-un zambet a reusit sa-l repare in timp record, la cum il manuia, am banuit ca e pantofar. A ras si intorcandu-mi “complimentul” a zis ca probabil sunt si eu un killer cautat de toata politia, daca ar fi sa se ia dupa valiza in care sigur am un chinez taiat (prin urmare nu doar in Romania se practica chinezii la valiza, hm, international ?) Pana la urma mi-a zis ca lucreaza cu ciocolata si ca sigur nu am gustat ciocolata adevarata belgiana ci doar una prezentata ca fiind belgiana, altfel n-as fi putut s-o uit. Pana la urma pentru ciocolata aia omorasem chinezul 🙂

Am racit uitandu-ma la Miro ! Cel putin atunci am simtit prima data cum ma apuca. Poate ca nu reuseam sa inteleg in esenta ce a vrut sa spuna ci doar interpretam in mod cu totul ciudat ceea ce vedeam. Multa culoare, panze rupte, simboluri, linii, puncte, prea putin desen si totusi ceva care te tine, te face sa vrei mai mult, sa intelegi mai mult…

Tronthaim-Hauptstadt pe repeat de cateva zile…undeva in urma o noua vizionare a filmului de montaj din 1927, Berlin Simfonia marelui oras…o mostra mai jos

si culmea, dupa toata electronicele astea si imagini in alb negru, cand ies afara, fluier nestingerit si fara sa pricep de ce, melodia din toate panzele sus…probabil ca undeva sunt constient ca nu mai pot sa joc la nesfasit rolul greierului din poveste…si trebuie sa mai trag si eu panzele pentru un nou drum 🙂

noapte buna calatorule, oriunde te-ai afla…

Advertisements

Parca vad si acum.  Final de delegatie, masa cu clientul se incheie. E trecut de unsprezece noaptea si eram  in drum spre hotel, mai un pod, mai 5 minute de mers…deodata o bicicleta trece in viteza, parca aparuta de nicaieri…ma interpun, biciclistul cade in cap si eu ma aleg cu un deget rupt…operatie, cicatrice, simt schimbarile vremii si parca nu mai e ca la inceput. E clar ca pianist n-o sa mai pot sa fiu dar cumva respectivul deget in care am ajuns sa am doua suruburi, a ramas defect. N-a durut, s-a umflat doar si n-a mai ajuns niciodata la fel, e stramb si se simte ciudat si cumva daca revad scena de zeci de ori prin prisma amintirilor, nu-mi pot da seama cum m-am lovit asa tare.

Au trecut cativa ani de la cele povestite mai sus, ora e cam tot unsprezece si ceva, de data asta insa sunt eu pe bicicleta, merg tare, ajung la un drum in lucru, nu vad ca drumul de bicicleta se muta pe trotuar, vad doar o masina ce trece aproape de mine…ma sperie, trag de ghidon dreapta cat sa urc pe trotuar, dar cum eram prea aproape de bordura si pentru ca nu urc perpendicular sau poate pentru ca bordura e neasteptat de inalta, ma trezesc lovind bordura si aruncat din pozitia sezut. Reactionez neasteptat tinand strans coarnele bicicletei, incercand sa fac un salt peste bicicleta ridicata cumva pe roata din fata. Reusesc chiar sa aterizez in picioare dupa ce in prealabil am lovit bicicleta cu ambele picioare, cel mai rau cu stangul, impingand-o cumva in spatele meu. Aterizarea e ca una din aia asemanatoare cu cea de la cal cu manere in care intr-un fel te incomodeaza calul si il izbesti cat sa te dezechilibreze dar cumva esti mai tare ca el. Cazi in picioare  apoi iti numeri vanataile. Bonus o minge de tenis de masa iti creste in locul osului exterior deasupra talpii piciorului, cat despre bicicleta, e cam praf. Iti trece clar prin minte imediat ca un tren ideea daca n-ar fi fost mai bine sa cazi in cap, ma rog, puneai mainile si te alegeai cu ceva julituri dar fara un picior lovit si cu minge de tenis de masa la purtator. Poate ca e mai bine asa, cine stie cum reuseai sa amortizezi din cadere…Partea buna e ca nu e rupt, vanataile se trag incet incet ca si umflatura… dar e clar ca trebuie sa calc mult mai precaut si am cel putin o viteza mai putin la mersul pe jos. De cand m-am lovit insa ma tot intreb cum de nu simti nimic in momentul loviturii(socul ?), apoi dupa ce te trezesti cu piciorul putin deformat iti tot imaginezi scenarii ale caderii si incerci sa intelegi cum a fost posibil sa te lovesti in asa fel. Au mai trecut cateva zile de la lovitura si cam in fiecare zi mai descopar o noua vanataie…scenariile se schimba in minte si oricate noi variante ai, nu o sa poti explica niciodata de ce nu ai evitat acest mini accident ci doar incerci sa-ti explici cum s-a intamplat. Iar cel mai bun raspuns e ca nu prea stiu cand am dat cu piciorul, nu stiu nici cum am aterizat in picioare, stiu doar ca in momentul aterizarii piciorul era putin altfel si intr-un fel de atunci inainte partea aia lovita a inceput sa aiba o poveste.

Zilnic la pansat si bandajat, dupa 5-6 zile pare totul mult mai bine dar inca continua…si am alte scenarii si zeci de ganduri indreptate spre momentul ala de maxim o secunda…hai doua in care incepe povestea, nu-i asa calatorule , trebuia sa ascult vector lovers inainte 🙂

Adevarul e ca nu stiam, dar printre animale, cainele reuseste intr-un fel sa se impuna si sa isi confirme statutul de cel mai bun prieten al omului. Calul Black Beauty, calul Fulger, Bator,  porcul Babe, Pisicile aristocrate, Jean Tom si Musette, Kung Fu Panda, Fram, ursul polar, Cita, cimpazeul, Balena ucigasa Willy, Fliper delfinul, pestisorul de aur, Regina albinelor, Testoasele Ninja, Renul Rudolf, Bagheera si Baloo, Dinozaurul Dino, Ciocanitoarea Woody, hai si Tom& Jerry si multi multi altii stau cuminti pe fotolii si aplauda sau doar privesc admirativ cand defileaza, pe la Cannes, cainii  ce joaca in filme.

Exista. Nu mi-a venit sa cred nici mie, dar exista. Dovada aici. Palm dog e un fel de Palm D’or pentru caini ! Se da din 2001 si diversi caini au primit zgarda de onoare pentru interpretari care mai de care mai complexe in filmele anului.                           Uggy, Boss, Dug, Lucy, Yuki, Mops, Bruno, Moses, Tahti, Otis si alti caini au fost recompensati cu cea mai inalta distinctie. E clar ca Mihail caine de circ, Buldogul din Jack si Grasanul, Cainele electronic, Rin Tin Tin, Colt alb, Patrocle, Doamna si Vagabondul, K9, Benji, Laika, Hooch, Spic si desi probabil ca mai sunt multi, as incheia cu, Calu’, cainele lui Pistruiatu, ar fi meritat la randu-le o distinctie si o portie in plus de carne, dar pana una alta pot da linistiti din coada, acolo pe unde sunt ca intr-un fel sau altul ei au deschis drumul pentru asa ceva.

Imi plac oamenii care iubesc animalele, poate ca in anii viitori, acest premiu se va extinde si la alte animale, pana una alta nu strica sa ne pastram simtul umorului si  cand vorbim de premiu de la Cannes si de film ce trebuie vazut, sa luam in calcul si filmul The artist, pentru care Uggy a luat ultimul premiu. Iar pentru ca-mi plac boxerii, caut si filmul Tamara Drewe, sa-l vad pe Boss, castigatorul anului trecut  🙂

Cum ar zice Snoop, Bowwowowyippyyoippyyay

Cabana-i rustica, patul prins e unul supraetajat, ma rog, eu sunt obisnuit sa dorm la inaltime, prin urmare era firesc…pe geam inca se vad muntii in ceata, ploua din cand in cand iar aerul e placut. Multa carne la gratar, mici, ceafa, peste, pulpe de pui, prea putini colegi se ingramadesc la gatit, majoritatea asteapta ca cineva sa se incumete, sunt chiar indicatii prin telefon, sotiile sau prietenele pregatesc la bucatarie aproape totul, la gratar insa sta in general un barbat. Stau langa el si il tin de vorba, ma simt util, ca un fel de copilot, avand chiar privilegiul sa stropesc de cateva ori carnea cu apa sau sa aduc cate o bere. Nu-mi place berea aleasa, criteriul cred ca a fost, o bere locala, prin urmare, Timisoreana. Daca nu-ti place, nu ai varietate, pacat. Ca om care prefera vinul am sperat sa ma salvez cu vinul de casa din sticlele de plastic. Dar era dulce si m-am dezobisnuit sau chiar mi s-a schimbat gustul asa ca tot ce am avut dupa o bere si un pahar de vin dulce, au fost, dureri de cap. Noroc cu coniacul care a salvat, in cazul meu, capitolul bauturi. Bun coniac ! Prea multa mancare. Colegi fericiti. Mai toti au venit cu familiile, deh, 19 ani de la terminarea liceului si unele lucruri nu se schimba. Majoritatea au pus cateva kilograme in plus si au pierdut fire de par, respectiv fetele au parul doar putin mai scurt si parca ne bucuram ca dupa o vacanta de vara, cand fiecare povestea in dreapta si in stanga ce si cum a facut. Pe unde a umblat, pe cate carari, cu cine a mai ajuns la orizontala sau foarte apropiat…si culmea, nici povestile nu se schimba, iar cele vechi sunt mereu prezente, ca niste nori purtati mereu deasupra capetelor noastre. Ploua, vremea nu tine cu noi, rezist cat de cat dar pana la urma aleg sa ma retrag la adapost, alte povesti, aceleasi personaje, aceeasi bere, vin, coniac, vine meciul, Barcelona castiga(ce bucurie !!!) si apar primele acorduri de muzica din liceu. Apoi cineva schimba cat de cat registrul, trecand pe “muzica buna”. Ma rog, gusturile sunt amestecate, se danseaza cat de cat, printre alte povesti si din cand in cand cate mai unul scapa la culcare. Multa rachie pe masa, se mai varsa cate un pahar, se mai plange cineva ca e prea tare si variata, oricum teregovenii duc, obisnuiti fiind cu multa, inca de mici. Trei dintre noi, veniti din Germania am nimerit in “camera burlacilor” alaturi de alti doi fosti colegi, burlaci doar pentru o noapte. E bine si linistit si in acelasi timp ciudat sa stai langa atatia fosti colegi inconjurati de familii cu copii. Copiii sunt reusiti si seamana mult cu fostii mei colegi, prin urmare s-au simtit bine in lumea lor din jurul mesei mici. Inca un pahar, ramanem tot mai putini, imi pare ca povestile se repeta si imi fac griji pentru anul viitor pentru ca nu stiu daca o sa ne mai strangem atat de multi.

Controversat am plecat la culcare, m-am simtit bine dar in acelasi timp ciudat, m-am bucurat de fosti colegi dar nu de vreme, de locatie dar nu de atmosfera, de zgomote de copii dar nu mi-am putut inchipui sa fiu la randu-mi in situatia de a veni cu un copil, de coniac dar nu de restul bauturii, de linistea din jur dar aproape deloc de imprejurari, de povesti dar nu de dispute si in acelasi timp daca o sa vreau sa vin in fiecare an sau imi ajunge din cand in cand…

Teregova e un sat  la poalele muntelui din care vin cativa dintre fostii colegi, renumit pentru ca majoritatea familiilor au cazane de facut tuica (rachie, in limbaj popular) si la un moment dat acest sat avea cam 250 de litri de tuica pe cap de locuitor intr-un an, prin urmare e un sat vesel. Cam asa s-a terminat si intalnirea de 19 ani de la terminarea liceului ca si cum ne-am fi plimbat putin prin Teregova,  printre aburii alcoolului si in plin aer de munte care te trezeste aproape imediat. Sau te adoarme.

Poate la anul, calatorule…poate

Trenul spre Anglia intarzie. Nu foarte normal in Germania, dar cateodata si in cazul lor, garile roman fara curent. O ora, decent. Urmarea, pierd trenul de legatura…dar nu-i o problema, urmatorul tren e la aproximativ o ora si putin,cum primul recupereaza ceva pe drum, apuci sa-ti faci check-in-ul(nu e chiar asa drastic ca la avioane, eu am reusit sa trec lejer cu o sticla de suc de mere desfacut si o forfecuta) si sa mai prinzi zece minute de stat linistit in fotolii confortabile. Credeam ca trenul ce trece prin Eurotunel e un fel de rege al trenurilor, intrand in el nu e cu nimic spectaculos si iesit din comun, chiar din contra, se sta destul de incomod. Oricum asteptam de mult experienta trecerii prin acest Eurotunel. N-am simtit nimic, eventual din cand in cand ca mi se infunda urechile. Are viteza si cam atat pot spune despre acest tren…primul lucru vazut pe teritoriu britanic, cum am iesit din tunel, a fost o turma de oi. Anglia e verde, mi-am spus si cam in acest decor verde am dus-o pana in momentul in care trenul s-a oprit in Londra. Politie in gara, destul de multa, oamenii intreaba, glumesc si vorbesc despre “nunta regala”, mi-au atras atentia un fel de caini cocker, tinuti de politisti in lesa…si faptul ca aceeasi politisti sunt folositi ca un fel de birou de informatii, mai mereu sunt doi-trei care ii intreaba cate ceva. Schimb bani, sper ca nu au comision prea mare, biletul de metroue 4 lire !!! desi sunt doar 5-6 statii pana la Victoria Station(pe linie albastra, mi se zice) Perfect semnalizat totul, greu sa te ratacesti…cam in 15 minute ajung sa scot bani, sa-mi cumpar bilet de metrou si in alte 10 cred ca ajung la destinatie. De aici ma gandeam ca e floare la ureche, ies, intreb prima persoana care-mi iese in cale si mi se zice…sa ma duc la biroul de informatii. Un sfat bun, fiind in gara. Cei de la birou, zambareti si amabili imi spun ca e aproape in spatele garii, trebuie sa fac pe prima la stanga si apoi la intersectie iar la stanga. Gasesc strada. Aici insa incepe nebunia. Cautam numarul 19-21. Gasesc 18. Inainte 16, dupa 20. Vis a vis e 87, 85 si alta strada. Nu mai inteleg nimic. Intreb cel putin 10 persoane. Fiecare imi raspunde foarte amabil. Un tip chiar scoate iphone-ul si incearca sa mi-o gaseasca. Suntem pe ea, imi zice. Stiu. Dar nu gasesc 19-21. Mi se propun diverse variante, nici una nu are rezultat. Pana la urma vad niste politisti. Il intreb pe primul si el ma trimite la celalalt.

“Mergeti mai jos”, pe partea stanga.

E alta strada, ii zic…da, stiu, zice, dar mai mergeti putin pana treceti de o cladire in sticla.

Fac exact ce zice si imi dau seama ca are dreptate. Dupa 75, 73, 71 trecute pe o alta strada, ajung la 33, 31, 29…si chiar acel 19-21 de la adresa cautata. Arata bine de afara, in interior prima surpriza e ca ma intampina un indian pe care aproape era sa zic ca-l cunosc. Fostii mei colegi insa stiu, dupa ani petrecuti intr-o firma condusa de indieni, ca fiind multi, mai si seamana unul cu altul. Clar, dar sa-l mai cheme si Rakesh, zambesc la randu-mi. In fine, hotelul, vorba aceea, nu e rau. E chiar prost ! Camerele mici, baia parca intri in dulap, geamul nu se deschide, mirosul e destul de inchis, un covor nasol pe jos, un birou facut la inaltimea unei masute si prize britanice pentru care nu am adaptor. Suna fain? Merge netul, apa e calda, chiuveta infima(cred ca ai putea face un concurs acordand premiu celui care nu varsa nici o picatura de apa daca se spala…si am primit si adaptor.

Am iesit…n-am vazut mare lucru, doar in zona, Victoria Station dupa bilete de Huddersfield, Liverpool si retur, cateva poze de zi, mai multe de noapte, o masa de seara cu doi prieteni de la cursul de scenaristica, o bere tipica londoneza, rosie si drumul spre casa. Victoria Station e impresionanta ca o gara cu de toate. Are un aspect de lucru vechi si bine pastrat combinat cu mult nou…multe puburi in jur, totul destul de scump, o masa decenta si o bere te duce pe la un 14-15 Lire minim, daca vrei vin in loc de bere, mai adauga cel putin o lira iar daca mai vrei un pahar aproape ajungi la un 20 minim. E plin de lume pe strada, in puburi, in gara sau in magazinele de suveniruri. Am vazut celebrele Taxiuri Londoneze, autobuzele supraetajate si colorate in rosu si cabinele telefonice pitoresti la colturi de strada.

Concluzionand, dupa o prima zi, Anglia e verde, scumpa,  si pulseaza intr-un ritm dictat de universul multicultural al strazii, dar strazile au fost gandite la betie de catre arhitectul orasului.

Aha si inca un fel de distrugator de mituri. Mancarea e buna spre foarte buna, femeile sunt cel putin interesante (sub nici o forma urate 🙂  si oamenii sunt amabili, desi par sa nu fie informati

As fi vrut sa plec, nu-mi gaseam locul, prea multa lume si prea putin spatiu, la cativa zeci de metri, plaja e pustie, caut o iesire si te vad. Nu-mi pot lua ochii clipe bune apoi cineva ma bate pe umar si ma scoate din film. Trebuie sa mergem in alt loc. Dar stai putin, ma uitam la ….si cand privesc nu mai esti.

Urcam in tren, galagiosi, cu chef de drum si incarcati de povesti. Ne gasim locurile, rucsaci, bagaje, putin spatiu, privesc pe geam la plecarea trenului si te vad iarasi. As fi sarit din tren dar pana am ajuns la usa trenul deja luase viteza.

Noaptea de revelion la munte. Se canta la chitara, oamenii sunt asezati in cerc si pe jos sunt lumanari aprinse. Ne imbratisam de anul nou si apoi urcam la cruce. Veseli, mai cade cate unul, mai circula o sticla cu vin de mure, ne incurajam si pana la urma in 20-30 de minute suntem sus. De sus muntele e plin de luminite iar si mai sus, pe cer, parca-s si mai multe. Brusc se sting toate luminile de pe munte si ramanem doar cu stelele si luna. Aveam sa aflam ziua urmatoare ca un tractor condus de un sofer putin beat a intrat in transformator. Ne luam de mana si coborarea e o aventura la lumina lanternei. Cadem de zeci de ori dar pana la urma ajungem teferi, rumeni in obraji si hotarati sa continuam cantarile la lumina lumanarilor.

Pe insula, trag cateva fumuri si ma las pe spate, imi imaginez drumuri si povesti de spus la ceas tarziu, undeva se canta, majoritatea s-au retras in corturi sau la cinema in aer liber, imi inchid ochii usor, deschid, vad stele, inchid iar, deschid si te vad aplecata asupra mea. Buna seara. Iar lumea mea se intorcea cu fundul in sus si ma gandeam ca de la tigara. As fi vrut sa ramana asa dar o data cu dimineata s-au dus la culcare pana si stelele.

O masina la drum de noapte, serpentine, zapada in lateral, muzica in surdina, pustiu, zambim, pare ca alunecam, avem placi si schiuri intre noi, o gramada de nelinisti dar ochii inca ne rad ca suntem tineri. Oprim la o casa a piticilor cu acoperis rosu si decor de iarna, ne intalnim cu diversi cunoscuti si doar privindu-ne in ochi stim ca e bine. Dansam, punem lemne pe foc, alergam prin zapada, ne jucam cu un caine mare si flocos, adormim pana si pe scara, sau pe scaune, pe jos si poate nici nu conteaza daca nu adormim.

Pe malul lacului, ne coacem porumb si cartofi in jar, cantam la luna si tragem la sorti care cum dormim. Tot mai putini in jurul focului, o sticla se plimba din mana in mana, o tigara in sens invers, te privesc, ma privesti, poate ca e prea devreme…si intre timp e mult prea tarziu.

Doi intr-un pat, se imbratiseaza dar fiecare e cu gandul departe in felul lui. Unde vom fi peste 20 de ani ? Destine incrucisate, ce mult te-am iubit, ce mult m-ai iubit si totusi eu am mers in dreapta si tu in stanga si cand aveam sa ne intersectam, am luat-o in stanga crezand ca te gasesc si tu in dreapta crezand ca ma gasesti si n-am uitat unul de altul dar ramanem tot asa, mereu aproape si niciodata impreuna. Toti trecem prin asta, toti avem undeva in adancul nostru cateva povesti pe care le tragem tot dupa noi. One day e o carte fascinanta cu cate un putin din povestea fiecaruia dintre noi, cei care stim ca acolo unde esti, n-o sa fiu niciodata. De aceea te port in suflet…

Chiar si la mine ? Chiar daca intre timp, visezi ? Simti? Auzi? Formez un numar imaginar si in casti aud inca muzica. Alo? Dansezi? Daca intr-o buna zi as fi exact in povestea pe care tocmai incerc s-o prind din urma, tu ai mai fi acolo? Oare poti astepta? In fond ce poveste ar mai fi asta fara inceput si sfarsit, mai mereu in miscare, mai mereu intre doua trenuri, gari, ganduri, vise…o poveste de drum? Da, poate…de fiecare data cand ma gandesc la drum sunt acasa, chiar daca nu sunt, de fiecare data cand visez, sunt din nou acasa, chiar daca nu sunt, de fiecare data cand urc intr-un tren sunt acasa, chiar daca nu sunt…de fiecare data cand sunt acasa, sunt acasa, chiar daca nu sunt.

Telefonul ala chiar suna. Comand o carte. Un vis. Mai comand cateva reviste de calatorie, o lanterna, cateva harti si cateva destinatii surpriza. Japonia, Islanda, Argentina…parte din visele mele, Armenia, Georgia, Tajikistan, Tarile Baltice, Tarile Nordice…parte din surprize. Te poti gandi la orice?

Azi mai mult decat ieri imi doresc sa scriu si sa merg si din cand in cand sa ma intorc…si iar sa merg si din cand in cand sa ma intorc…mai mereu intre doua trenuri, ganduri, vise, acasa, oriunde ar fi  sau n-ar fi asta si mai mereu pe drum, unde stiu ca este.

De fiecare data cand ma gandesc la tine, sunt acasa. Chiar daca stiu ca tu nu esti. Sau poate dormi…

Noapte buna, calatorule, oriunde ai fi

te poti gandi la imposibil ?