Archive for the ‘se plimba sufletul meu intre real si imaginar?’ Category

 

Liniste, deja mult prea tarziu, ma pregatesc sa intru in pat dar trag inca de mine sa pictez cateva cuvinte care m-au impresionat. Aici, cat sa nu uit de ele. Nu sunt ale mele dar ce mult mi-ar fi placut sa le fi intalnit la un colt de strada, unul de cladire, pe un peron de metrou sau pe un acoperis cu umbra si vedere la oras..tot in imaginatie traiesc si eu, o buna bucata sau una mai putin buna, depinde de zi, de soare, de stare, de cine imi zambeste si ce ma doare, de imaginile din fata, de cele aparute din senin, cerute, reaparute, cautate..

“Daca ar suna, daca ar suna, daca ar suna ” doar ca de data asta eu stiu ca n-o sa o faca pentru ca e prea tarziu, pentru ca si maine o sa fie prea tarziu si poimaine o sa fie la fel ca maine.

Mie imi place cuvantul dor si pana mai ieri nu-mi placea nemtescul Gier (pofta)..

Nora e un nume frumos, daca as avea vreodata o fetita, asta e numele, ma aud undeva spunand dar cred ca ma gandesc mai mult la nume decat la posibilitatea de a avea intr-o buna zi un copil, chiar daca s-ar numi Nora..mamei nu-i place oricum de parca eu as avea o problema sa-l impun, daca mie imi place..

Berlinul ei e un monolog, al meu, undeva ca si al ei, e pe strada, e in coloratura, nebunia, detaliul cel mai ascuns si cel mai strident, e in oameni, in cei din metrou, sbahn, autobuze, chiar si in 119, in cei de pe bicicleta, cei de la cate un restaurant de lux, cei de la terasa sau bar de cartier, strident lovit, rupt, dezordonat si in acelasi timp autentic..o, daca ai stii cat de mult imi amintesc de ea..de tine..Berlinul esti tu, si eu si ea..si cu atat mai mult ea.

Mi-ar fi placut sa o cunosc pe Nora Iuga, inca nu-i tarziu..amandoi ne temem de acest cuvant dar credem ca il putem fenta..am fi baut vin, alb probabil ca e vara..sau rosu, daca ar fi sa fie ultima seara..sau poate chiar rose ca merge cu cerul jos, atat de jos si cu statul in iarba..

Ne-am fi plimbat prin locurile ei cunoscute, prin ale mele, ne-am fi intersectat undeva interesul, gandul, Berlinul, am fi vorbit de el, de ea, de cei pe care i-am pierdut, de cei pe care i-am castigat si avem sa-i pierdem, de cum ne pierdem noi, unul cate unul, de cum ne regasim..ne regasim ?

“Sunt locuri in care te opresti printr-o intamplare si nu le mai uiti niciodata. Parca iti promiti ca ai sa le revezi. Locuri apropiate organic de tine care probabil nici nu ar fi existat daca nu le-ai fi asezat tu insuti acolo. Amanunte. Gesturi. Urma unui ruj de buze…”

Pe ea am cunoscut-o intamplator la munte, sau poate pe scarile unui tren, sau poate intr-o padure alba plina de brazi ninsi, sau poate ca la un semafor, in fata unui afis, a unei povesti, intr-un cinematograf, pe un acoperis..cred ca am cunoscut-o in mai multe locuri deodata, “Am inceput sa vorbim asa din intamplare. Nu stiam nici cum ne cheama, nici cand si unde ne-am nascut, nu stiam ce ne-au fost parintii, ce mancare ne place..”

Dar pentru ca e deja tarziu si eu risc sa cad in butoiul cu melancolie, incheiem povestea, abrupt,  ca orice alta poveste tarzie, cu o privire in directia vantului, spre departe, cautand o luminita la balcon, spunand in soapta, noapte buna, doamna si lasandu-i ei sarcina sa traga cortina..

” – Hai sa plecam.

-Da, sa plecam.

Ochii nostri sunt opaci, dar ideile noastre continua sa mearga alaturi si dupa ce ne despartim”

(citate preluate din minunata carte a Norei Iuga- Berlinul meu e un monolog )

 

 

Mi-a luat ceva timp sa-mi amintesc user name-ul sau macar email-ul cu ajutorul caruia ma logam aici..a trecut  mai bine de un an, cate lucruri se aduna, cate lucruri se pierd, cat bagaj ducem mai departe, cat aruncam in laturi, cat uitam sau  pierdem in furtuni ce ne lovesc doar pe noi, cat timp afara-i vreme buna pentru toti ceilalti.

E tarziu, imi caut un loc unde sa pot scrie in voie, fara sa public intr-o prima faza nimic, doar asa, cu mine, gandurile mele si noile drumuri pe care le doresc venind  si pana atunci, pun cuvinte in virtual..

Ea ? A fost pret de o vara si acum e undeva intre amintiri, poze cu munti, plaje ferite de ochii lumii, tarmuri, drumuri spre far si undeva mereu la o aruncatura de privire, in fata, in spate si acum de ceva timp, in gand. In ganduri bune, ascunsa, pierduta..

Nu-i tocmai anul dorit si promis dar am senzatia ca oricand se poate schimba..ca si  cum dupa coltul fiecarei zile, sta un miracol si poate e chiar asa..altfel, visele sunt tot acolo, se acumuleaza, isi creeaza noi legaturi cu realitate si cer tot mai acut sa fie pusa in practica..poate luni ? poate joi? Poate in alte zile, saptamani, luni..

Imi pare un an bun pentru film, au iesit atatea proiecte interesante, filme, seriale, idei noi, lumi de explorat, scrieri perfecte pentru a fi adaptate..doar cateva titluri pentru cand am sa uit ce a insemnat 2014..aleator, in ordinea care-mi vin in minte :

Boyhood, Kreuzweg, Black coal, thin ice, Calvary, A touch of sin, Catedralele culturiiTrue detectiveGame of thrones, o intoarcere la Mad men…abia astept ultimul film a lui Ceylan(winter sleep)..

O prietena imi povesteste ca ploua in Garana la festivalul de Jazz si ca are un geam imens deasupra patului si ca se aude ploaia..mi se face dor de casa, in ultimul an am avut momente din acestea in care mi-am spus ca am fost mult prea din scurt si ca de multe ori imi lipseste..iar cand ajung acolo e aproape la fel, ma incarc repede si vreau sa plec imediat sau cat se poate de repede..imi lipsesc oamenii, o parte din ei mai exact, o parte din fiecare si mai exact..

Buna Lena nu mai e de cateva luni..90 de ani, o varsta frumoasa..inca imi vine sa intreb de ea cand vorbesc cu parintii la telefon, mai ales atunci cand lumea imi pare din ce in ce mai mica si plina de necunoscut, trimit un gand in neant..probabil ca alaturi de imaginea cu bunicul stand drept pe scaun, cu meciul in fundal o sa adaug una cu bunica care-i sta alaturi, in fotoliu si se uita la filme si seriale non-stop..o nota de mana, dupa Gellu Naum spune, “Imposibil de trecut sub tacere”..raman in amintiri cu sonor si imagine…

Se face tarziu, am gasit o setare pentru ce vroiam si cred ca o solutie pentru a scrie mai mult influentat de Mihail Sebastian. Dar asta-i o alta poveste..

Pana una alta, ploua si la geamul meu, incet, marunt, linistitor cumva si gandurile imi zboara tot mai departe..

Noapte buna, calatorule, oriunde ai fi..

Ca o roata stricata, ca o placa ce sare, ca una care s-a blocat la aceeasi fraza, ca intre doua ganduri contradictorii, ca in no man’s land, ca o melodie cantata doar pentru tine…ca un drum udat de ploaie pe care nu-l vede nimeni, ca niste fire de telegraf care nu se ating niciodata, ca cel care vede la distanta dar niciodata ceea ce e langa, ca intr-un tren fara tinta, ca intr-un drum in cerc, ca intr-un urcus serpuitor ce da in coboras cu intoarcere in acelasi punct, ca in doi si totusi esti singur sau ca de unul singur cautand inca semne si brazde facute de cand erati doi…ca intr-un dialog in care ai vrea sa vorbesti despre orice si nu se leaga cuvintele…ca intr-o replica memorabila pe care n-ai auzit-o decat tu…si timpul trece, ti-ai cumparat ceas de pus la gat si a trecut un an si pare ca parca a fost doar o zi in care a si nins si-ai si stat la plaja…iar in gara, iar la tren, iar…te imbratisez si stiu ca e un gol, e atat de mult lasat in urma si atat de in ceata…”te cauta mereu…te cauta mereu” inca suna in boxe, ti-ai facut sandwich, l-am lasat in cutia postala, ti-a fost pofta si apoi brusc nu ti-a mai fost…si ai alt chip, si in oricare noua poza esti putin alta…si-mi doresc atat de mult sa vii ca deja ma doare momentul in care ai plecat deja…

Muzica de cowboy, remixata, western post modern, lent, ca intr-o miscare a lumii, luminile-s ca blues-ul…vorbim, visam, visam ca o sa vorbim, vorbim ca sa nu tot visam…si-mi esti atat de prezenta si in acelasi timp atat de departe…ti-ai facut unghiile cu lac, filmul merge, vrem sa achitam, deja vu…intrebi :

Achitam la inceput sau …dupa ce consumam ? Ti se raspunde cu accent rusesc…fara zambet dar pe mine ma face sa rad :

Nu conteaza ! Important e sa se achite.

Are logica…

Te iau in brate si trag perdeaua cu stele la geam…apoi urc singur in pat si astept sa vii…mai dureaza… in acelasi timp ma tot intreb, fara nici o legatura cu becul : Cine o sa-ti “mâne” caii salbatici, mandro ? Si trag inca un fum…

O masina ruleaza in noapte. Se vad doar farurile si eventual o esarfa ce flutura la geam, faruri, copaci pe margine, iar in boxe ceva lent, ca si cum drumul ar fi in urcare si masina ar deveni una cu drumul, in ritm, in doi sau poate ca nici nu conteaza numarul…inchid ochii pentru un moment si decorul se schimba, e zi, soare si o insula semi pustie, un tren te duce acolo mergand incet pe podul care leaga insula de uscat si te lasa chiar in fata casutelor colorate. Decorul e ca de vara, dar inca nu e vara, de aceea pare inca pustie, doar cativa calatori, stau in vant si privesc in zare…plaja e intinsa, nisipul e fin, sunt multe terase si bauturi cu nume exotic de parca ar fi la concurs…un ochi imi lacrimeaza, poate ca am tras curent, nu se vede, e doar rosu si doare si sunt convins ca daca trag cateva fumuri si doua guri din paharul din fata, uit de lacrima care tocmai a plecat…intr-o gradina, printre copaci,cu o carte in mana si cu zeci de vise inconjurandu-te, stai pe o banca, ma asez, te privesc si as vrea sa nu spun nimic doar sa te simt aproape, poate am aprinde amandoi o noua tigara, poate am face chiar rotocoale de fum si din cand in cand am bea din sucul de mere proaspat…din vin doar cand se lasa seara…atunci, poate chiar dansam, ce spui? Noi doi intr-o gradina…

Duminica de Paste, cand eram acasa,  mancam intotdeauna cas, ceapa verde, ridichi, ou fiert, paine proaspata, cand eram mic, bunica punea grau la incoltit cu doua-trei saptamani mai repede, ca atunci cand “venea iepurasul” sa aiba un cuib in care sa ne lase ouale rosii si cadourile, nu cred ca am castigat niciodata la ciocnitul oalelor mai mult de 3 batalii, tot timpul se gasea cineva care sa-mi sparga “campionul”, era fascinant sa cauti cuibul in fiecare dimineata…

Dansezi?

Da probabil ca nu e momentul…dar uite, asculta ce ascult si eu, calatorule si zi-mi daca nu-ti vine macar putin asa sa sari de la una la alta, de la un gand la altul, de la o lume la alta, de la o imagine la alta si pana la urma sa tot ajungi la ea si mereu la ea, ca o placa stricata care  repeta mereu acelasi lucru. Mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor…

E ca o stare. Sau ca un banc de pe vremuri, cand era mai bine sa mergi in livada, e ca si cum ai iesi din casa, in curte si de acolo, in gradina/livada, cu un sezlong, o carte eventual si fara griji. Senzatia aia de nimic care sa miste, nici macar vantul, umbra, copac batran si miros de nuci, cartea e undeva pe langa sezlong, iar tu stai, cu ochii inchisi pe jumatate, cu visele de zi, chiar acolo si daca adormi sau nu e tot aia. Hai eventual un ceai racaros in imediata apropiere si sa nu fie tantari sau insecte pe langa pahar. Fluieri, un cantec obsedant de cateva zile dar care ai uitat oricum ce e, merge insa la starea aia…

Ieri, plimbandu-ma aproape de malul Spree-ului, vad mare, scris cu litere luminate : Capitalismul ucide dragostea ! Hm, imi smulge un zambet, apoi imediat vad un cuplu certandu-se violent. Probabil unul din ei era capitalist si celelalt, ca mai bine de jumatate din acest oras, de stanga. O imagine mai veche in minte, o oglinda care se misca intr-o camera imensa dominata de un pat care se misca si el, in fond toata camera se misca, ca si cum ar fi pusa pe un vapor, perdelele sunt trase ca sa vezi cum vine dimineata peste tine, mirosul e de mobila, podelele sunt din lemn masiv, cineva zambeste, o tigara se plimba, mai multe figuri sunt insirate undeva prin toata casa, mintea e undeva in spirala, tot la ea, desi e atata distanta si imposibil in aceasta ecuatie incat nimic nu se intoarce inapoi. Ramane acolo. Si e dimineata.

O petrecere interesanta ieri, multi oameni faini, necunoscuti ce devin cunoscuti doar schimband cuvinte, se rade, se bea vin, povestile curg, vine si-un concert, inca un pahar, inca o poveste, pasi de dans, ganduri din acelea ca totul incepe cu un dans, tot mai lente miscarile, tot mai mici ochii, tot mai putina lume, tot mai intuneric, chiar si povestile au plecat la culcare…se cere o ultima piesa, cineva pronunta ” in gradina” si ma intorc la starea de mai sus, in gradina/livada, sub acel nuc, la umbra, cu o carte, cu un ceai racoros…si e iar dimineata. In tot decorul acelui bar, o poza parca din picturile pe care le vezi si la bunici, doi copii si un inger se plimba pe o pajiste. Probabil in tripul lor, intr-o alta gradina.

Ma distreaza ca cineva s-a gandit sa intituleze o melodie ” in gradina”…mai era si acea gradina secreta si cate si mai cate se intampla in acest teritoriu ca de basm. Iarasi undeva in copilarie, intind un solar, vegetatie ca in jungla, copaci si multe ascunzatori, treceri intr-o alta gradina la explorat, stat pe burta, cand venea brusc proprietara, ascuns in flori, sters urmele ca indienii, furat visinele si inapoi la adapost. Intr-un sezlong, sub acel nuc, cu acea carte….

Ma domina o stare putin confuza, avusesem o zi frumoasa, cu soare si discutii interesante, am refuzat chiar un film, facandu-mi calcule de buget si spunand in acelasi timp ca nu trebuie sa plusez sau sa adaug nimic acestei zile…dar cateodata mintea o ia inainte de nebuna, imi alearga ideile de nu se vad, imi incurca sperantele si imi coloreaza totul in culori inchise. Incep sa simt, venind cumva din interior, o forta, cineva vorbea de meditatie, liniste, stare buna venita atunci cand esti cumva impacat cu tine, creatie venita din acelasi lucru, eu insa nu sunt impacat si simt atat de ciudat, ca si cum nu pot controla, ca si cum cineva ar derula zeci de benzi in sensuri diferite si menirea mea ar fi sa gasesc puntile de legatura. Acum cateva saptamani eram fara griji, una cu muntele, cu locuri in care imaginatia e la liber, cu senzatia aceea ca poti orice, o data ce te-ai redefinit…acum parca mi-am facut in casa o padure fara poteci, doar cu urme de animale si voci si sunete de pretutindeni.

Daca inchid ochii pentru putin as vrea sa ma intorc acolo, la alb, la somn linistit, la fara griji si la restart…daca-i deschid putin, as vrea sa spun ca tot ceea ce e in jur, e un vis…daca am o stare confuza as vrea s-o linistesc, dintr-o vorba, dintr-un gest, dintr-o privire…daca inchid iar ochii, as vrea sa fii aici si in acelasi timp n-as vrea, as vrea sa te tin de mana si in acelasi timp n-as vrea …in fond as vrea multe si in acelasi timp n-as vrea…as vrea sa-i deschid si sa fie o dimineata in care toate aceste ganduri sa fie deja in urma…

Azi m-am gandit la tine, ca si ieri …ca si maine…azi m-am gandit la cuvinte, la filme, la teatre, diverse formatii, costume, prezentari, masti, umbre, urme lasate de trupul tau, un picior despletit, un zambet,  ca si ieri…ca si maine…

Intind o mana, imi caut starea, visez cu ochi deschisi ca poate a plecat fara sa zica noapte buna…zic eu, starii, lucrurilor la care m-am gandit si clar, oriunde ar fi, tie, calatorule…

 

 

Cand sunt pe ganduri si n-am nici o stare obisnuiesc sa ma plimb pe strazi. De cele mai multe ori, fara tinta, doar parca sunt coplesit de senzatia aceea ca nu vreau acasa. La cate un colt opresc, ma uit la cate un chiosc si prin vitrine, ma uit la cladiri ca si cum mi-ar parea ceva important, poate chiar dialoghez cu cate un caine ce trece cuminte in lesa…oricum, la un asa colt am vazut un apartament cu geamuri mari si cu terasa. Unul din vise presupune apartament cu terasa. Desi se bate cap in cap cu dorinta ca nu vreau sa ma leg de ceva, casa mi-e drumul mereu inainte, linistea venind din schimbarea peisajului. Cateodata insa imi pare ca am obosit, desi stau de luni bune oarecum in oras, pierzandu-ma destul de rar in cate un drum…in momentele acelea vreau apartament cu terasa, sa pot urca in diminetile insorite, sa am sezlonguri si priveliste si multi oameni care sa vina la povesti. Celalalt vis e legat de munte si de faptul ca m-as vedea stand trei luni din an pe partie. Ma rog, pe langa, astfel incat sa pot ajunge in toate zilele sa fac cel putin o tura, fara graba, ca si cum ar fi portia de sanatate zilnica inainte de masa. Apoi cred ca m-as urca intr-un tren spre Beijing. As face popasuri in tot felul de orase din drum si as scrie despre experienta asta. Transiberianul pret de o luna, povesti ale oraselor vazute prin ochi straini si straini insasi, necunoscuti, oameni cu care poti reactiona, oameni care vorbesc si fara sa vorbeasca, personaje…

Cineva imi povestea astazi de insule in Mozamblic, de plaje goale si superbe pentru care trebuia sa te trezesti la 4:30 dimineata ca sa poti sta putin ca dupa 7-8, era imposibil sa stai la soare, de microbuze care nu au statie, mereu pline dar in care oricat de pline ar fi, mai merge fortat putin, atat timp cat aer exista, de expeditii pe Brahmaputra si Congo, pe Zambezi, de hoteluri de 5 stele pe plajele de la Nisa, de Africa de Sud, Japonia, SUA , avioane schimbate continuu si locuri din acelea mult prea putin accesibile majoritatii. Iar eu doar puteam sa constat, vorba cartii lui Kundera, ca viata e in alta parte.

De ce e totul atat de departe? Zile cu cautat job, inca niste nelinisti in plus, o imagine cu o casa de vis, un pat imens, mobilier vechi, tablouri moderne, locuri aerisite, o strangere in brate, un mers ca sarpele pe trotuar, urcat in necunoscut si adormit foarte dimineata, dupa ce toata insomnia a trecut de mult…trezit cu soare, 2-3 alune de pe masa, un zambet spre nicaieri, imbratisare de pereti si o gura de apa.

Cateodata mi-e dor de prieteni, scurta vacanta la schi a venit si a trecut…pare ca nici n-a fost, desi am coborat partiile pana la lasatul noptii si am dormit extrem de bine in fiecare noapte, in spate e totul, in fata doar cateva imagini…si le aduc uneori…ca doar mi-e dor si de munte, mai mereu, cum mi-e dor si de tine, oricine ai fi tu, calatorule.