Archive for the ‘teatru’ Category

Trust

Posted: July 5, 2011 in 365, berlin, ce mai vad, cutia cu cioburi, teatru

… e una din  piesele preferate  a celor de la The Cure  dar si o piesa de teatru vazuta de curand…undeva intre ele, ca si cum mi-as da cu parerea despre orice, fara sa fie vorba in principal despre nici una din ele si in acelasi timp despre amandoua. Stiti piesa ? E trista…dar intr-un fel si atat de frumoasa incat isi pierde din tristete…

Daca intr-o buna zi te-ai trezi si ea ar fi langa tine, ar fi acelasi lucru. Si daca ati vorbi, ar fi acelasi lucru. Si daca te-ar lua in brate, ar fi acelasi lucru. Si daca ar putea sa treaca peste tot, ar fi acelasi lucru. Si daca ai crede mereu in noi inceputuri de drum, ar fi acelasi lucru. Si daca ar vrea sa te sarute, ar fi acelasi lucru. Si daca inca ti-e dor, ar fi acelasi lucru. Si daca de fiecare data cand ajungi la mare o vezi, ar fi acelasi lucru. Si daca, cand stai la geam te gandesti la ea, ar fi acelasi lucru. In fond cand ai inchis usa in urma, a fost acelasi lucru si ai fi vrut sa vrea sa ramai, dar pana la urma si asta ar fi fost acelasi lucru. Si atunci clar ai vrut sa fugi cat mai departe si ai sperat sa spuna :pleaca si in fond sa gandeasca sa ramai, dar si asta ar fi fost acelasi lucru. Cateodata ceva se rupe, increderea piere si orice ai face esti constient ca nu mai exista intoarcere. Poate ca si ea a gresit, poate ca pana la urma casa oricum era goala, poate ca mai mereu drumul e casa si locul tau nu exista, dar de cele mai multe ori, tu ai gresit cel mai rau si oricat de greu iti e sa recunosti, stii ca e asa, apoi mai stii ca realitatea bate la usa. Iar cand deschizi drumul e in fata si iti zice…sari, hai acasa…si atunci chiar ca nu prea mai conteaza si ar fi fost acelasi lucru.

El pleaca, ea ramane… undeva la etajul 27 al unui hotel cu fata la ocean. Sta la geam si pana la urma ii e totuna. El n-o sa se intoarca, n-ar avea de ce. Ea insa asteapta, priveste oceanul pana se pierde intru totul in el. De jos el n-o poate vedea la geam si anii trec si drumurile il poarta mai peste tot si iar inapoi. Dar ea nu mai e, nu-i mai placea etajul si nici oceanul. A schimbat camera, priveste doar in zare si altcineva se uita la ea. Ii intoarce privirea si stie. In ochii noului el  vede incredere si pentru un timp chiar asa e…la o alta usa, fostul el si o alta ea…si dimineata pleaca, pe drum, acasa…si e la fel.

Daca intr-o buna zi am sari niste ani, ar fi acelasi lucru. Si daca am avea puterea sa zambim, ar fi acelasi lucru. Si daca orele ar trece fara sa le numeri, ar fi acelasi lucru. Si daca ne-am intinde in iarba, ar fi acelasi lucru. Si daca am privi stelele, ar fi acelasi lucru. De mana n-o sa ne tinem desi si asta ne-ar duce la acelasi lucru. Si daca am considera ca am gresit, ar fi acelasi lucru. In final tot am sa plec sau ai sa pleci, dupa caz, pentru ca amandoi stim ca ar fi acelasi lucru. Crize apar mereu si relatiile reusesc parca sa tina din ce in ce mai putin, ca si cum ar fi un concurs intre ani. Ne legam, apar zambete, cumparam, apoi apar lacrimi din senin, vindem si ne retragem intr-un individualism modern in pasi de dans intrebandu-ne in fond cine suntem noi. Iar cand raspunsul intarzie, cand vedem iar  casa goala chiar daca suntem amandoi aici stim deja ca trenul l-am pierdut inca mai de mult, o data cu increderea.

Trust e o piesa de teatru dans facuta de Falk Richter in colaboarea cu  coregrafa Anouk Van Dijk despre relatiile care se pierd fara sens, despre cele care continua fara sens, despre egoismul din fiecare si despre singuratatea sau linistea celor care pleaca.

Advertisements

Matrix cu papusi

Posted: February 2, 2011 in berlin, teatru

Ma tot intreb cat de mult mai pot improviza berlinezii cand vine vorba de teatru neconventional. De data asta, unul de papusi, locatia, o fosta sala de bal…dar in fond, doar una din zecile de camere mai lungi, cat de cat goale, in care niste scaune si niste saltele din acelea bleu marin, cum aveam si in salile copilariei noastre, te ajutau sa ai loc. In fata noastra ca un fel de cort alb, cu doua deschizaturi. Din una avea sa iasa un personaj cu o cutie de carton pe cap, in forma de vulpe robot si avea sa cante intr-un fel de intro. Apoi suntem proiectati undeva in filmul Matrix. La o masa, o papusa printre zecile de carti isi plange of-ul de a fi cel mai bun programator din Chicago, poate si din lume…Papusa arata groaznic, nici cea mai mica asemanare cu personajul, nici macar culoarea parului, dar cica e o varianta trash. Accept. Jocul insa e tot pe acolo, elemente din Matrix se combina cu momente in care se incearca captarea publicului cu cate o poanta, in general germana, fara prea multa subtilitate, gen un scaun dat la o parte, o bucata de branza aruncata in cap sau o melodie transformata prin cuvinte. In jocul lor se fac multe trimiteri la filmul cu pricina, dar fie nu sunt sesizabile fie nu le prind eu. Agentii sunt de nerecunoscut la randu-le, poate doar ca limbaj sa se apropie undeva de film. Apoi apare scena cu pastila rosie si cea albastra. Trinity e un fel de nimfomana care permanent are nevoie de ceva intre picioare, chiar afirma sau gesticuleaza acest lucru. Ea insista pentru pastila albastra(stie ea ce stie)…nici nu mai stiu care trebuia luata, dar Neo o alege pe cea buna. Noua viata, cea adevarata e foarte slab prezentata, pentru ca nu au avut imaginatie s-o faca cu papusi, omul care manuia papusa si vorbea in locul ei, face acest lucru, iesind dintr-o sfera de hartie peste care s-a pus mult celofan. Morpheus e fie un batran orb, fie unul care are un fetish cu animale, are cateva replici din Matrix dar in mare nu prea are nici o consistenta ca personaj. Poate proiectia lui in Matrix, o simpla pancarta de carton, care se si rupe imediat(in lupta cu Neo) sa mai fie cumva, in sensul ca avea desenat un personaj negru cu nelipsitii ochelari. Ceva muzica introdusa in spectacol, ceva gesturi ale actorilor, o lasare pe spate pe o bila uriasa(in fond o minge medicinala), reface acea scena in care gloantele trec peste Neo. Glontul in sine, o bucata de carton cat un cap de om, deplasat tot de un actor din spatele unei papusi, cat sa treaca pe deasupra actorului care manuia papusa lui Neo. Berlinul insa a aplaudat totul. M-am gandit clar la Razvan(Penescu) cum ca si aici se aplauda cam orice. In afara de doua scene cat de cat simpatice, una chiar improvizata de unul din actori cand a mimat o furie, aruncand tot ce-i aparea in cale, pana si capul papusii desprins din greseala…si una in care au reusit sa se faca intelesi ca totusi despre Matrix e vorba in aceasta asa zisa parodie, n-am vazut nimic. Chiar in final am vorbit cu cineva si nu am inteles ce a gasit interesant la aceasta poveste. Dar persoana respectiva nici macar nu vazuse filmul Matrix. Poate de aceea. Oricum, pentru este mine cea mai mare dezamagire, cand vine vorba de teatru, in Berlin. Mai incerc 🙂

PS Afisul de mai sus are desenate personaje mult mai simpatice decat au fost papusile in sine…de multe ori, pierzand corpul papusii jucau doar cu capul ei, sustinut de o mana…

Ce mi-a placut in 2010

Posted: January 7, 2011 in berlin, ce mai vad, filme, teatru, topuri

Probabil ca n-o sa-mi amintesc de toate si nici n-o sa am pretentia ca ar fi un fel de retrospectiva culturala, pentru ca in fond, nu e asa ceva. E doar o parere. Prin urmare, daca ar fi sa incep cu filmele, m-as opri asupra urmatoarelor titluri :

1. Inception, pentru idee, muzica obsedanta, filmare, actiune si pentru ca l-am asteptat mult

2. Soul Kitchen, pentru ca e cald, vorbeste de lucruri simple si lasa impresia ca visele pot fi reale si pentru minunata scena de pe acoperis.

3. Where the wild things are, pentru ca in fiecare din noi mai exista o parte din copilul care am fost

4. Submarino, pentru ca are o doza de poetica chiar daca vorbeste despre lucruri grave si pentru naturaletea actorilor

5. The hurt locker, pentru ca e adrenalina in stare pura impachetata in forma unui film

6. Mother, pentru imaginile constrastante, poetice dar si parca de pe alta lume si pentru raspunsul la intrebarea cat de departe poate sa mearga o mama pentru a demonstra nevinovatia fiului

7. Lebanon, pentru ca e o pagina de istorie ce pune pe ganduri, pentru ca e real si pentru excelenta idee de a tine aproape tot filmul intr-un tanc

8. El secreto de sus ojos, pentru ca e un film care s-ar putea intampla oriunde, pentru ca e emotionant si pentru ca te acapareaza incet incet ca o poveste

9. Enter the void,  pentru ca e un spectacol vizual ce se pierde intr-un trip halucinant pe toata durata filmului

10. Outrage si I saw the devil, pentru ca in primul ni se ofera o imagine atipica a mafiotului atat in zilele de glorie cat si in plina decadere si pentru ca e vorba de Kitano iar in al doilea, pentru cel mai frumos inceput de film vazut in anul asta si pentru nebunia povestii.

Am scris va urma, dar ca sa inchei filmele anului, probabil ca n-ar fi complet totul cu inca 3 filme cumva bonus sau in afara topului, dar care inseamna mult.

Mai intai, probabil cel mai frumos film de anul asta a fost : Mr Nobody, cel mai ciudat si socant a fost Kynodontas si cel mai plin de actiune, cu spargeri de banci si gansteri ce nu sunt ceea ce par, dar totusi sunt de cealalta parte a legii, a fost             The Town.

Mutam, trecem la teatre, aici e mai greu pentru ca nu gasesc asa usor linkuri dar si pentru ca sunt mai putine la numar si e greu sa gasesc unele de referinta cand as vorbi cumva de toate. Asa, cat de cat…

1. Protect me mi-a mers la suflet pentru ca se danseaza si am avut impresia ca e povestea mea.

2. Megalopolis a fost ca un soc cultural, un teatru dans, modern, despre societatea moderna in care lucrurile iau parca o alta forma in pasi de dans

3. Diebe, e spectacolul care m-a solicitat mult, sarind de la absurd la pura realitate in cele 30 si ceva de povestiri. Un spectacol total.

4. Garage D’ Or si Ristorante Immortale au demonstrat ca folosind niste masti  si fara sa foloseasca cuvintele, se poate face teatru la fel de bun, fascinant chiar in unele momente, cat de usor poti sa induci anumite stari doar prin gesturi

5. Domnisoara Julie , intr-o adaptare moderna, cu un decor al vremurilor trecute, recreat pana in cele mai mici detalii si filmari din toate unghiurile accentul cazand pe gesturi si parte poetica mai mult decat pe actiune.

Parte din FNT l-as nominaliza tot aici, desi cealalta parte ar intra la capitolul dezamagiri. Din ce am vazut mi-a placut mult  Hey Girl a lui Romeo Castellucci, chiar daca a avut si pasaje greu de inteles,mai ales pentru inceputul acela parca din alta lume si mi s-a parut simpatic Hotii, in regia lui Cristi Juncu. Mai zic de Piata Roosevelt, vazut la o saptamana dupa , mi-a placut mult.

Cam asta despre teatre. Sarim la carti. Nu-s multe nici aici, poate anul in care au fost cele mai putine, poate pentru ca marea parte au fost in germana si desi sunt de ceva timp aici, e clar ca nu pot sa citesc la acelasi nivel cu o carte in limba romana. Putine dar reusite, as zice.

1. 1Q84– de Haruki Murakami deschide balul. M-a fascinat, as vrea sa vorbesc foarte putin despre ea aici pentru ca merita un post special, spun doar ca nu-ti prea vine sa lasi cartea din mana, ca se citeste usor si e in binecunoscutul stil Murakami, in care lumea reala si partea aia inexplicabila si misterioasa se intalnesc la tot coltul.

2. Stadt der Diebe (Orasul hotilor)- de David Benioff, o carte despre prietenie plasata in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, in timpul asediului asupra orasului Leningrad.

3. Glennkill( Turma vede urma)- de Leonie Swann, o carte politista in care personajele principale sunt niste oi.

4. Der weisse Tiger (Tigrul alb)- de Aravind Adiga, m-a adus putin in perioada aceea in care lucram cu indieni si cred ca fostii mei colegi, care inca lucreaza cu ei, ar trebui s-o aiba pe noptiera. Se face putin mai multa lumina 🙂 Imi pare una din cele mai bune radiografii facute Indiei, iar daca vrei vreodata sa-i intelegi si pe cei care locuiesc acolo, ar trebui sa citesti cartea.

5. Ubik– de Philip K. Dick, o carte SF complet sarita de pe fix care pune pe ganduri ca o teorie a conspiratiei dar si amuza

6. Die Straße (Drumul)- Cormac Mc Carthy, o carte despre formarea personalitatii unui tanar, intr-un viitor post apocaliptic

7. Mängelexemplar(Exemplat defect)- de Sarah Kuttner, o carte in care vezi ca  de la agonie la extaz si invers e un drum scurt mai ales cand personajele implicate sunt putin defecte. La cap. 🙂

Iar daca ar fi sa zic si ceva de muzici, mi-au placut mult Depeche Mode in Tour of the Universe, mi-au placut Massive Attack poate la fel de mult in concertul in care si-au promovat noul album Heligoland, mi-a placut ca dupa concert inca au mai pus muzica si au indemnat oamenii sa danseze si pe piese care nu erau ale lor, dar probabil pe una din listele cu muzica buna, pentru ei. Mi-au placut foarte mult Super 700 intr-un concert unplugged tinut undeva pe malul Spree-ului, cu veioze pe post de decor si atmosfera din aia super poetica. Apropos insa de poetica, Jonsi cred ca e marele castigator al anului. Concertul lui din cadrul Sonarului a fost uluitor. O lume magica creata de mintea unui om, o lume a povestilor si a sunetelor ciudate, a senzatiilor care te cuprind, a pielii de gaina instant cand privirea iti fixa scena si reuseai sa patrunzi in acel univers. Ar mai fi Fever Ray, cumva tot de pe o alta planeta. Aceleasi veioze de mai sus, dar inca niste lasere si masti…fum si recreere a tinuturilor din nord, senzatia de pustiu, ceata si veioze la colt de strada.

Mi-a placut Berlinul primavara, vara, toamna, iarna, al 5-lea anotimp, al 6-lea,al … , mi-a placut sa fiu singur cateva zile in Barcelona si sa merg la plaja de dimineata, campionatul mondial de fotbal din care am incercat sa vad cat mai multe meciuri, drumurile lungi cu trenul si muntele din martie. Iar peste toate astea, mi-au placut ochii ei…

Ristorante immortale

Posted: September 26, 2010 in 365, ce mai vad, imagini salvate..., teatru

Undeva, intr-un loc uitat de lume, poate la capatul pamantului sau si mai departe, exista un restaurant in care clientii sunt asteptati de mai multi chelneri, bucatele lipsesc, dar se lucreaza inca la prezentare, la modul de servire, la intonatie si la cum trebuie asteptat clientul. Se jongleaza cu farfurii, fetele de masa se schimba cu repeziciune, iar persoanjele sunt oarecum intr-o continua disputa. In fond exista chelneri si nu exista clienti, exista tacamuri dar nu exista mancare, exista o ierarhie si un lucru in echipa, in care nu obligatoriu cel mai in varsta conduce dar mereu cel mai tanar e pionul de sacrificiu. Poate ca e privit in plan general si pare ca o firma totul, un loc aparent ideal, dar care nu aduce nimic. Ajungi tanar, cu zeci de idei in acel loc si nu mai poti sa-l parasesti, te tine, te leaga, te prinde ca si cu o promisiune si taie cam orice cale de iesire, pentru ca obisnuinta e calduta. Practic ne este descrisa rutina unui loc uitat, poate fi orice, doar ca la capatul lumii, un loc in care manierele se uita, desi exista concurs pentru asa ceva, aprecierile sunt indreptate mai mereu spre cei care zambesc mai frumos si sunt mai atenti iar munca o fac ceilalti, cam ca in viata.  Actorii poarta masti si nu vorbesc in timpul actului. Gestica, mimica si inlantuirea evenimentelor te fac sa intelegi cum stau lucrurile desi in acelasi timp iti ofera si mai multe interpretari. Condimentat cu putina magie, cu parte iluzorie, peste care vine perfect muzica de acordeon, intr-un spatiu ce pare circ dar in acelasi timp han pierdut in ceata, piesa te cucereste si cu doza de poetic. In fond asta e stilul casei.

Familia Floz se numeste ansamblul si sunt recunoscuti la nivel mondial prin mastile lor si povestile cu doza de ciudat si poetic pe care le plimba prin lume.

La sfarsitul piesei am stat cateva minute bune si mi-am spus ca ar fi foarte fain sa ajunga si in Romania asa ceva. Vazand ca sunt oameni care vorbesc cu actorii din spatele mastilor am asteptat putin si cumva ca intr-un dialog firesc am intrebat. Se poate? Orice e posibil. Foarte deschisi, mi-au aratat programul si mi-au dat un numar de telefon. Ei ar juca oriunde…pentru ca sunt indragostiti de ceea ce fac…e simplu, ar mai trebui niste sponsori si apoi sa gasim brese in program. Pana atunci, incercati prin Europa. Merita. Cateodata si necuvintele fascineaza.

Ziua in care te joci iar…

Posted: August 29, 2010 in berlin, teatru

Ploua, am gluga trasa peste cap si inaintez cu precautie, pe bicicleta. Caut o strada, undeva central, ii stiu statia de metrou si ma gandesc ca nu poate fi departe…un elicopter coboara destul de jos, poate chiar deasupra raului, s-a intamplat ceva? Imi imaginezi scene in direct la televiziunea nationala, urmariri si mascati, drame, bani furati si persoane cu masti incercand sa fuga. In minte inca imi suna discursul moralizator al unui fotograf. Esti de partea legii sau de cealalta parte, oricum faci lucruri pe care cineva le condamna. Exemplul lui era firma Kick, care are o gramada de reduceri la echipament sportiv dar care-si exploateaza muncitorii copii din state subdezvoltate cu 14-15 ore de munca si un salariu de mizerie. Dar in fata legii ei sunt ok…cat timp, cei care fenteaza intr-un mod statul , sau care atenteaza la institutiile statului sunt cei condamnabili. Am cam iesit din subiect, ma intorc. Elicopterul era la joasa inaltime, a facut cateva cercuri in aer si a aruncat fluturasi bucurand trecatorii. Am prins si eu unul,era o  invitatie la “Ploaia de cuvinte”, festivalul de poezie al orasului. Mi-a placut ideea. Dar drumul meu era spre teatru. Asa ca am luat fluturasul si l-am pus la pastrare in rucsac si am intrat pe usile nou deschisului Studio 44. Mai exact la petrecerea de deschidere. Pentru posesorii de facebook, aici pagina lor.

Practic acest asa numit Studio e o sala mare in care se pun la cale diverse evenimente, experimente care au mai mult sau mai putin de a face cu teatrul, dansul si muzica sau poate chiar cu toate intr-o proportie dictata de cea care e “omul din umbra” a acestor evenimente, Constanza Macras.

Ieri, o parte din actorii pieselor jucate de-a lungul vremii au urcat pe scena si au cantat si dansat, incepand calm, cu cate o piesa lenta si cu costume cuminti pana ce incet incet s-au declansat, au adunat de nu stiu unde forta si au pornit o petrecere in toata regula in care publicul a fost integrat dupa primele piese. La un moment dat au fost adusi multi saci cu jucarii de plus in mijlocul multimii si am fost indemnati sa ne alegem cate un animal(eu am nimerit un urs) si apoi sa ne lovim incet, prieteneste cu vecinii de langa sau din jur. E clar ca tot actorii au dat tonul facand slalom printre oameni si impartind lovituri in joaca, apoi am pierdut putin firul, ca si cum as fi inchis ochii pana in momentul in care m-am trezit cu o rata in fata si cu un cal in cap ! Cand mi-am revenit si am privit am vazut o mare de “copii” jucandu-se cu animale de plus, ne loveam, ne aruncam cu animale, param, mai luam cate unul in fata sau in spate, nu prea mai conta, era ca o bataie generala cu perne dar in loc de perne erau animale de plus. Unele mai mari, unele clar, mai mici…oricum de-a lungul a mai bine de o ora mi-au trecut prin mana cel putin 50 de animale de plus. Calul l-am pastrat cel mai mult. Nu stiu, era fain, mai lung si foarte pufos. In plus lumea zambea la fiecare lovitura cu acel cal. Muzica a fost peste noi, cumva a dictat ritmul si in final actorii au fost oameni normali si oamenii veniti sa-i aplaude au ajuns la randu-le actori. Intrarea a fost gratuita, doar bauturile s-au platit dar parca si pretul era foarte bun asa ca s-a cam baut. Dupa ce lupta a intrat intr-un con de umbra, m-am decis sa aranjez animalele ajunse pe scena ca si cum toate ne-ar privi, e clar ca oamenii au prins din start ideea si m-au ajutat astfel  incat decorul sa arate mult mai bine. Marmota era undeva sus si parca dicta totul. Grupuri, grupulete, am strans aproape toate animalele din sala(mai putin pe cele care au ramas fara cap, deh, ca la razboi) si aproape ca asteptam sa inceapa un teatru de papusi. Decorul s-a pastrat, taurul a primit sticle de bere, cainele nervos musca un laptop, iepurii cadeau in pacat(aranjamentul lui Wolf), maimutele erau catarate pe cabluri, broasca la bar, un caine cu privire inteligenta s-a urcat pe cal si a adormit, ursii au facut cerc si au bagat un pogo, girafele si zebrele au primit tigari si pana la urma cineva a repornit bataia si luptele de guerrilla au durat pana spre dimineata. Asa a fost petrecerea si promovarea urmatoarelor piese ale Constanzei. Inca 4-5 reprezentatii din Megalopolis si apoi ceva nou. Ne vedem in sali, nu-i asa, calatorule ?

Hamlet se intoarce

Posted: May 13, 2010 in berlin, ce mai vad, teatru

Am sa spun de la inceput, nu-mi place Shakespeare. Recunosc ca isi are locul in istorie, ca teatrul a fost revolutionat si piesele sale sunt inca actuale si inca se joaca cu succes. Dar nu gasesc ceva sa-mi placa. Am incercat multe, majoritatea in Romania. Am ras la unele comedii, am admirat jocul actorilor in anumite spectacole, dar n-am iesit cu un mare wow cum am iesit de la alte piese. Cu Hamlet e o treaba diferita. Urasc povestea. Am vazut-o de zeci de ori, chiar si filmul facut dupa opera lui Shakespeare, chiar si in interpretarea lui Kenneth Branagh, chiar si a lui Mel Gibson, chiar si in interpretari moderne, de exemplu a teatrului din Sibiu, in regia lui Radu Alexandru Nica, nu mi-au spus mai nimic. Ce-i drept, vazusem si o interepretare fara cuvinte, a unui teatru din Barcelona, la un festival in Bucuresti. Acolo jocul m-a fascinat, dezinvoltura si libertatea de pe scena m-a facut sa afirm ca imi place. Si extra, a fost doar o parte, facuta sa demonstreze ca oricand in lumea de acum, povestea se poate repeta.

Zilele trecute mi s-a recomandat sa-l vad si in Berlin. Numai gandul ca vad iar Hamlet mi-a schimbat putin starea. Persoana care recomanda insa avea gusturi, prin urmare, am tras cumva de mine si m-am dus sa vad despre ce-i vorba. In final nu aveam sa-mi schimb parerea despre poveste. E aceeasi. Modul de a o spune insa, te cucereste. Sau cel putin pe mine m-a cucerit !

O noua interpretare moderna, cu foarte putine personaje, regizorul gasind o gaselnita ca anumiti actori sa joace mai multe roluri. Gertrude, mama lui Hamlet si Ophelia de exemplu, erau una si aceeasi persoana. O peruca, niste ochelari de soare, o haina scoasa sau adaugata, un alt fel de miscare, de vorbire si nici nu poti sa-ti dai seama cate se schimba. Iar efectul e imediat. Claudius si fantoma tatalui sunt iar una si aceeasi persoana. Aceeasi peruca, aceeasi ochelari de soare…Inceputul e in forta. O masa ca dupa inmormantare, lumea asezata, toti plang la capul regelui dar toti par sa vrea sa-l ingroape cat mai rapid. Mai putin Hamlet, fireste. Scena e ajutata de un furtun cu apa, avand senzatia ca la acea inmormantare a plouat crunt, apar umbrele, se strica umbrele, din cauza vantului, se arunca umbrelele si oamenii pleaca cat mai urgent sa manance. In fond, viata merge inainte. Scena se misca rapid si masa de inmormantare se trasforma in masa de nunta, muzica e balcanica, chiar se trag salva de mitraliera de fericire. Hamlet filmeaza ca un specialist in filmat nunti, Hamlet observa, sufera si incet dar sigur isi schimba atitudinea pozand intr=un nebun, dar in acelasi timp, cauta razbunare. E greu de povestit, cert e ca spectacolul e foarte interactiv, din cand in cand actorii se opresc din ce fac si intreaba publicul, voi ce ati fi facut in cazul de fata? Vin chiar in sala, joaca de la distanta, scenele se succed cu repeziciune, replicile curg, se improvizeaza mult, nu stiu cat mai e Shakespeare, la un moment dat Hamlet si Horatio incep sa vorbeasca despre fotbal, beau bere si pun la cale piesa de teatru facuta sa demaste crima comisa. Finalul e acelasi, nu se schimba nimic, doar ca modul de a ajunge acolo e un adevarat tur de forta facut de 5-6 actori. Probabil prea curand n-o sa vad alt Hamlet, desi e ciudat, chiar daca nu-mi place, ma tenteaza sa vad diferite interpretari ale aceleasi piese. Ca si cum as asculta aceeasi poveste povestita de diversi, fiecare are un alt element de baza, fiecare isi spune povestea din propriul punct de vedere, fiecare remarca altceva si isi aminteste dupa ani si ani , cate un alt mic detaliu. Poate si de asta nu ma plictisesc. Vad ceva ce nu-mi place descris intr-un mod care-mi place. Ma duc sa vad Robin Hood !

Cunoasteti senzatia aia cand dupa ce ai vazut ceva de care sa nu stii mare lucru, sa iesi afara si sa nu ai cuvinte? Cel putin pe moment cam asa a fost. Mi-am spus doar ca asa un spectacol merita vazut de multe ori, pentru ca in timpul unui spectacol nu mai stii la ce sa te uiti ca sa nu-ti scape imaginea de ansamblu. Sunt opt-noua actori, buni sau extrem de buni dansatori, flexibili, puternici, acrobati si sunt momente in care spui ca fiecare e in lumea lui, dansand ca speriati de ceva venind de sus, dansand cu o punga, cu o papusa, ca intr-o lupta cu un dusman imaginar, apoi interactionand cu ceilalti, completand intr-un fel tabloul mare, dand sens intregului si ruperi de ritm care fie erau linistite, fie la viteza maxima.Ma uitam in jur in sala, imi venea sa exclam mai mereu, “nu se poate asa ceva !, nu am vazut asa ceva !, de unde au atata energie si forta acesti actori-dansatori?, cum pot face una ca asta, doar nu sare de acolo, doar nu se arunca, e chiar gol cu saxofonul in mana, de unde muzica asta care sa-i completeze perfect? Probabil ca au fost mult mai multe intrebari si momente din acelea in care ma bucuram de unul singur ca am ales asa ceva.

Cat despre subiect,  cred ca a fost fain ales. Orasul global. Orasul in care spatiile se delimiteaza, devin patrate, eficiente, ergonomice, oamenii devin liniari, merg la un serviciu stabil, ca niste furnici se ascund in boxe(un call center, nici aici nu scap de sechelele jobului trecut), lucreaza dar si isi intercaleaza viata privata cu serviciul, prietenii ii racoleaza de acolo, iesirile sunt tot de acolo, telefoanele acasa, se fac de pe aceleasi telefoane de pe care se vorbeste cu clientul, valorile sunt prost intelese, ajungi sa vorbesti de valorile firmei, mai mult decat de cele in care crezi(hmm, atat de asemanator). Un oras ipotetic nascut din haos in care se simt tot mai tare efectele globalizarii. Imi amintesc mancarea de al Mc Donalds cumparata aproape zilnic, pungile de super market, constructiile pe verticala, mai toate in sticla, spatiile verzi tot mai rare, imbinarea partii private a vietii cu cea profesionala, conflictele fara rost, dar cel mai mult acel trai in comun fara a ne cunoaste prea bine si ramanand doar la acel nivel superficial. Acesti oameni despre asta vorbesc in piesa. Ma rog, danseaza si vorbesc.  E calm totul, incet insa strada se umple de oameni care incep sa se certe, banal, ca la coada, poate ca cineva a intrat in fata, poate ca cineva a jignit pe cineva, cert e ca in curand se cearta toti cu toti si se impaca cu cei care pe moment le sustin punctul de vedere. Din calmul acela in haosul dat de cearta, totul in dans, din calmul unei relatii normale, in alt haos, cand barbatul si femeie se cearta pe ce mananca, pe telecomanda, pe filmul pe care il vad…salturi, aruncari, flic-flac-uri, forta bruta, invartiri, stand in maini, in cap, dans in doi, modern, apoi din ce in ce mai provocator dar si violent cumva, cu nerv, cu suspendari de cate un obiect, cand tremurand din tot corpul, cand miscand doar parte , mimand nebunia, bucuria, linistea, calmul, boala, caderea, jocul, nepasarea, dragostea…si cate si mai cate. In final a fost putin ciudat. S-a incheiat desi parca toata sala astepta miscare in continuu. La inceput liniste…si imediat apoi aplauze bine meritate, ca si cum ar fi continuat ritmul piesei. As spune ca publicul din Romania ar fi fost mai cald, sau poate doar cel ca mine, mai fara experienta internationala si fara prea multe spectacole de dans la activ. E drept, vad la Puric, la  Radu Afrim , vad la Andrei Serban, la Silviu Purcarete, dar ce am vazut aici nu am vazut la nici unul, pentru ca la ei mai e si altceva decat teatru dans si probabil accentul cade altfel. Oricum, fara sa spun ca e diferenta mare intre scoala de aici si ce am vazut eu acasa, zic ca, ar prinde extrem de bine sa se vada asa ceva si in Romania. Cred ca ar placea, cred ca ar fi o alternativa la ceea ce avem acolo, cred ca ar fi un plus pentru orice om care iubeste teatrul si poate un nou inceput pentru teatrul dans.

Inca ceva in final. Daca e sa spun de o lipsa a acestui teatru, as spune doar ca in mintea mea(ca si a fostilor colegi), un call center fara nici un indian, nu prea e call center ! Degeaba ai chinezi, japonezi, spanioli, francezi, bosniaci, nemti…daca lipseste indianul ! Poate data viitoare …

Enjoy cateva imagini “rapite” de pe youtube, poate nu in cea mai buna montare….