Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Cam asa. A trecut deja un an. Parca tot mai repede trec. Pe masura ce inaintezi in varsta, zilele par mai scurte, puterile mai slabe si ochii vad mai multa ceata. De aceea am zis sa-mi pun ochelari.

Poate o sa joc la loto, acest 37, langa alte 5 numere reusite face sa uiti si de puteri…Vin dupa un an de Berlin, cu mici iesiri, in anul acesta nu am reusit mare lucru in plan profesional, am scris si cam atat si a fost bine…greul urmeaza in anul urmator sau poate ca totul e conform planului, trebuie doar sa raman in ritm…de cateva luni bune, simt acest oras ca fiind, acasa. Ritmul e dictat de el. Cat timp il simti, esti una cu orasul. Cand plec mai multe zile mi se face dor, cand colind prin alte locuri il am mereu in minte si ca termen de comparatie, cand ma intorc, am un zambet imens pe fata pentru ca stiu ca ajung acasa. Printre straini, ce-i drept, a doua casa, dar acasa. Intr-un trecut spuneam ca pe drum e casa mea…e inca asa, cat sunt pe drum e bine…dar parca existenta unei baze la care sa te tot intorci, e de bun augur. Oamenii il fac chiar  sa para altfel desi starea de normalitate e peste tot prezenta. Daca-mi doresc ceva in viitor, este sa pot sa raman aici. Sa fac ca lucrurile sa mearga intr-un fel si sa-mi permit sa raman aici. Cu bune si rele, strain intr-o tara normala, intr-un oras cald plin de oameni deschisi.

In urma, ca si in alti ani, multe cuvinte, multi oameni, multe griji, vise si ganduri. In fata un alt vis, alte cuvinte, alti oameni, alte griji…si alte ganduri. Tu esti peste tot. Ca si cei dragi, in amintiri, sau undeva ascunsi intr-o cutie secreta a mintii…mereu cu mine.

Raman contra curentului, ca mai mereu, cred inca in oameni si in acelasi timp inca sunt dezamagit, visez cu ochi deschisi ca se poate si pana la urma intr-un fel sau altul nimeni nu ma poate convinge ca nu e asa…pornesc zeci de proiecte, termin prea putine din cele pornite, mereu apar altele si altele si ideile se schimba, odata cu vremurile, prietenii se schimba si ei, se mai adauga, se mai pierd, se mai uita…locurile in care-mi placea sa merg in trecut, sunt undeva intre amintiri, acum totul e mereu nou, pana si cartierul in care stau, pana si galariile de arta din zona, asemanatoare cu cele temporare, mereu in schimbare…poate ca astea sunt timpurile, oamenii se schimba de la o zi la alta, tehnologia se schimba, drumurile, locurile, privelistea, cerul, clima…totul se schimba

Cateodata stau sa caut pana si un titlu, cateodata ideile fug la distante mari, cateodata nu reusesc sa leg nimic si ma napadesc gandurile negre…alte ori sunt optimist, ca si acum, ca si mai sus…in fond mai mereu dual, intre alb si negru, intre ceea ce vreau si ceea ce simt, intre real si imaginar, intre vis si trezirea de dimineata…

Poate ca sunt prea multe intrebari si raspunsurile sunt inca imprastiate…oricum, a fost anul in care am vazut 3 festivale aproape complete de film, 2 de teatru, am vazut lucruri ce mi-au depasit mult asteptarile printre altele macar mediocre, am vazut oameni dansand mai mult, zambind mai mult, tinandu-se de mana mai mult, stand pe jos in parcuri, alergand, sarind, zburand, am vazut oameni iesiti la plimbare, la targuri, am vazut oameni cantand, bucurandu-se de viata si lasand in grija zilei de maine, ziua de maine insasi. Azi e azi, vorba aceea, nu merita sa te agiti inainte de a fi cazul. Te agiti maine, cand o sa gandesti la fel ca azi.

Am cunoscut multe persoane in acest an si asta e bine, am citit in germana si am inceput sa scriu in aceasta limba, Darko e cainele facut cadou parintilor, prietenii sunt inca acolo si gandurile la fel de libere….acum insa ma cam doare capul, asta ca sa nu incep sa vorbesc de lucruri nasoale si singuratate… prin urmare,  m-am rezemat de tocul usii si am scos o tigara din pachet, desi eu nu fumez… daca tot am ajuns la 37 si afara viscoleste, am zis ca orice e posibil, in plus vorbim de gauloises… visez ca de obicei, vad lumea mai buna si ascult the national…slow show…”…I missed you for 29 year before I saw you” sau chiar mai mult…iar ca sa si vad altfel, mi-am pus niste ochelari 3d pe ochi, ramasi intr-un buzunar…si da, lumea-i alta…

Cu toate astea, in paradisul oamenilor singuri, mi-e dor …si nu spun de ce sau de cine…pentru ca, dupa cum spuneam, lumea-i in miscare, oamenii se schimba si calatorii se schimba si ei…

Noapte buna, calatorule…oricine ai fi

Advertisements

Chiar asa, nu? Imaginati-va o scena western in care raufacatorul intra in Bar si comanda de baut si toti il privesc ca si cum nu se poate intampla nimic. Eroul e pe drum, liniste si pace. Iar cand scoate pistolul si cere banii, la fel de relaxat e chiar si barmanul. Eroul tocmai si-a legat calul. Dar ce sa vezi, intra si are o mana bandajata. Sau chiar un picior il sprijina in carje. Oare cum ar fi un film de acest fel? Ar concedia eroul? L-ar lasa acasa, in concediu de boala? Superman cu mana in ghips?  Merge? Dar Omul Paianjen cu gulet de ghips? Dar Batman cu pojar? Dar Supergirl cu febra mare si cu delir? Dar Catwoman in scaunul cu rotile? Dar Rambo deranjat la stomac? Greu de imaginat, un prieten cand vroia sa uite cate o tipa si-o imagina stand pe WC. Pentru el, aceasta imagine, o aducea in randul oamenilor normali, o facea din nou muritoare pe cea care-i furase inima si era ca o zeita. Cum ar fi sa-l vedem pe colosul Conan Barbarul bandajat pentru ca are dureri de masea? Dar pe American Ninja cu dureri de cap si suflandu-si nasul, ca dupa o super raceala? Cum ar fi sa-i vezi pe cei 7 samurai, gripati? Dar pe Mircea interpretat de Sergiu Nicolaescu cu varicela? Se poate, asa-i? In filmul meu eroul o sa fie bolnav si poate ca nu-l concediez, nu gasesc un alt erou disponibil care sa salveze situatia ci doar ofer un time out, prin urmare o pauza in care toti asteptam sa se faca bine. Iar cand e bine, incheiem si filmul. Ca doar stim ce urmeaza, eroii nu mor niciodata ! Mai ales tratati de doctorite 🙂

Azi mi-a fost tare pofta sa mananc Kebab. E un loc aproape de casa unde imi place cum e facut, o tura cu bicicleta, putin ocolitor, ca sa simt ca dau din pedale si apoi am parcat si am comandat. Am mancat pe strada, pe langa bicicleta si oarecum de cand mancam, am observat o tanara cu multe multe bagaje incercand sa se inteleaga cu unul din turcii care mancau la una din mese. Apoi nu stiu cum m-a ochit si a venit glont la mine vorbindu-mi in italiana atat de rapid ca n-am inteles nimic. Am calmat-o raspunzandu-i in germana si imediat apoi in engleza. Dar situatia continua sa fie amuzanta. In mare eu intelegeam foarte putin din ce zice si eu reuseam si mai putin sa ma fac inteles cu mici expresii care-mi veneau in italiana si intr-un fel de engleza combinata cu romana. Cumplit. Cu toate astea am inteles ca trebuia sa ajunga pe o strada in apropiere. Cu atatea bagaje insa…am incercat s-o ajut dar cu bicicleta dupa mine era cam imposibil. Mi-a sugerat sa opresc un taxi, l-am oprit dar taximetristul mi-a explicat ca e o strada inchisa si ca nu poate ajunge acolo, ne poate duce pana la colt, adica circa 100 m sau poate intoarce, ocoli si ne poate lasa cumva la intrarea in celalalt capat dar cica am ajunge pe la un 10 euro. Tipa nu a vrut, prin urmare am ramas acolo. Ma intrebam care-i rolul meu si daca n-ar fi trebuit sa plec, dar era atat de disperata, nu reusea sa se inteleaga cu nimeni si era si plina de bagaje ca mi s-a facut cumva mila. Prin urmare, am lasat-o langa bagaje si am pornit in cautarea unui hostel care sa se incadreze intr-un buget de 10 euro ! Am crezut ca nu aud bine. 1o euro? Da, nu ar vrea sa dea mai mult…mi se parea imposibil dar avand bicicleta am spus ca o sa ma uit, imi amintisem ca ieri vazusem un hostel pe undeva si puteam sa intreb cat costa patul in camera comuna. Cum nu l-am gasit m-am dus la singurul hostel care-l stiam in zona. Am intrebat, mi-au spus ca cel mai ieftin loc e 19 euro. Am primit un pliant, s-au oferit sa-mi arate camerele disponibile dar pentru ca nu era pentru mine, am refuzat. Cu pliantul in mana am explicat cum am putut eu mai bine situatia. Nici un hostel in zona in afara de cel pe care-l stiam, 19 euro/ persoana. Vrei?  A vrut. Pana la urma era vorba de o noapte, asa ca …am luat fiecare cate 3 bagaje si am trecut strada. Nu intelegeam de unde atata bagaj. Pe drum insa mi-a spus ca e si prietenul ei, dar ca el lucreaza pana la 3 noaptea intr-un restaurant italian. Job de vara. 2 oameni veniti din Napoli, doar el lucreaza, stau impreuna in hosteluri ieftine si vad Berlinul. Mi se pare fain. Am explicat cum stau lucrurile la receptie, pana am scapat de bagaje a mai durat putin dar pana la urma a achitat si a primit doua locuri intr-un dormitor comun. Foarte curat hostelul, foarte pus la punct si plin parca de figuri luminoase de tineri veniti in vacanta. Se vedea lipsa lor de griji la fiecare zambet. La primirea cheilor receptionera mi-a mai dat ceva. Neasteptat. Un voucher pentru micul dejun ! Pentru ca le-am adus doi clienti, am primit o masa de dimineata gratis. Si o bautura, la alegere . E clar ca nu e cine stie ce, dar e un gest pe care nu l-am mai intalnit si cred ca, cu gesturi de acest fel se  face si turismul. Italianca a tinut sa-mi faca cinste asa ca am iesit intr-un bar din zona si am baut ceva racoros. O lunga perioada a timpului am auzit-o vorbind si am inteles doar cateva cuvinte, apoi mai din semne, mai din intrebari am prins mai clar povestea lor. ca sunt din Napoli intelesesem si ca el a gasit un job pentru o luna cu posibilitatea de a prelungi inca una. Aveam sa inteleg ca pana azi au stat intr-un alt hostel unde au platit o prima parte a cazarii iar in final in urma unor certuri cu receptionerul, au plecat fara sa plateasca. Problema lor in fond, dar i s-au luminat ochii cand a inceput sa povesteasca despre acasa. Parca am si inteles-o mai bine. Povestea cu atata inversunare despre prieteni, mancare acasa, pastele facute  de mama si bunica ei, pizza ca in Napoli nu gasesti in toata lumea..si faptul ca e obisnuita sa vorbeasca cu lumea, sa stea pe banca in fiecare seara alaturi de vecini, sa barfeasca putin, ca na, partea latina o cere si sa fie alaturi de familie…avea dor de casa si cica ar fi plecat si maine, daca ar fi avut cum..Am baut  si ne-am luat ramas bun cu o strangere de mana. Mi-a spus ca o cheama Pia si eu ma gandeam ca am stat aproape doua ore cu ea timp in care  mi-a vorbit mult, nu foarte mult am inteles-o eu, dar sub nici o forma nu mi-a dat prin cap s- o intreb cum o cheama.

Hostelul se numeste Circus, e in Berlin Mitte, la statia de metrou Rosenthaler Platz, e foarte curat si atmosfera e faina. 19 euro costa un loc in dormitorul de 8-10 paturi, 23 in cel de 5-6 paturi, 30 in cel de 4 si intre 50 si 70 camera single si respectiv double.

Un bar intr-un subsol de cladire, nu foarte multa lumina, fum, muzica undeva in podea, pierzandu-se printre scaune goale. Personajele, ca ale unui banc, putine si diferite. Barmanul cu cercel, obosit dupa o zi de servit  si stat in picioare, domnul sarmant, trecut de 50 de ani,  cu cioc, esarfa colorata la gat si mai mereu cu un zambet in coltul gurii, domnul inteligent, mai mereu ascultand si intervenind doar cate un putin, punctand mai mult interventiile, tipul baut, cu inca o halba plina in fata cu fata inrosita, vampa trecuta de prima tinerete, dar cu ochi sticlosi si picioare lungi, provocand  mai mereu asistenta si tanarul cu un pahar de vin in fata si o agenda, in care nota din cand in cand ceva. Discutiile curg, despre poluare, despre rautatea din oameni, despre cum un leu bolnav a fost lasat in libertate intr-o padure doar cat sa fie vanat, despre bani europeni, despre puternica Germanie nepasatoare la soarta tarilor mai mici, despre politica in general, despre nazism, despre evreii care conduc lumea, despre baruri de noapte, localuri rau famate, strazi pe care domneste prostitutia, locuri din Berlin, demonstratiile de 1 mai, case de pariuri, tentatii, trait viata,fugit de acasa, copilarie…in acelasi timp pe un ecran se proiecta meciul Barcelonei. Ploua in Barcelona, cu toate astea am vazut 5 goluri. In tot acest timp, femeia parea ca ii electrizeaza pe cei din jurul ei, intr-un colt al mintii faceam pariuri cu mine insumi cu care dintre ei va pleca acasa. Parea pornita sa seduca. Barbatii cumparau tot mai multa bautura, discutiile erau tot mai aprinse, se soptea, din cand in cand, domnul sarmant se lingea pe la bot, ca un motan aproape de prada, tanarul mai nota in agenda si mai schimba cateva ocheade, inteligentul argumenta cate o teorie si fascina, betivul avea umor, Dumnezeul betivilor era cu el, chiar si chelnerul, care castigase niste bani la automat parea ca stie ceva si era undeva linistit si detasat. O noua tigara s-a aprins, un ultim gol, Barcelona sarbatorea pe ploaie, in bar luminile s-au redus, mintile erau tot mai cuprinse de alcool. Doamna parea cea mai stapana pe situatie. Zambea, se juca, provoca…inca o ocheada, inca o vorba aruncata, inca un telefon inchis, asteptam ca intr-un colt sa apara o cabina telefonica si unul din ei sa fie chemat la telefon. S-au macar sa cante cineva la pian. Imi imaginam gansteri intrand in local. Departe nu am fost. Un domn cu figura de ganster german, cu sprancene blonde, parul pe spate, cu bratara la mana si costum, a intrat si s-a dus glont la ea. Se cunosteau. Se vedea din felul in care o atingea. Tanarul a ramas undeva intre cei doi cu privirea, domnii au inteles ca batalia e pierduta, omul a achitat nota dintr-un semn(probabil a fost trecut la caiet), a platit si celorlati apoi a spus ca inchide barul ! Barmanul anuntase ultima comanda, dar el ca si cum nu ar fi bagat de seama a spus ca inchiriaza barul pana dimineata. Prin urmare, un bar, pentru o vampa. Probabil merita.  Afara noaptea era tot mai neagra…si e clar ca mi-am amintit de piesa Adei Milea si de fenomenala piesa a lui Afrim. Domnul cu haina neagra n-a venit. Sau poate ca eu eram singurul care purta o haina cu gluga neagra. Mi-am pus gluga si am coborat la metrou. In asteptare un pliant  spunea ca se organizeaza excursii in catacombele Berlinului. Iar ceva din mine ar fi vrut sa alerge de nebun pe linie…

In Budapesta e foarte frig in gara. Nu stiu, poate ca am si prins o zi friguroasa, dar asteptatul in gara e cumplit. Vezi peste tot oameni imbracati cu un dulap de haine pe ei cat sa reziste temperaturilor si totusi tremura. Foarte colorat totul in jur, tot felul de geci si de oameni care mai de care mai pitoresti, aproape toti aveau un tremurat prin care se deosebeau de cei care lucreaza in gara. Pe un panou se afisau trenurile de plecare spre diferite directii. In general cu 15-20 de min inainte, era afisat peronul. Mai putin la trenul spre Sibiu pe care l-au anuntat cu 6 min inainte. E clar ca multi romani au injurat modul in care au fost tratati, mie personal mi-a fost suficient sa ajung usor la tren si sa inteleg ca, chiar daca vagonul in care aveam loc nu exista ca numar, puteam sa ma pun in cel de langa pentru ca era jumatate gol. Trei femei insa, au facut scandal continuu. Le remarcasem din gara. Mama si cele doua fiice. Mama, undeva intre 60 si 70 de ani, iar fiicele undeva intre 45 si 55. Intr-o prima faza  s-a certat una din ele cu mama. Ca nu sta jos, ca nu intelege de ce nu are stare, ca trebuie sa fie linistita ca ajung la tren(pana la plecare mai era mai bine de o ora), ca nu are sens sa vorbeasca cu toti cei din sala de asteptare, ca sa aiba grija de bagaje…etc. Cealalta facea ture, se informa…si apoi s-a implicat putin in discutie spunandu-i sora-si ca vorbeste prea mult. Acest gest a adus dupa sine o tacere a  “celei care vorbea prea mult” si un inceput de cearta intre cealalta sora si mama. Mama era foarte faina. Era singura care stia maghiara si incerca sa intre in vorba cu toti cei din jur numai si numai pe tema afisarii si a informatiilor despre trenul spre Romania. Incercand sa-si linisteasca mama, s-o faca sa nu mai intrebe un alt trecator ceva, cearta e degenerat. Culmind in momentul in care erau atat de panicate, pentru ca orice alt tren avea peronul de plecare cunoscut. Ciudata atmosfera, se certau intre ele dar si mai continuu aveau ce  aveau cu ungurii. Ca sa nu le inteleaga cei din jur, intre ele isi adresau cuvinte in germana.Doar cearta era in romana. Cand s-au asezat pe niste locuri pe care nu aveau bilete, mamei i s-a facut rau, iar surorile au inceput sa se certe intre ele ca nu stiau la care dintre ele ar fi sticluta de lavanda, menita sa le ajute mama, semi-lesinata… Trenul a plecat 5 minute mai tarziu dar pana in granita, erau recuperate. Bonusul din vama romana a fost 25 de min intarziere. Merge. Pana in Arad, nu-i atat de departe. Nici o ora. Dar pana la urma in Arad a ajuns cu o ora intarziere. Merge si asta.

Schimbam trenul in Arad, 25 de minute intarziere la pornire anuntate. 50 de minute in fapt. M-am obisnuit. Doar 2 ore intarziere in Bucuresti ! E chiar bine.  Ceata, zapada, drumul greu….se intelege, mai ales daca poti sa dormi in vagonul de dormit bulgaresc unde biletul costa cam cat unul romanesc in vagon de clasa a 2-a.

Frig in Bucuresti, murdar, nameti de zapada pe marginea strazii, oameni care merg cu ursul printre blocuri, prea putin timp pentru cei dragi, foarte frig in sala de cinema, dar pitoresc sa-ti cumperi pateuri si limonada si sa vezi un film in rusa-franceza, facut de un regizor roman. Tot mai frumos Carturestiul. Mansarda din mansarda si “bucataria” mi-au placut mult…Am fost la posta sa trimit un pachet. Mi s-a spus ca se poate daca are sub 2 kg. Avea. Dar nu s-a putut. Coada am stat-o. Nu ar fi ajuns la timp, a fost motivul, explicandu-se ca nu poate merge ca o scrisoare normala. Am inteles, am intrebat daca exista  o varianta mai rapida. Am fost trimis la un alt oficiu postal care are mesagerie. Era ora 6, eram al 3-lea in coada. Dar primul avea peste 50 de pachete de trimis si ritmul era cam de un pachet la 4-5 minute. Domnul responsabil mi-a zis ca sigur nu o sa le termine azi. Prin urmare, nu are sens sa raman. Macar amabil omul. Dar ciudata stare. Sa fie inca 2 ore pana la sfarsitul programului si sa ti se spuna ca nu apuca sa termine si ca e mai bine sa incerci o alta varianta. O alta varianta a functionat perfect. Nu ma pot plange. Un telefon scurt, comanda Y95, intr-o ora agentul a ajuns in locul in care l-am chemat, foarte in regula ca bani, sper doar sa ajunga la timp pachetul. In aceeasi zi mi-am uitat cheia de la casa in usa de la intrare, noroc ca a fost gasita de un vecin si nu am apucat sa fiu colindat de cativa colindatori din interiorul casei, fara sa fi fost acasa. Lasau colinda si “se serveau”…tot in aceeasi zi mi-am uitat manusile in cafenea. Prietenii glumeau zicand ca varsta ar fi de vina…se prea poate, dar pe langa asta sigur mai sunt si altele.

Astazi aveam tren la 6.45. Cu 20 de minute inainte am fost in gara. M-am urcat in tren, aglomerat dar in regula. Urma sa plece.  Surpriza insa. Ma asteptau cele 25-30 de minute intarziere de la plecare. De data asta am cerut si o explicatie :

“a plecat un tren inaintea noastra si nu stim nimic de el !”  Explicatia e buna, nu am putut sa o comentez.

Ca bonus in Craiova s-a defectat locomotiva. Intarziere nelimitata au anuntat. Se asteapta o noua locomotiva din depou. A rezolvat-o insa electricianul care a reparat siguranta care sarise. Pitoresc.

De o parte si de alta a drumului vad o mare de alb. Cate un deal, cate o cladire, cate o padure, inca multa zapada. Ce mai conteaza o ora si ceva intarziere. Important e drumul si sa ajungi cu bine. Restul, doar un mic detaliu.

Coduri

Posted: December 14, 2009 in filme, povesti de cateva minute, Uncategorized

Noapte. Strada luminata de felinare. Un individ cu gulerul de la haina tras si palarie isi aprinde o tigara. O masina parca prelingandu-se, intra pe strada. Ajunge in dreptul individului cu guler ridicat si opreste. Geamul masinii coboara. O mana iese pe geam…individul stinge tigara, se apleaca, isi scoate palaria. “Scorul e egal. Urmeaza returul”, zice. In acelasi moment un plic i se intinde. Apoi geamul se inchide, masina se pierde in noapte. Individul formeaza un numar de telefon.

” Jucam returul cu portile inchise ! ”

La colt urca in primul taxi si comanda sa fie dus la metrou. Coboara din masina si apoi scarile de la metrou. Urca insa la o alta iesire si ia autobuzul. Coboara dupa doua statii, ia autobuzul in sens invers si coboara dupa o statie, se uita in stanga, se uita in dreapta…isi consulta ceasul. Formeaza un alt numar.

“Sunt la matusa Dorina. Ajung la 10, e bine?

“Salutari matusii. 10 e perfect”

In fata lui sunt 2 blocuri separate de un fel de coridor ce duce in spatele lor. Intra acolo, ajunge in spatele blocurilor, deschide usa blocului din dreapta, apoi urca pana la etajul 2. Cheama liftul si urca pana la 7. Coboara doua etaje. La 5, usa de langa lift e deschisa.

Intra, ajunge in bucatarie, deschide frigiderul. Deschide una din cutiile de margarina si pune plicul in interior, lasandu-l sa ia o forma cilindrica. Inchide usa frigiderului si se apropie de masa. Un exemplar dintr-un ziar de ieri e deschis la pagina 3. Citeste un paragraf. Apoi lasa ziarul la pagina 5. Trage usa dupa el, coboara la 4 si cheama liftul. Se da jos din lift la etajul 2. Apoi coboara din nou scarile si iese din cladire.

Suna din nou. “Bratul Sulina a fost bandajat !”

As putea continua la nesfarsit. Poate ca mai bine ar fi sa incercati un Jarmusch. Ultimul ar fi indicat. Nu am inteles mare lucru. Sigur insa, modul lui de a spune povestea e mult mai original. Muzica e misto, cumva si personajele.  E Jarmusch in fond. Incercati. Asta-i trailerul.

DSC_06751

Biletul l-am gasit rapid, cineva avea unul in plus, pretul a fost ok, prin urmare am intrat. Nu eram in cea mai buna stare pentru un concert, dar Massive Attack inseamna foarte mult pentru mine, asa ca, mi-am spus ca e un mod bun de a iesi din stare. Foarte buna organizarea, intrarea s-a facut cu o ora inainte pe cateva randuri, coada se respecta, in maxim 5 minute am ajuns in interior. Aveam sa vad o multime de persoane pe care nu ma asteptam sa le vad, persoane trecute de 50 de ani, chiar in primul rand, persoane imbracate office, fie venind direct de la birou, fie preferand o tinuta de acest fel, cupluri gay, de ambe sexe, tineri si varstnici deopotriva. Sala s-a umplut foarte repede, luminile s-au stins si de nicaieri a aparut un ninja ! Imbracat in negru, avea sa fie un fel de omul bun la toate, cantand la foarte multe instrumente in concertul in deschiderea celor de la Massive. Martina Topley Bird, un nume ce ar trebui retinut. Tipa promite ! Apoi au urmat “masivii lu atac” si showul a fost din ala, plin de lumini, de cuvinte , de sunet care te misca, de miscari in ritm, de mesaje legate de drepturile omului, de rasism, de economie mondiala. Rand pe rand, vocalisti diversi apareau pe scena si faceau din muzica “masivilor” partea aceea care nu poti s-o uiti. Doua ora de visare. De stat cu ochii mai mereu inchisi, fara sa vreau sa vad altceva, de ganduri care ma bantuie, de muzica din alta lume, de ritm, de dans, de mesaje, de oameni care se bucurau la aproape fiecare acord. Melodii noi, cateva chiar foarte bune, melodiile vechi nu puteau lipsi. Finalul a fost din ce in ce mai animat. O varianta superba la Teardrop(tot cu Martina Topley Bird vocal), un Angel cantat cu ajutorul “tanarului”Horace Andy , Unfinished sympathy  si clasicul  Karmakoma de final ca un dialog intre cei doi care inseamna Massive Attack. Daddy G(Grantley Marshall) si 3D(Robert del Naja) . Am inchis ochii, am simtit cum se misca toti in jurul meu, mi-am dat liber la visare pe timpul concertului. Poti ajunge depare cu asa o muzica, as fi vrut sa tot dureze, dar dupa aproape 2 ore, ca orice lucru bun, ajunge si la sfarsit. Noapte buna calatorule, daydreaming dupa 2 ore de visare.